[an error occurred while processing this directive]

III

 

 

1997

 

 

 

(T R E I T E X T E)

1

 

 

VECHI SI NOUA

 

 

generalitàti

 

 

În lunga si, dupà cum se constatà : inutila mea activitate de militant pentru drepturile omului, apoi de activist cultural în echipa Monicài Lovinescu, am fost silit în multe rânduri sà tin cursuri de alfabetizare - în scris, prin periodice - pentru iubitii nostri compatrioti. Rezultatul acestor stràdanii ? Zero. Românii càrora, în principiu, le erau destinate "làmuririle" (în cele mai multe cazuri : la cererea lor, insistentà) nu de ele aveau nevoie. Abia acum, la sapte ani dupà 1989 am înteles de ce anume aveau nevoie Românii de pe ambele maluri ale frontierei (din interior ca si din exteriorul geografic al tàrii). Pentru ei am fost - si ce pàcat cà nu mai sântem !, ne càineazà, tot ei pe noi…- paznici, stràji, caraule, al càror rol nu este, ca la comunitàtile europene, de a veghea asupra linistei oamenilor si a protectiei bunurilor, strigînd, ritmic, în noapte, cà totul e bine, cà oamenii-buni pot dormi în pace ; ci din aceia ca pe la noi, prin spatiu (fireste, carpatin) : si ei strigà, ritmic, în noapte, cà totul e bine, adormitii însà înteleg din mesaj altceva (decât europenii) : cà ei, carpatinii pot dormi în pace pânà la Judecata de Apoi - doar existà fraieri care s-au însàrcinat sà ràcneascà în pustiu(l noptii). Nu conteazà ce comunicà aceia, prin strigàt (chiar dacà ar anunta alarmà, adormitii nu s-ar sinchisi : de ce s-ar deranja, tot nu depinde de ei, nimica : apa trece, pietrele dorm) ; conteazà cà existà, potrivit unei tacite împàrtiri a sarcinilor : unii cu sapa, altii cu, zi-i pe nume, cultura ! ; unii cu ponosul, altii cu certificate-de-revolutionar. Conteazà cà avem si noi, cum bine-a zis-o Nemuritorul: falitii nostri.

Am mai scris : prin 1984, când nu era disident (la Tetcani), nici ministru (al culturii lui Roman), Plesu îsi exprimase dorinta ca exilatii sà ràmânà, în continuare, mranita pe care sà se binedezvolte vajnica si interioara noastrà culturnità. Se vede cà de pe atunci (si dacà din copilàrie ?) Plesu avea o mult mai justà opticà despre lume si viatà decât noi, ofensatii de a fi fost tratati de mranità - autorele minimei morale dàdea o încàrcàturà cu totul nobilà (bàlegarului amestecat cu resturi vegetale : cine mai este fertil în ziua de azi ?…); si mai cu seamà extrem de utilà - fireste : interiorilor soioculturnici.

Chiar dacà Plesu i-a inclus nominal pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca în sentimentul românesc al mranitei, eu nu-i socotesc printre falitii unei natii de smecheri (ciudat : acest cuvânt emblematic nu ne vine din turcà, nici din greacà - nici màcar din tigàneascà - ci din germanà). Cu mine însà fac ce vreau, deci recunosc : am fost fraierul de serviciu (ca un fàcut : alt germanism !) de care aveau nevoie ai nostri ca brazii, sà le pàzeascà somnul mioritos - dupà aceastà autocriticà - abia schitatà - mà întorc si zic :

În multe rânduri a trebuit sà explic, ba chiar sà fac si desene pentru uzul celor cu piepturi (si dacà : piepti ?) de aramà, ca sà priceapà notiuni simple (s-o cred eu !), elementare (iluzii, monser, iluzii…) ca : disident, samizdat, drepturile-omului, literaturà de sertar, exil, màrturie, caracterul de martor al scriitorului…

Neavînd înclinatii pedagogice, fiecare "lectie" îmi cerea eforturi însemnate ; cum visul vietii mele nu era deloc sà scriu astfel de "materiale" - nu aveam màcar o rubricà fixà la Europa liberà, iar pâinea (mai albà, mai putin albà) mi-o câstigam în alte pàrti, cu mijloace neintelectuale (ba de-a dreptul zugràvesti) - se întelege : nu tragerea de inimà, nici constiinta cà fac o mare ispravà (patrioticà, de pildà) mà animau, ci doar simtàmântul cà fac ceea ce trebuie sà fac - si fac ceea ce ar face oricine altul aflat în locul meu…

Ce eroare ! Românii alcàtuiesc o comunitate de ne-fraieri - am putea spune : una compusà în exclusivitate din poeti si din smecheri. Nici màcar nu am scuza inocentei : totdeauna am fost constient de actele mele.

O spun însà din capul locului : faptul cà am înteles (târziu - mai bine asa, decât niciodatà) cà tot ce am fàcut "pentru altii" a fost pierdere de timp, de energie, de sànàtate ; neglijare a propriei familii, a propriilor interese ; operatiune de urcare în pod a nucilor cu furca si a soarelui cu banita - nu înseamnà cà, urmare a constatàrii esecului, as regreta vreunul din actele fàcute (sau, în termeni de Securitate eternà : comise).

Nu : nu regret nimic (fiindcà niciodatà nu mi-a trecut prin minte cà merit ràsplatà pentru faptà). Dacà ar fi sà mà aflu în acelasi punct de pornire, asa face (comite) exact aceleasi (de neiertat) erori - atât cà, de astà datà as pretinde, vorba aceluiasi : «Sà stim si noi…»

 

Pàrintii mei au fost învàtàtori, mama "specialistà la clasa-ntâia", deci cunosc si stràdaniile lor legate de alfabetizarea adultilor. Însà nu mi-i aduc aminte sà-i fi auzit plângându-se de dificultàti, altele decât ale vârstei "elevilor": omul-femeia, la treizeci-patruzeci de ani nu mai are disponibilitatea din copilàrie - ar mai fi fost cea legatà de cazuri : fiecare sat avînd unu-doi întârziati, sàraci cu duhu’…- cu acestia, nimic de fàcut. Apoi : fireste, eram la curent (prin ei) cu fenomenul natural al uitàrii : dacà alfabetizatul nu repeta-repeta-repeta litera ori cuvântul învàtat, uita. Ce se întâmpla însà cu cei ce, pânà în decembrie 1989, ascultau Europa liberà, Deutsche Welle, BBC, RFI ? ; ca (si) cu cei din exil care citeau în periodice câte un text de explicare a unor notiuni, fenomene ca cele enumerate mai sus (disidentà, samizdat, exil, etc.)? Întrebarea, din dramaticà, devine tragicà : ce se petrecea cu persoanele care aveau între mâini o anume carte (fireste, nepermisà) : o citeau, o, eventual, discutau cu prietenii - dar dupà aceea (acest dupà màsurîndu-se în luni, sàptàmâni), uitau ce citiserà, ce aflaserà ?

Desigur, nu vorbesc de masele largi, nici màcar de cele… restrânse ale întelectualitàtii (la Români !) ; ci de elita elitelor cuvântului : scriitorii, universitarii. Încà o precizare : îi am în vedere pe cei avînd, în 1989, sub 40 ani.

Sà nu fi informat - într-un regim totalitar-politienesc : ar fi/a fost, vai, normal (de nedrept). Numai cà, în acelasi regim (ba, într-o perioadà si mai durà, fiindcà ceausismul a cunoscut, totusi, o evolutie în materie de permisiune de informare), alti oameni, dacà voiau sà se informeze - se informau.

Iatà : între 1965 (când am iesit la suprafatà) si 1977, când am plecat din România existau putine càrti, reviste occidentale. Însà dacà voiam Pasternak, Orwell, Soljenitîn, Zinoviev, Hanna Arendt, Djilas (ba chiar si Cioran - pe atunci ne-recuperat de Radu Florian, nevalorificat de Casa Scînteii), în douà zile, în douà luni - tot îl aveam ; dacà era vorba de o carte "de copiat", o împàrteam în fascicole, distribuite între mai multi copietori (apoi un legàtor de încredere re-lega cartea). Un text pentru a càrui obtinere ai trudit atâta, pentru a càrui pàstrare… ai tremurat atâta si pe care l-ai discutat cu prietenii - acela nu se uità !

De aceea am fost, nu doar uimit, ci de-a dreptul agresat, dupà decembrie 89, când am cunoscut persoane extrem de simpatice (si mai ales tinere !), ce-si exprimau dorinta de a scrie "ceva despre disidentà", dar - la vârsta lor de 30-35 ani si o bunà pornire de carierà de universitari - nu stiau, practic, nimic despre… disidenta aceea, nici màcar nu auziserà discutîndu-se în familiile lor (de universitari, de scriitori, de jurnalisti). Când, dupà câteva bune ore de discutii, am pus întrebarea care-mi stàtea pe buze :

«Bine, dar cum de n-ati citit (Conquest, Kohout, Aron, Soljenitîn, Vaculik, Amalrik, Patocka, Fejtö) ?», ràspunsul mi-a venit ca un dos de palmà peste gurà :

«Dar ce : credeti cà astea (volumele si autorii despre care vorbeam) se gàseau la fondul public de la biblioteca noastrà ?»

M-am legànat cu speranta cà primul vizitator va fi fost o exceptie, deci si ultimul - care-mi comunicà : în fondul public al bibliotecii universitare din Cluj nu se aflà nici Patocka, nici Arendt, nici Hrabal, nici Brodski, nici Milozs, nici Soljenitîn… «Nici dumneavoastrà, dacà asta ati vrut sà aflati»…

Mi-ar fi fàcut plàcere sà stiu cà volumele mele editate în Franta, în Germania, în Olanda, în Suedia, în Italia - existà si în rafturile bibliotecii clujene - vorba cuiva : «Ce, ar fi stricat ?» dar… Dar, din pàcate si al doilea vizitator si al saselea a(u) dovedit acelasi interes pentru o viitoare "lucrare despre disidentà" si, simultan, aceeasi betonatà ignorantà în informare.

O culme a… insolentei (fàrà voie) : cu totii îmi spuneau, convinsi fiind cà îmi fac o nesfârsità plàcere :

«Càrtile dumneavoastrà ne-au fost abecedar : am învàtat din ele totul, totul…»

Mà aflam într-o situatie cu totul jenantà : persoana cea tânàrà si intelectualà - si talentatà - din fatà mà flata, ceea ce nu suport ; însà o fàcea cu franchete, deci ar fi trebuit sà trec peste jena resimtità si sà… pretuiesc, atât sinceritatea, cât si sârguinta întru informare. Asa va fi fost, însà mai era ceva care nu stàtea ca lumea pe lume. Drept care, profitînd de ascendentul de vârstà, puneam câteva întrebàri :

«Ati afirmat cà ati aflat din càrtile mele, totul-totul - ca din abecedare… Numai cà nu se poate sà fi fost eu primul - si ultimul ! - care a scris despre închisori, despre securitate, despre colectivizare - au mai scris si altii …»

Ràspunsul venea ca tras la indigo :

«Bine-nteles cà l-am citit si pe domnul Ierunca cu Fenomenul Pitesti !»

Aveam nevoie de secunde bune, ca sà reurc în sa.

«Presupun cà întâiele stiri despre reeducarea de la Pitesti le-ati avut prin Europa liberà, unde Ierunca a prezentat si propriul sàu eseu, ca postfatà la volumul meu Gherla (în 1976), apoi la Patimile dupà Pitesti, în 1981…»

Un zâmbet jenat (si el, copie conformà) :

«Vorbiti de ‘76, de ‘81… Dar uitati cà eu sânt nàscut în ‘57 - de unde sà stiu ce se petrecea în…?»

«Dacà-i pe-asa», încercam sà glumesc, «eu, desi nàscut în 1935, stiu ce se petrecea în 1918, în 1916, în 1914… si în 1859, în 1848, în 1812…»

«Dumneavoastrà aveti o memorie bunà, dar eu… Si eram prea tânàr, ca sà înteleg…»

«În ‘76, când se transmitea Gherla, aveati 19 ani ; 20 ani când a fost Charta ‘77, iar când s-a transmis Patimile…, aveati 24 ani…»

«Dacà dumneavoastrà credeti cà… (ajunsesem sà cunosc atacul fàrà justificare, contraatacul fàrà provocare). Eu nu prea ascultam Europa liberà… (nu prea avea timp, nu prea avea aparat, programul de emisie era cam în contradictie cu al sàu, de student, apoi de asistent, apoi de conferentiar…). Eu vorbesc de càrtile apàrute la Humanitas…»

Tuseam, mai fàceam un metru - pe brânci, ca la ràzboi :

«Vreti sà spuneti cà ceea ce ati aflat - acum, pentru întâia oarà - ati aflat din…càrtile publicate în vara anului 1990, Gherla si Culoarea curcubeului ?…»

«Si Fenomenul Pitesti al domnului Virgil !», eram sever reprimandat de rigurosii vizitatori.

Ce sà fi fàcut, cum sà fi reactionat ? Nu eram deloc màgulit de asiguràrile vizitatorilor : anume cà din primele douà càrti ale mele (publicate în iunie 1990) luaserà la cunostintà de… ABC. Ba eram de-a dreptul ofensat când aflam din gura unor vizitatori, ori din scrisul unor noi prieteni epistolari cà, desi dintr-o familie de prelati greco-catolici, martirizati de comunisti, nu auziserà în casà vreun cuvânt despre închisori, deportàri, executii, persecutii - "pânà la revolutie"; când aflam din gura alteia cà, desi fatà de tàran dintr-un sat din imediata apropiere a Gherlei, nu stiuse ce se petrecea acolo -"pânà la citirea càrtii Gherla"…

Dumnezeu mi-e martor : as fi vrut din toatà inima sà cultiv relatii de colegialitate, de prietenie cu acesti oameni de bunà credintà, de bunà calitate, de o bunà formatie intelectualà - buni poeti, buni eseisti. Dar…

Dar, fàrà voie, îi comparam cu generatia mea : la Sibiu în perioada 1946-52 nu exista si o închisoare trist celebrà, (ca cele la Aiud, Suceava, Jilava, Gherla, Pitesti, Sighet - si alàturi, cea de la Fàgàras), însà noi, elevii - ceea ce însemna : toatà lumea - stiam tot ce se stia despre cumplita Securitate (avînd sediul lângà liceul de fete) ; deasemeni stiam tot ce se stia despre partizani ; despre întâiele sate colectivizate ; anul scolar 1952-53 l-am fàcut la Fàgàras (dupà eliminarea de la Sibiu) : stiam tot ce se stia despre partizani, despre arestàri, despre Canal, despre minele de plumb, despre… Cetatea Fàgàrasului. Nu numai cà stiam, dar si discutam între noi - chiar între fete si bàieti, când ne plimbam si ne sàrutam în parcul din jurul cetàtii-închisoare. Cunosteam si amànuntul cunoscut de tot Fàgàrasul: profesoara noastrà de rusà - o basarabeancà de o rarà distinctie si tinutà - era sotia maiorului Patrichi din Serviciul de Contra-informatii, detinut de multi ani chiar în Cetate, iar sotia cu mama ei si cu fiica locuiau… vis-à-vis - dar urma s-o aflu din chiar gura maiorului în iarna 1957-58, (aveam sà si scriu acest episod, în Ostinato), la celula 12 de pe-a-ntâia din Jilava unde mai era un detinut devenit peste decenii - si postum - celebru : scriitorul Ioan D. Sîrbu…

Ce li se întâmplase Românilor, în doar o generatie (vizitatorii mei fiind nàscuti între 1955 si 1970 îmi puteau fi copii, dar nepoti, ba) ? Desigur, în acest secol blestemat generatiile s-au succedat dupà legi obscure - ceea ce nu mà împiedecà sà mà întreb : întrucât generatia mea a fost diferità de cea a copiilor mei ? A fost doar o acumulare cantitativà de fricà - ori s-a petrecut o mutatie calitativà ce i-a altfel modelat pe "tinerii din ziua de azi" ?

Am mai spus : tare as fi dorit sà leg relatii de prietenie cu vizitatorii - îmi spuneam, prosteste : "Nimic nu ne desparte" - ceea ce era adevàrat, însà tot atât de adevàrat era si : "Nimic nu ne uneste"…

Dacà nu s-a putut (cu douà exceptii), aceasta s-a datorat si… faptului cà acesti tineri intelectuali doritori sà scrie ceva-despre-disidentà, fàrà a fi citit un rând,"înainte de revolutie" (ei majusculeazà cuvântul: Revolutie !) - fiindcà… asemenea càrti ("cu disidenta") nu existau în fondul public al bibliotecii clujene - exact aceiasi erau foarte bine informati, as spune la zi, cu ultimele… ràcnete în materie de semioticà, textualism, poieticà…

Cum asa ?, m-am întrebat, màcinat de resentiment, muscat de gelozie : jumàtate din câte un text publicat de ei -"dupà Revolutie" este alcàtuit din citate mai mult sau mai putin ghilimelizate din tot felul de fleacuri (ca sà nu spun : rahaturi) structuraliste demult destructuralizate ; de sclifoseli "textiliste", descoperite acum un sfert de secol de Tepeneag (dupà ce fuseserà bine acoperite - sà nu ràceascà…- între cele douà ràzboaie) - acesti bàieti minuneti si încà mai minunatele fete cucuiete învàtaserà pe de rost pânà si greselile de tipar din câte o foarte oarecare bâiguialà occidentalà - si în acelasi timp habar n-aveau cà în tara în care tràiesc si ei, pe urma pàrintilor, a bunicilor, a strà-bunicilor existà gropi comune unde fuseserà aruncati cu sutele tàrani ce refuzau colhozul ; cà la Sighet, la Dej, la Aiud, la Gherla (Clujul ràmânînd centrul geometric) fuseserà lichidati, vreme de douà decenii, toti cei care fàcuserà statul european numit România ; cà în jurul nostru geografic bàieti ca ei, fete nu mai frumoase, nici mai inteli-gente - în nici un caz mai elegante! - îsi riscau facultatea, îsi riscau libertatea, îsi riscau viata, implicîndu-se în ceea ce se numea : samizdat, participînd la manifestàri… neoficiale, disidente numite când Forum, când Dialog (fireste : mult înainte de "dialogul social" autorizat de secretarul de partid Brucan, si functionînd dupà doctrina uriasului gânditor al Comitetului Central al Securitàtii, altfel doctor în sociologie ca si Màgureanu - l-am numit pe nume Pavel Cîmpeanu). În con-tinuare : cum de gàseau aceste fete si acesti bàieti - când voiau - lucràri de semioticà, de structuralism, de (umbert’)eco-ism si alte inutilitàturi, însà nu tinuserà între mâini màcar Gândirea captivà de Milosz, iar de Orwell auziserà, atât ?

DE CE ? Foarte simplu : acelea erau gàsibile, nefiind… interzise (doar spunea de ele la "Ultima orà") - pe când cestelalte… ! Caragiale, cel neiubit pe meleaguri transilvane (cu o exceptie : I.Vartic) este mereu-mereu-mereu prezent în comportamentul Ardeleanului :

- Buzura : nu a scris o singurà paginà din prozele sale, fàrà asigurarea de la Gogu Ràdulescu si de la Geta Dimisianu - cà va fi si publicatà («Scriem - dar sà stim si noi !»);

- Blandiana : a asteptat si ea "Revolutia", ca sà se poatà deda sportului favorit - dar imposibil "în timpul dictaturii" : solidaritatea (vezi interview-ul din Convorbiri literare, oct. 96 : «Sà fim solidari - împotriva comunismului - cu voie de la Comitetul Central !»).

De nenumàrate ori m-am întrebat - uneori cu martori - cu aproape disperare :

«Dar eu de unde dracu’ vin ? Nu tot din România ? Am plecat de-acolo acum mai putin de douàzeci de ani - în acest scurt timp sà se fi produs asemenea mutatii ? Sà fi rezultat asemenea mutanti ?»

 

samizdat

 

Fenomenul samizdat (autoeditare, în rusà) nu poate fi gândit în afara masinii de scris. Românii, în càutare de justifi- càri a lipsei de curaj (la urma urmei, la asta reducîndu-se totul : curajul de a face adevàrata culturà), pretind cà si ei ar fi multiplicat si ràspândit "propriile manuscrise refuzate de cenzurà" (voi reveni asupra acestei alte deturnàri de sens), "dacà Securitatea de la noi n-ar fi interzis masinile de scris"… Nu :

1. Securitatea (româneascà) nu a interzis (în anii 70-80) masinile de scris, ci, ca si KGB-ul, i-a obligat pe posesori sà le înregistreze la militie (sà li se ia "amprentele");

/Deosebirea dintre rusi - polonezi, cehi, bulgari - si români: al nostru compatriot este un legitimist, un supus-legilor : el n-ar face, Doamne-fereste, ce i s-a interzis "de sus": nici chiar revolutia aceea n-o face fàrà voie de la primàrie/.

2. A practica samizdatul (cultura catacombelor, dupà modelul crestinismului de catacombe), nu înseamnà deloc : autoeditare, în sensul propriu. Aceastà acceptie (fàrà exemple) a fost vânturatà de alt mare-interzis al regimului comunist (Marin Sorescu) si chiar dacà N. Manolescu l-a amendat într-o cronicà din România literarà, cronicarul a ràmas si convins cà autorul càruia nu i s-au publicat, din motive politice, anume texte (începînd cu ale sale, despre V. Em. Galan si Petru Dumitriu), dacà a dat (sau dàduse, înainte de "interdictie") textul cu pricina câtorva colegi, practicase… samizdatul !

Fireste, în spatiul carpatin se practicà din mosi-stràmosi forma fàrà fond, vorba în dodii, opinia fermà despre - mai ales ! - ceea ce habar n-ai. Ferindu-se ca de foc de samizdat, cel care, în tàrile vecine a întretinut flàcàruia spiritului amenintatà de regimul comunist, curajosii culturicultori români nu stiu màcar în ce constà ; samizdat-ul nu a început - si nu a continuat - prin dactilografierea si ràspândirea versurilor, eseurilor, romanelor, amintirilor unor autori în viatà (Pasternak, Soljenitîn, Salamov, Ahmatova, Mandelstam, Zinoviev, Brodski, s.a.), ci… cu începutul începutului : Biblia. Ea a fost cartea cu cel mai mare… tiraj, cu cel mai mare succes, dar si cu cea mai puternicà influentà asupra celui care primea o copie dactilografiatà, întelegea si îndemnul (bine : obligatia - din rusine…) de a dactilografia el însusi alte còpii, de a-si pune la treabà "dactilografele" familiei, iar de nu avea asa ceva, de a plàti o dactilografà pentru a bate la masinà Biblia…- si de a-si asuma puscària, fiindcà altfel nu se putea face culturà adevàratà.

Am vàzut un exemplar din Apocalipsa Sf. Ioan, al nustiucâtulea, abia lizibil ; am vàzut Cântarea cântàrilor - ceva mai citibil(à) - deasemeni, texte de Berdiaev, Soloviov, Sestov, Merejkovski - samizdatul a încercat sà suplineascà biblioteca (si demnitatea) arse ale limbii ruse.

Demnitatea Românului (ca sà nu mai vorbim de càrtile în româneste) nu a(u) fost nici o clipà în pericol în aceste aproape cinci decenii de întuneric, de interdictii, de sânge, de moarte - dacà ne luàm dupà N. Manolescu, las, fricos în perioada grea, inventator, postfestum, de explicatii - ca cea potrivit càreia "la noi, în România s-a cam publicat tot ce a fost valoare" - deci nici n-a fost nevoie de samizdat…

Nici acum, la sapte ani dupà ce au primit voie de la militie sà afle ce-i cu samizdatul acela, bravii compatrioti nu stiu (nu-i intereseazà !) cum functiona si la ce slujea el…

În primul rând samizdatul a jucat un considerabil rol psihologic : cei càrora li se interzicea cuvântul (adevàrat) scris stiau : vor putea sà-l rosteascà (scrie), pe alte cài, semeni de-ai lor îi vor citi (si da mai departe…);

În al doilea rând samizdatul a jucat rolul aducàtorului-aminte, al celui care spune fàrà contenire : «Sà nu uiti, sà nu uiti - fiindcà uitarea este trei-sferturi moarte». Or, cine nu uità are o cu totul altà opinie despre sine si despre semeni (care nici ei nu uità) ; are opinia celui care stie : el face parte dintr-o comunitate numità popor ;

În fine, un al treilea rol al samizdatului : circulînd în interior, cu zecile, dacà nu cu sutele de mii de exemplare, oricât de bine pàzite erau granitele URSS (mult mai sever decât ale RSR), a facilitat… Iesirea (în termeni biblici) din robie, din catacombe, din întuneric - la lumina tiparului occidental : asa a fost posibil fenomenul Pasternak ; asa a fost posibil fenomenul Soljenitîn - asa a fost posibil fenomenul Brodski.

Numai cà, vorba unui bulgar : «Românul nu-i rus…» Al nostru ca bradul avea nemaipomenitul curaj sà execute "poruncile" Sfântului Anton (sau asa ceva, oricum : de a face 11 - sau 22 - còpii si de a le trimite, cu aceeasi recomandare), însà… dacà nu avea voie de la primàrie sà dactilografieze màcar Cântarea Cântàrilor - dacà nu Istoria civilizatiei române moderne de Lovinescu - el nu misca în front. Càci el, Românul nu e prost (ca Bulgarul, Rusul, Polonezul, Cehul…).

(Nu, nu. El e prost ca Românul).

De ce ? De fricà.

Numai cà fricà îi era si Rusului si Polonezului si Cehului - care ar fi deosebirea între frica unuia si a altuia ?

Poate cà unul stia : frica este màsura curajului ;

Celàlalt stia el ce stia : paza bunà trece primejdia rea.

Unul stia : anume acte, fapte nu pot fi îndeplinite decât cu sacrificii - prima si cea mai neînsemnatà încercare : frica ;

Românul stiind el de unde stia : nu are structurà de martir - deci sà nu i se cearà (!) sà fie (sà fi fost) martor, iar dacà interlocutorul insistà, îl pune la punct :

«Ia mai lasà-mà, domnule,-n pace ! N-am actionat pe fatà împotriva comunismului, pentru cà mi-a fost fricà - ce, n-au suferit destul pàrintii, bunicii mei ?» - asta fiind prima variantà, fiindcà fricosul nu se multumeste cu atât, îmbracà platosa "oponentului" de tip Al. George : «Ce, eu sânt bou sà mà deconspir, sà stie Securitatea cât de feroce anticomunist sânt ? Oi fi stat eu în cur - dar am fàcut cultur’!»

Bànuialà : Românii nu au cunoscut fenomenul samizdat, însà nu dintr-un nefericit accident (istoric), nici dintr-o neconcordantà… sincronologicà - ci mai simplu (si mai tragic) : nu au structura potrività acestui mod de exprimare.

Însà Doamne-fereste, nu ar recunoaste… momentul de slàbiciune ! Din contra : potrivit transformàrii complexului de inferioritate în superioritate, N. Manolescu va justifica lipsa acestei calitàti prin… lipsa nevoii (la noi, la români) de asa ceva. De aici pânà la a formula neadevàruri neobràzate ("la noi au cam fost publicate toate operele de valoare") nu mai e decât… un paragraf de cronicà - altfel, literarà.

I-am auzit pe alti colegi ai lui Manolescu spunînd cà asta (samizdat-ul) "nu intrà în schemele noastre", ceea ce, din pàcate, este adevàrat.

Fiindcà, schemà-neschemà, tot aculturare se cheamà, tot amnezie colectivà rezultà…

 

 

disident

 

Notiunea disident-disidentà este încà si mai tulbure, mai contradictorie în capul Românilor. Prin Europa liberà (desigur si prin Deutsche Welle, BBC, RFI), de-a lungul a vreo douàzeci de ani si a sute, dacà nu mii de emisiuni în limba românà s-a spus, s-a repetat pânà la satiu ce este aceastà disidentà si ce semnificatie avea în anii 60, 70, 80. Tot prin posturile da radio occidentale în româneste se transmiteau frecvent dialoguri cu personalitàti ne-românesti ale disidentei, cu activisti culturali, cu militanti pentru drepturile omului - în cursul càrora, fatal, se relua notiunea. Deasemeni, în fiecare interventie a câte unui exilat român implicat în acest "fenomen" (este posibil sà fii implicat, fàrà a fi tu însuti disident), se relua discutia despre disidentà, des-pre istoricul ei, despre deturnarea lingvisticà suferità de termen, etc…

În van. A fost ca si cum, de la München, Noël Bernard, Vlad Georgescu, N.C. Munteanu, Vladimir Tismàneanu, iar de la Paris, Monica Lovinescu s-ar fi adresat muntilor si vàilor, ba chiar direct spatiului mioritic : nimic nu "trecea"; ori làcuitorii acelui pàmânt numit România nu mai stiau româneste, ori destàratii nu tinuserà pasul cu involutia limbii române din România : se întelegeau ca, vorba ceea: capra cu varza - sau : ca Scyla cu Carybda, ca sà ràmânem în domeniul culturalnic.

Când nu era nici o greutate sà fie pricepute urmàtoarele :

Din motive de tacticà favorabilà intelectualilor rusi ce se manifestau împotriva regimului comunist, în perioada reînghetului (mai cu seamà dupà ajungerea la putere a lui Brejnev) o sumà de jurnalisti, diplomati, editori occidentali - pentru a nu redeclansa teroarea împotriva noii forme de rezistentà (care încà nu avea un nume), au hotàrît sà foloseascà interpretabilul termen : disidentà. În caz de "supàrare" a Kremlinului, Occidentalii sà poatà pretinde cà acele persoane (din interiorul URSS) nu sunt neapàrat opuse comunismului (ceea ce ar da termenul : opozant), ci doar niste blânzi reformatori ai societàtii actuale, cu totul nepericulosi "disidenti"…

Pânà în acest punct, Românii ascultàtori ai Europei libere pricepeau - si acceptau. Mai departe…

Nu se stie exact cum au reactionat tarii Comitetului Central la aceastà astutie avocàteascà - dar stim din surse directe cum au reactionat interesatii "disidentii" însisi : cu mare vehementà, au dat declaratii, interview-uri în sens invers : cà si ei cunosc latinà si stiu semnificatia în toate limbile a cuvântului disidentà - ei nu disideazà de nimeni, de nimic, nu sunt reformatori ai comunismului - ci anticomunisti ! Printre cei mai cunoscuti : Soljenitîn, Marcenko, Bukovski. Existau însà si opozanti, aflati în acel moment în Gulag, ca Siniavski, Daniel (implicati în "cazul Pasternak"), precum si altii, mai tineri care si-au spus cà, în luptà cu fiara, oricare mijloace sunt bune - chiar folosirea neadevàrului - deci sà accepte eticheta lipità de occidentali : "disidenti") si sà-si continuie… activitatea antisovieticà (printre ei : A. Amalrik, autorul eseului Va supravietui URSS pânà în 1984?).

Au existat si în România o disidentà asemànàtoare cu cea din Rusia ?

Unde nu existà samizdat, nu poate fi vorba nici de disidentà.

Este foarte adevàrat cà o astfel de rezistentà, de împotrivire - mai clar : opozitie anticomunistà poate lua (si a luat) forme strict individuale. Asa cà în România s-au semnalat cazuri de non-conformism, de anti-comunism, de opozitie la comunism care, prin contaminare au fost numite "manifestàri disidente". Dintre ne-scriitori (lista este incompletà, însà ordinea oarecum… cronologicà) : Paraschiv Vasile, Carmen Popescu, Radu Filipescu, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Mariana Celac, Mihai Botez iar dintre scriitori : Tepeneag, Virgil Tànase, Nedelcovici, Dorin Tudoran (silit sà se exileze), iar în ultimele momente ale ceausismului : Dan Petrescu, Liviu Cangeopol (exilat si el), Luca Pitu, Mircea Dinescu, Dan Desliu… - din motive evidente nu-i includ pe "apàràtorii slujbei lui Dinescu" (Doinas, Plesu, Hàulicà, Paleologu, Paler, Sora), cu atât mai putin pe A.D. Munteanu, oportun trecut la mozaism si pe care "revolutia" l-a surprins cu bagajele gata fàcute pentru SUA.

Dar, cum am mai spus : în capul Românilor de pe ambele maluri ale… frontierei (de unde se vede cà Românul, oriunde s-ar afla, pe glob - tot… român, sireacul !) confuzia cea mai desàvârsità (si mai structuratà) s-a instalat si nici o informatie, informare nu i-a clintit "convingerea" lor originarà :

1. «"disidentul" este, prin definitie, un tràdàtor…» - si recurgeau la exemplele de disidentà partinicà din România democratà ;

2. «"disidentul" este, prin definitie, fost membru al Partidului Comunist ; din pricina unor nemultumiri "care nu ating esenta", s-a manifestat împotriva liniei partidului (comunist)…»;

3. concluzie : «"disidentul" este periculos pentru, în general, rezistenta anticomunistà din România si pentru rezistentul-la-român - deci trebuie demascat si înlàturat».

Aceste luminoase idei au fost colportate cu vehementà crescîndà în exilul românesc : pe de o parte de legionarii care instituiserà monopolul asupra întregei suferinte (pricinuità de comunisti), precum si asupra întregei rezistente anticomuniste - ceea ce dàdea impresia cà, din cei cca 25 milioane de cetàteni români, în jur de 100.000 sunt comunisti (în fine, nu din convingere, ci pentru cà detin ciomagul si… cutitul), 2 milioane de unguri, încà douà de tigani (ce optimisti !) - iar restul : legio-nari…; pe de altà parte de càtre exilati nelegionari (unii tàrà-nisti, altii liberali, multi fàrà-de-partid), care însà aveau, în aceastà chestiune, o gândire nu mai putin totalitarà : ei (si numai ei) fàcuserà totul: tot ce a fost rezistentà, tot ce a fost închisoare, tot ce a fost suferintà, etc., poartà… semnàtura lor (numai a lor si a cumnatelor lor).

Vai, exilul este o încercare cumplità. Multi sunt puscàriasii jurînd cu mâna pe inimà cà e mai greu decât închisoarea - pentru motive sfâsietor de simple : înstràinarea, ca la toti desràdàcinatii ; declasarea (ca toti "orientalii" refugiati în Occident, românilor le e rusine sà lucreze "cu bratele" - când în acest secol calea muncii-manuale a fost deschisà de aristocratii, intelectualii, artistii rusi, deveniti, la Paris, soferi de taxi, cântàreti de restaurant, dansatori, valeti, muncitori cu ziua, muncitori industriali - e-he, câti nobili au lucrat în uzinele Renault…- cameriste, profesori de… orice, dacà li se asigura o bucatà de pâine) ; în fine, cu trecerea anilor, a deceniilor, sentimentul neputintei de a face ceva pentru tarà… Toate acestea - la care se adaugà, îmbàtrânirea, perspectiva mortii departe de patrie - au sfârsit prin a-i înàcri pe oamenii ce nu-si gàsiserà un alt echilibru.

Printre cei mai consecventi "demascatori ai disidentilor" - începînd din 1968-69 au fost : la Paris, Grupul BIRE : René Theo, Chintescu, Virgil C. Gheorghiu, Manoliu fiul si mamà-sa, Radu Cîmpeanu si soatà-sa, Dina, Paul Dimitriu, Gustav Pordea; la München grupul Stindardul cu Emilian, Pantazi, Boutmy, Ovidiu Vuia, Eugen Lozovan, iar la Londra Grupul URL (Românul liber), Ratiu, Varlam si alti aburiti… În afarà de aceste grupuri (mai direct, mai indirect manipulate de Securitate), mai existau altele, notorii "antene securiste"- dar folosind exact aceleasi formulàri în atacuri : grupul Dràgan cu Michael C.Titus, Traian Filip, Mihai Pelin - la Londra, Roma, Milano ; la New York grupul Milhovan (prietenul si editorul lui Carandino !), în timp ce la Madrid ràmânea ca un Gibraltar Miscarea legionarà ce, în orbirea-i legendarà, nu admitea cà preia, în publicatiile sale, pânà si greselile de limbà din Sàptàmîna lui Eugen Barbu si-a lui V.C.Tudor si din Luceafàrul lui Artur Silvestri, Ungheanu, Dra-gos, Fruntelatà (cum ar veni : Securitatea… culturalà). Cât des-pre aerul mistic nu mai puteai respira fàrà a fi intoxicat de miasmele legionaro-ortodoxo-securiste purtate de colo-colo de îm-bàtrânite-n rele putori ca Plàmàdealà, Anania, Virgil Cîndea si alti zoebusulengi. Grupuri - si personalitàti - atât de deosebite, însà acuzatiile dirijate împotriva Monicài Lovinescu, a lui Virgil Ierunca si împotriva mea erau întristàtor de monotone: "agenti ai securitàtii", "comunisti", "tràdàtori de tarà", "jidoviti"- si cam atâta.

Cu fiecare prilej spuneam :

«Nu sânt disident, sânt scriitor - nici mai mult, dar nici mai putin».

Nu eram auzit. Suprarealismul situatiei : în vara lui 89 Ion Ratiu, în concluzia la un atac împotriva mea, a dat în Românul dumisale liber definitia disidentului (în raport cu opozantul) citez spiritul, neavînd la îndemânà litera (dealtfel trimit la volumul meu Scrisori întredes-chise, Biblioteca Familia, Oradea 1995) :

"Profesorul (Dinu C.) Giurescu, spre deosebire de disi-denti, a fàcut si compromisuri, altfel n-ar fi putut afirma demnitatea românismului - d-sa este un adevàrat opozant».

Ceea ce devine asa :

a. disidentii vânzàtorii de tarà, comunisti, securisti…- ei nu fac compromisuri fatà de puterea… comunistà ; spre deosebire de ei, opozantul (Giurescu - unul dintre cei mai veloci lingusitoristi ceausezi; dintr-o dinastie de slujnici), mai face… anumite compromisuri - ca sà salveze onoarea românitudinii - pài ce, ne jucàm cu apàrarea tàrisoarei, chiar cu pretul pupàrii cârmei Cârmaciului ? ;

b. "asa-zisii disidenti sunt suspecti - fiindcà în România fàceau gàlàgie, actionau pe fatà"- unde mai pui cà tot pe fatà întrau în puscàrie (Al. George, suferea din pricina asta : îi con-traria maniera cu totul inedità de a rezista comunismului : nefàcînd nimica - ba, afisînd nedesmintita prietenie fatà de seful de cabinet al lui Dumitru Popescu-Dumnezeu : Mircea Horia Simionescu, !) - când rezonabil ar fi fost sà meargà toti "opozantii" ca el : pe brânci, sà nu stie nici ei însisi cà luptà împotriva comunismului - decât… "dupà revolutie"; atunci când multi algeorgi se-aratà. Rezum - în douà puncte :

1. Românii nu stiu ce semnificatie a avut în aceste din urmà trei decenii disidenta - si nici nu vor sà afle ;

2. Pentru a nu afla adevàrul (disidenta a fost o formà de contestatie, de opozitie, dealtfel singura în cele trei decenii), Românii au dat termenului un sens batjocoritor, calomnios la adresa celor care fàcuserà, totusi, câte ceva pentru compatriotii lor.

De atunci au trecut multi ani. Degeaba.

 

sertarul

 

Unde nu-i cap, vai de sertar !

- proverb ingus

Unde nu-i sertar - nu-i !

- din întelepciunea de veacuri româneascà, zicînd :

"Din vremuri milenare, poporul nostru n-are !"

 

Fatal : scriitorul român refuzînd disidenta (ca singura formà de rezistentà anticomunistà posibilà dupà moartea lui Stalin), neavînd nevoie de samizdat pentru a-si întretine memoria, demnitatea, identitatea, rezultatul acestei întelepciuni (de veacuri) a fost : în momentul decembrie 89, când au fost deschise, s-a con-statat cà, exceptînd patru-cinci "cazuri", sertarele erau… goale.

În primul dialog angajat cu o publicatie (culturalà) din România - prin aprilie-mai 1990 - numàram pe degete si ziceam mereu : «Sunt cinci ! Sunt cinci !», dar, ca în gluma cu evanghelistii, îmi ieseau numai patru : Noica, Steinhardt, Ioan. D. Sîrbu si Mihadas.

Un an mai târziu, când a apàrut Luntrea lui Caron de Blaga, am zis, victorios (si de parcà as fi stiut cà mai era si Blaga - dar uitasem eu - nu stiusem nimic, deci nimic nu uitasem :

«El este al cincilea !» - si m-a podidit plânsul - de rusine pentru tagma-breasla scriitoriceascà româneascà.

Din nefericire pentru noi, patru muriserà înainte de a fi apucat minunea deschiderii sertarelor, iar al cincilea (Mihadas) s-a pràpàdit de curând - fie-le tàrâna usoarà la toti cinci.

Cum se întâmplà de obicei : dacà în mâinile slugii lenese românesti talantul, bine îngropat, încât nici azi nu mai este de gàsit, nu a "rodit" (màcar dupà "numàrul lui Noica": douàzeci si cinci de sertare ne-goale !), ce discutii, ce dezbateri !, ce teoretizàri ! - dar ce concluzii ! - în presa literarà post-decembristà. Cu cât comentatorul fusese mai steril, mai prudent - mai absent, "sub dictaturà" (din punctul de vedere al literaturii de sertar), cu atât mai avântate, mai umflate, mai categorice - si, fatal : mai ridicole - îi erau opiniile.

Nu stricà sà repet : în România, de la Caragiale încoace, nimic nu s-a schimbat privitor la mentalitatea Românului în relatiile sale cu presa, deci repetàm dupà Nenea Iancu adevàrul deloc vesel cà, la noi, jurnalisti ignari îi informeazà pe cititorii ignoranti despre "probleme" de care luminàtorii poporului habar nu au avut, nu au si nici nu doresc sà aibà în viitor.

Asa se face cà, dacà despre disidentà nu s-a vorbit în presa literarà (ea fiind funia din Casa Scriitorilor) iar despre samizdat în foarte treacàt (fiind, nu-i asa, un termen rusesc, când noi sântem Români Verzi !), despre literatura de sertar dezbaterile nu au contenit - începînd de pe la sfârsitul anului 1990. Terenul se preteazà de minune la prezenta absentilor, iar probele…- dar este suficient sà afirmi cà le detii - cine te poate controla ? Si, cum se întâmplà în România, cei mai locvaci sunt exact cei ce nu sunt în cestiune. Existà o lege nescrisà printre universitarii-scriitori din România, cu precàdere clujeni : dacà nu cunosti tema propusà dezbaterii, nu conteazà : vorbeste despre… orice - ai sà observi cà, vorbind, începi sà afli ce-i cu tema în chestiune (ca si textul care se scrie pe sine) !

Este adevàrat : nu existà o definitie a termenului literaturà de sertar, deci oricine se poate bàga în vorbà, în treabà, în… sufletul altuia, cu "idei" care de care mai falsà si mai aiurità - iatà: în Timpul (1994) din Iasi s-a publicat o dezbatere despre literatura de sertar. Cu care prilej s-au rostit o sumà de prostioare (cum sà nu fie asa, când participantii, ca scriitori români, abhoraserà disidenta, vomaserà samizdatul - de unde sà aibà màcar o idee aproximativà de rezultatul practicàrii celor douà : literatura de sertar?). Însà cele mai… grase, mai làbàrtoase, mai pràpàstioase apartin lui Z. Ornea (pe care-l pretuiam pentru excelenta Viata lui Stere). Cercetàtorul literar cu acelasi nume a dovedit cà nu a fost o prezentà în… "câmpul literar" - cum i se spunea, pe vremea tineretii sale utemiste si nu stàpâneste elementele cu care se opereazà în cercetarea literarà. Este adevàrat, Ornea fiind si dilemist, si fundationist (s-a înteles : este vorba de foaia diversionistà Dilema lui Plesu, precum si de Fundatia lui Cîndea, devenità, sub Iliescu, a lui Buzura), confuzia semànatà cu program - scris la Cotroceni - a avut efecte perverse : cine seamànà dileme nu poate pretinde sà culeagà boabe de rouà.

N-as spune : "pe urmele lui Z. Ornea", dar pot spune : "în acelasi spirit de confuzie agresivà" (marca indeniabilà a aculturalizatului) au fost textele publicate preponderent în Apostrof, semnate de persoane altfel inteligente, cultivate (dar dacà nu aflaserà, pânà la vârsta lor ce-i cu disidenta, cu samizdatul, cum sà pàtrundà adâncimile sertarului - inexistent - la scriitorul român ?). Unul dintre ele, semnat de Stefan Borbely (Sine ira…) ràmâne - desi concurenta continuà a fi asprà - reprezentativ pentru gândirea apostroficà : confuzii din ignorantà, confuzii programatice, insinuàri nejustificate, "legàturi"abuzive - care ar trebui sà ducà acolo unde a programat (a)ducerea programa- toarea-sefà: a) decembrie 89 nu a însemnat nimic definitoriu pe plan valoric (desi în primàvara lui 91 revista sustinea contrariul, însà clujenii trec peste contradictiune…); legatà de prima : b) recuperarea, reabilitarea, reintronizarea "nedreptàtitilor" de tipul Petru Dumitriu (cel cu "primul volum si jumàtate din al doilea") ; apàrarea vàduvei si a orfanului-de-clasà, oprirea - cu pretul vietii - a "asaltului armatei de blindate a exilului" (aici Marta Petreu îl tinea în brate si-l legàna pe copilasul cel Breban, aflat la o vârstà prea fragedà pentru a se putea apàra singur - de sine în primul rând) ; c) pentru a ridiculiza, a minorà, a anihila o realitate, nici un mijloc (imoral) nu este ignorat, în final contînd teza Apostrof : s-a fàcut culturà de mare calitate înainte de 89, iar pe noi, clujenii universitari ne perturbà avalansa de nonliteraturà - ca màrturiile - pe noi ne intereseazà numai cultura - în nici un caz politica ! (parcà am mai auzit asta dinspre Eugen Simion, Sorescu, V. Cristea). Revin : scriind pentru Apostrof, inteligentul, finul Borbely si-a pierdut fulgeràtor inteligenta (si bunul simt). Ca si cum nu ar fi debitat debilitàti suficiente în Apostrof, le-a rezumat, publicîndu-le si în Familia, doar si acolo existà apàràtori ai culturii ! I-a dat replica, în Contrapunct, Laszlo Alexandru - magistral, mà tem însà cà nu a fost înteleasà argumentatia sa de càtre acele persoane ce nu vor ca realitatea sà fie… realà ; care vor ca realitatea sà fie cea "dinainte", când tot literatul clujan fàcea culturà (înaltà) - fàrà politicà - joasà !

Pânà acum am vestejit pàrerile altora despre literaturà de sertar, însà nu le-am prezentat pe ale mele. Îmi închipuisem cà màcar doi cititori si-au aruncat ochii peste interventiile ante- rioare. Sà repet :

Cred cà în categoria literaturà de sertar nu intrà tot ce a adunat autorul, nepublicat din diferite motive - chiar texte respinse de cenzurà cu explicatia meree : «Nu e momentul». Sertar nu are aceeasi acceptie ca în limbile (si realitàtile moral-politice) occidentale, unde înseamnà, ca în timpuri normale : locul (fie el si simbolic) în care se adunà manuscrise, dactilograme (chiar spalturi), încà netipàrite.

Tocmai, pentru cà noi, cei din Estul Europei am tràit cincizeci de ani (iar Rusii saptezeci) de anormalitate, sertarul adàposteste acele manuscrise care, în cazul unei perchezitii a Securitàtii, ar provoca arestarea scriitorului si confiscarea scrisului.

Nu toti comentatorii sunt de acord cu aceastà definitie - îi ignoràm pe oportunisti ca Pàunescu, Sorescu (si altele), ce au pretins cà… si ei fuseserà interzisi de cenzura comunistà. Mà gândesc însà la Monica Lovinescu (si la dialogul angajat cu M.C. Spiridon, publicat în Convorbiri literare din nov. 1996) : Domnia Sa, dintr-o generozitate nu totdeauna slujind adevàrul, ràspunzînd la întrebarea în legàturà cu sertarul la scriitorul român, aminteste de Steinhardt, de Ioan. D. Sîrbu… - dar nu si de Blaga ; nu si de Mihadas. În schimb, în virtutea unei vechi slàbiciuni ce a provocat în vara anului 1989 grave dezinformàri (ca cele în legàturà cu "domiciliul obligatoriu", cu "paza severà" la care ar fi fost supusà Ana Blandiana, în locuinta ei din satul Comana, din vecinàtatea vilei de serviciu ocupatà de tovaràsul Gogu Ràdulescu) - toate fiind inventii, totul : abuz de încredere din partea mamei Arpagicului pe seama si a noastrà, angajati atunci în protejarea celor ce protestau cu adevàrat - îi face, abuziv, loc si la "sertare" protejatei sale - iatà ce scrie Monica Lovinescu :

"Cea mai mare parte a literaturii concentrationare apàrutà în România a fost scrisà dupà Decembrie 89. Sunt însà mari exceptii (subl. mea, P.G.). Steinhardt în primul rând, dar si uimitorul roman al lui Ion D. Sîrbu, Adio Europa. Sau, partial, deoarece n-a fost încheiat decât dupà data despicàtoare de istorie, Sertarul cu aplauze al Anei Blandiana".

Rânduri ce provoacà mirare, consternare - fiindcà ies de sub condeiul institutiei Monica Lovinescu :

Cu alte cuvinte : scriitorul Mihadas - fiindcà ne rezumàm la scriitori - care fàcuse multà puscàrie, apoi, "liber" fusese în permanentà hàituit, însà a scris, iar Decembrie 89 l-a prins cu… sertarul plin - nu este pomenit (în lista si asa nepermis de scurtà a celor cu sertare), iar Ana Blandiana, cea care nu s-a manifestat în nici un fel împotriva terorii comuniste, n-a sonorizat nici un mieunat când se dàrâmau bisericile (povestea cu Arpagicul fiind o "nefericità întâmplare", de unde a iesit o eroinà-fàrà-voie si nu act deliberat de "rezistentà prin culturà"); care mintea cà se aflà în domiciliu obligatoriu si negocia (prin Sami Damian si Monica Lovinescu) cooptarea în PEN Clubul francez, dar punea conditii - ea, persecutata !, anume : sà nu aparà numele lui Goma în comunicatul de cooptare - cum altfel, dacà frecventa masa si casa unui Gogu Ràdulescu (dealtfel în bunà companie : Buzura, Zaciu, Paler, Manolescu, Dinescu, Dimisianu…). Fiind ea "fatà bunà" (nu eu i-am spus asa, ci Monica Lovinescu), de ce sà nu i se facà si ei un locsor la rubrica "sertare", ba chiar cu mentiunea vizibilà : "mari exceptii"- ("Cà n-o fi foc…"- re-citat din Monica Lovinescu) ?

Ciudatà (ca sà nu spun : inadmisibilà) este folosirea dero-gàrii : aceastà mare-exceptie…"partial(à) (deoarece n-a fost încheiat decât dupà data despicàtoare de istorie)", aplicatà unui… tot - si eu care credeam cà este vorba de o atitudine mo-ralà, nu de o bucatà de brânzà. Îmi amintesc cât de indignatà - pe bunà dreptate - fusese Monica Lovinescu de legendarà afirmatie, din Contemporanul a Martei Petreu (cà îi plàcuse Croni-cà de familie de Petru Dumitriu - «dar numai primul volum si jumàtate din al doilea») - însà pe Ana Blandiana o introduce prin fraudà (si cu coronità) acolo unde nu are ce càuta - nu e un pleonasm : ceea ce fusese scris din romanul intitulat initial : Arta fugii nu avea nimic… anticomunist (sà i-l gàseascà Gogu Ràdulescu în sertar si sà înfunde puscària?) - abia dupà decembrie 89, potrivit unui ràu obicei, acela de a-si fabrica un trecut, autoarea l-a aranjat din condei.

Chiar asa : nu este ea, Blandiana o poetà suficient de talentatà ? Si de aràtatà ? Si de, vorba Ardeleanului, cotatà ? De ce o fi vrînd-o Monica Lovinescu si subversivà (bine, "Partial, deoarece…" cu asta intràm în plin Caragiale - însà "partialul" acela intrà la "mari exceptii", iar noi nu mai stim unde am fost condusi : la Urmuz ?) ?; si opozantà a comunismului ? Cu girul moral (?) al Monicài Lovinescu, este normal ca Ana Blandiana sà se creadà si o Ipàteascà, nu ? Campioanà absolutà a profitului - la fete, pentru cà la bàieti a condus detasat Sorescu (câte burse, câte premii, câte càlàtorii în putredul Occident, dimpreu-nà cu sotul, în "epoca dictaturii"?) - de ce n-ar profita si de binecuvântàrile Monicài Lovinescu - care, de vreo opt ani si-a fàcut o profesie din a acoperi cu prestigiul D-sale indivizi dintre cei mai dubiosi ca pictorul Nicodim, ca inevitabilul Hàulicà, doar plicticosi ca Moralistul de la Lisa, CC-istul pe cale de a redeveni ceea ce a fost o viatà întreagà : un activist de partid màrginit, ros de luptà de clasà. Ce mai conteazà o recomandare de complezentà (pentru Blandiana, sà figureze si ea "la sertar, cà n-o fi foc !"- dar la "exceptii", càci ea este o doamnà !), când, de ani de zile, sustii prin toate mijloacele morala editorialà a lui Liiceanu ?!

Nu m-as fi întins la Blandiana si la Liiceanu si la Paler si la Hàulicà - dacà Monica Lovinescu nu ar fi afirmat în acelasi dialog, cu douà fraze înainte :

"Numele pe care le citati (Paul Goma si Virgil Ierunca - n.m. P.G.) n-au nimic de a face cu «literatura de sertar». Primul a riscat trimetîndu-si manuscrisele în stràinàtate si a fost silit, pânà la urmà, sà ia calea exilului…"

Întristat sà o contrazic : stiu foarte bine cât de foarte-bine cunoaste Monica Lovinescu perioada aceea. Nu am de gând sà capàt (prin fraudà, ca Blandiana) galoane de sertarist, însà adevàrul este altul:

1. Ba am avut de a face cu "literatura de sertar"- dacà acceptàm cà intrà în aceastà categorie manuscrisele care, gàsite la o perchezitie…- etc, etc.;

2. Sà zicem cà Ostinato, Usa… În cerc au cunoscut câte o scurtà perioadà de "legalitate" : atâta timp cât se gàseau la edituri, încà… ne-definitiv respinse - or, prima, dupà 1969, a doua dupà 1970 si a treia cu jumàtate de an mai târziu au intrat… în neagra ilegalitate si în (acceptia de) sertar ;

3. Sertar din care Securitatea, nu numai cà sustràgea, în lipsa mea de-acasà, câte exemplare… làsam (de sacrificiu), dar în 1977, la arestare, a confiscat totalitatea manuscriselor - din care nu mi-au mai fost restituite dactilograma romanului aproapeterminat Sapte fàrà unu si ceva mai mult de jumàtate dintr-un eseu.

Din câte stiu - si din câte stia foarte bine Monica Lovinescu, pânà acum trei ani, când în conflictul cu Liiceanu a luat partea distrugàtorului de càrti : mare, mic, important, neimportant - am fost, totusi, singurul scriitor din perioada ceausistà care era, simultan, ca sà zic asa: prezent pe solul României si interzis ca scriitor - perioadà ce a durat 7 (sapte) ani - de la "scandalul" provocat de Ivasiuc în jurul Usii… (aprilie-mai 1970) pânà la plecarea din România (nov. 1977).

Faptul cà relatiile noastre s-au alterat dupà conflictul cu Liiceanu, provocat de distrugerea càrtii Culoarea curcubeului, nu o îndreptàteste în nici un fel pe Monica Lovinescu sà alte-reze si adevàrurile. Or, numai în acest dialog formuleazà douà :

1. cel în legàturà cu "sertaritatea" Anei Blandiana ;

2. cel amintit adineauri : contestîndu-mi… sertarul.

Cam multe pentru doar douà pagini de revistà - si, vorba Francezului : "pentru treizeci de ani de prietenie". Oricum : ce ia de la mine nu poate dàrui Blandienei - nu are cum.

Mà întreb : Scriitori, altfel valorosi, dar care nu au suferit persecutii (nouà luni de interdictii în comparatie cu deceniile lui Negoitescu, Balotà, Marino, Caraion, Paleologu, Ovidiu Cotrus, Ioan. D. Sîrbu - sà continuu ?), ba s-au bucurat de (prea) multe càlàtorii în Occident sub Ceausescu - sà obtinà, prin fraudà si "certificat de revolutionar"? - semnat de cine : de Monica Lovinescu !?;

O persoanà-personalitate ca Monica Lovinescu veghe-toare a est-eticei - sà ajungà, în ultimii sapte ani, sà apere cu vehementà si neluciditate exact laturile vàdit, violent imorale ale unor, altfel simpatici (si valorosi!) intelectuali - Liiceanu, Blandiana, Hàulicà, Bernea, Pintilie?

În rest - totul e bine.

La urma urmei : ce noroc am avut eu (în marele nenoroc) : disident n-am fost - am trecut însà prin momente în care m-am comportat ca un disident (fàrà a-mi face o profesie din asta, ca atâtia rusi…); samizdat n-am practicat : cui sà dau la citit (atât, nu si la dactilografiat si ràspândit) còpii dupà textele mele : de cum am fost total interzis, în 1970, doar Mazilescu si Raicu le mai acceptau, ceilalti colegi si prieteni (Dana Dumitriu, Sorin Titel, Valeriu Cristea, Dimisianu, Sami Damian - fulgeràtor n-au mai avut timp…; iar sertarul… Ca un naiv ce eram, bànuiam cà toti scriitorii au tot atâtea - cantitativ - manuscrise… pe neplacul cenzurii (ba chiar mai multe, eu fiind mereu, mereu în vizorul Securitàtii, ei fiind cuminti…).

S-ar pàrea cà eu (singur) nu m-am descurcat prea ràu. Cu acest text - închei a 42-a carte.

Adevàrat : nu-mi sunt publicate càrtile în România - ei si ? Tot au sà fie publicate într-o bunà zi, când n-are sà fie cu totul prea târziu.

 

martor

 

S-a înteles : când vorbesc de români, mà gândesc numai la scriitori, nu si la eventualii cititori.

Or scriitorului român din aceastà a doua jumàte a secolului i-a lipsit o însusire esentialà - care deosebeste pe un scriitor de un autor de càrti : calitatea de martor.

Ca în toate celelalte… lipsuri, rolul determinant îl joacà frica. De fricà - fricà nici màcar animalicà, ci una màrunticà, meschinà, smecheroasà - si chiar bàscàlioasà (în concluzie : càcàcioasà), scriitorul român nu s-a "dedat" la disidentà (singura formà posibilà de rezistentà), nici la samizdat (singurul mijloc de a salva cu adevàrat cultura atât de dragà) - iar rezultatul s-a vàzut în decembrie 89 : sertarele erau goale.

Dacà mai adàugàm inapetitul condeierului român pentru calitatea de martor, làrgim sfera cronologicà : constatàm cà motivul neangajàrii carpatnicilor : frica, dacà a fost credibil într-o perioadà de teroare, este mai putin, chiar deloc, aplicat la vremurile dinainte de nàvala comunistilor. Este suficient sà ne întrebàm (pentru a câta oarà ?): cum de religiosul, pardon : ortodoxul - càci asa ne-a învàtat Nae Ionescu : "Românul se naste gata-ortodox !" (si cu-un pai în cur, mormàia Marin Cocioran) - ori sà fi delirat Tutea ?- continuu : cum atât-de-religiosul popor român ("si cel mai devreme crestinat") nu a dat nici un sfânt - cu alt cuvânt : martir (cu un altul : martor) ? Îl avem numai pe Sisoe, fictie topârceanà - în realitate ne-am cumpàrat moaste de la bulgari, de la greci, de la sârbi, de la rusi. Parafrazîndu-l pe N. Manolescu : "Noi n-am avut sfinti - dar nici n-am avut nevoie de asa ceva". Pài, ce ?!

Fireste : acum, cà li s-a dat voie de la Brucan la "credintà", toti târâtorii si toate târâturile care pe timpul comunismului nici copiii nu si-i botezau (sà se afle la cadre ?), si-au descoperit vocatie de cruciati (si încà ortodocsi - mai mare blânzul !) : asa cum nu scoseserà màcar un oftat când Anticristul comunist dàrâma bisericile, îi interzicea, îi închidea, îi suprima pe uniti, când persecuta pe preoti, càlugàri, pe sectanti, în general pe "mistici" - acum îsi aratà muschii, coltii (si albastrii epoleti ! - nu se poate fàrà ei, într-o bransà atât de importantà) - "tot asa"; acum iatà-i pornind la luptà, pe urmele unor pàstori de teapa lui Plàmàdealà, Anania, Teoctist si alte boaite - împotriva "anticristului papistas", a iehovistilor, a homosexualilor (iar mâine împotriva tuturor celor care nu au -escu în coadà, semn indubitabil de daco-românismus - vezi Ceausescu, Pàunescu, Popescu-Dumnezeu, Iliescu…).

Scriitorul la român a refuzat - de fricà, iar la un scriitor asta se mai numeste : lasitate - sà màrturiseascà despre timpul sàu, despre semenii sài ce nu au darul cuvântului… Scriitorul la român - mai cu seamà sub Ceausescu, fericit cà nu este obligat sà laude partidul, a bàtut câmpii cu program, a refuzat cu îndârjire sà se atingà de "politicà" (asa numea el adevàrul), a fàcut orgie de formule prin care ascundea adevàrul (exact ce dorea partidul de la el !), drept care se iscà întrebarea :

Trebuiesc blamati doar cei care, în romanele lor, au mintit : Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Titus Popovici, Dumitru Mircea, Galan, Petru Dumitriu, Làncrànjan, Sàraru, Paul Anghel (si altii pe care nu-i mai însir), dar sà nu fie atinsi nici cu o floare M.H. Simionescu, Radu Petrescu, Al. George, Tudor Topa (iar pe urmele lor Horasangian, Cràciun) - care nu au spus adevàrul - desi îl cunosteau ; desi rolul si rostul mânuitorului cuvântului acesta este : sà màrturiseascà ?

La urma urmelor, avem ce meritàm :

O bisericà (ortodoxà) ce va sà fie deasupra guvernului, deasupra armatei (si deasupra a mai ce ?), dar care nu s-a spovedit, nu a recunoscut crestineste colaborationismul desàntat cu regimul criminal - si ateu - si nu a fàcut penitentà (o propunere din salà : pentru grelele lor pàcate, Plàmàdealà, Anania, Teoctist - si Popa Tatu - sà fie numiti portari de noapte la orfelinate - màcar trei luni).

Ca basarabean, fireste îl pàstrez pe Stefan cel Mare printre "icoane". Însà pentru cà stiu ceva istorie si cunosc câte ceva din morala crestinà am fost surprins, revoltat de decizia (cui ?: a lui Iliescu si a lui Plàmàdealà ? dar lipseau Sorin Dumitrescu, Pictorul-din-dulap si Popa Galeriu cel curat-uleios !) de a-l sanctifica.

Sanctificarea presupune cercetarea, atât a vietii, cât mai ales a mortii celui luat în discutie. Or ce fel de viatà - moralà, sfântà - a dus Stefan ? Si mai ales : cum a murit : cumva decapitat de turci ?, bunàoarà sfârtecat între càmile, de tàtari - el, strigînd pânà în ultima clipà cà nu se leapàdà de Hristos ?

Deci, de când cu Iliescu si cu Roman (Petre-i ca blenoragia : numai prima nu se vindecà), avem si noi, nu doar falitii nostri : mai-prosti-decât-noi : Basarabenii (ce satisfactie sà stim asta !- si nu ne este rusine…); ci si sfintii nostri, bàstinosi, din productie garantat-localà !

Degeaba : dacà nu avem scriitori…

Paris, 28-31 decembrie 1996

 

Paris, 7 ianuarie 1997

 

 

B A L U L M A S C A T

 

 

Vladimir Tismàneanu : un dialog cu Mircea Mihàies, Polirom, 1996

 

 

Pàstrez cele mai plàcute amintiri despre Vladimir Tismàneanu. Îi urmàrisem cu mare interes studiile de istorie a comunismului din România transmise la Europa liberà, citisem cu aceeasi proaspàtà curiozitate articolele tipàrite. Ba, în anul de gratie 1989 am fost amestecat în tentativa de editare în francezà a unei càrti semnate de dânsul. Editorul francez comunicându-mi dezinteresul, motivînd "perimarea continutului" (încà o datà : eram în 1989 iar istoria o luase la galop), s-au… perimat si relatiile noastre, ca sà spun asa ; de atunci nu m-a mai càutat. S-ar prea putea ca dezinteresul editorial francez sà nu fi fost singurul motiv : îmi aduc aminte cà la un moment dat am fàcut o glumà proastà :

«Voi, politologii prevedeti…trecutul !»

Sper si acum cà nu umorul meu îndoielnic l-a determinat pe Vladimir Tismàneanu sà înceteze a mà mai vizita la Paris ; s-ar dovedi cà pusesem degetul pe o rana structuralà : nici màcar ei, sovietologii, kremlinologii, românologii si alti astrologi - nu au simtit apropiindu-se cutremurul din 1989.El recunoaste cu onestitate. Oricum, când cei ce si-au fàcut o meserie (si ce meserie!) din prospectivà nu sunt în stare sà-si onoreze profesia…

Acestea fiind spuse, am primit cu bucurie din Iasi (de la sursà ! ar zice un istoric), printre alte càrti volumul Balul mascat - un dialog cu Mircea Mihàies - editura Polirom, 1996. Am îmbinat plàcutul si utilul citind cu creionul în mânà dialogul ce a avut loc la Washington de la 31 decembrie 1995 la 12 ianuarie 1996.

Pentru a nu exista neîntelegeri : tot ce nu voi pomeni la "semne de întrebare" sunt chestiuni, analize cu care am fost de acord :

- în general, istoria comunistilor - pe care Vladimir Tismàneanu continuà sà ne-o povesteascà plàcut si instructiv (e-he, ce timpuri, când ne-o dàdea prin Europa liberà…) ;

- teza - dealtfel la îndemâna oricàrui muritor - dar nu si la a oricàrui mare-român - potrivit càreia Constitutia din 1923 nu a fost abolità de comunisti, ei desàvârsind distrugerea, ci în 1938 (desi eu cred cà încà mai devreme : din momentul declansàrii ostilitàtilor dintre Carol al II-lea si legionari) ;

- întru totul de acord : activistii si securistii (ba chiar si tovaràsii militieni), s-au convertit fulgeràtor în ultranationalisti : Unitàtile Militare MAI de la Sàptàmîna au fost detasate la România Mare, la Românul, chiar la Cuvîntul (unde, în altà parte, sà meargà acesti mari-patrioti, cei ce ne-au distrus patria?) ;

- si eu cred cà una din marile diversiuni securiste recente (dar cu urmàri pe lung termen) este Cartea albà - din care aflàm, nu numai cà si D.R. Popescu, Dan Hàulicà au fost persecutati - ci doar ei si tovaràsii lor (pânà si Adrian Marino, în volumul Politicà si culturà, tot la Polirom editat, îi compàtimeste pe cei pomeniti) ;

- mecanismul delatiunii (turnàtorul la român) si mai cu seamà : "cancerul societàtii : Securitatea";

- sânt si eu de pàrere cà ai nostri compatrioti sunt necrofili - manifestîndu-se din plin aceastà înclinare atât în raport cu Coposu, cât si cu Ceausescu ;

- ca sà închei - desi lista ar putea fi prelungità - mi s-a pàrut onest si curajos modul în care Vladimir Tismàneanu a prezentat, nu atât "schimbarea la fatà" a unor buni prieteni de-ai sài: Plesu, Buzura, Botez, ci, as zice : adevàrata fatà a lor.

Am a-i comunica lui Vladimir Tismàneanu, nu neapàrat reprosuri - ci nemultumiri. Nefiind istoric (m-a ferit Dumnezeu !, sà ajung ca Zoe Petre ? ca Giurescu ?), nici politolog ("cel care prevede trecutul" - am s-o mai spun, oricât de agasant as fi), eu particip la ceea ce povestesc. Si, din întâmplare, am participat la evenimentele pe care mai apoi le-am povestit în càrtile mele.

 

Ungaria 1956 :

 

Mà asteptam la mult mai mult. Cu atât mai vârtos, cu cât afirmà (pp. 99 si 100) cà a citit documente, cà existà documente. Vor fi existînd, însà nu pentru càtei… Ca participant, prin simpatie, la Evenimentelor din Ungaria; ca arestat "pentru Ungaria"; ca detinut fàcînd parte din categoria "ungaristi" - iar de cum am iesit la suprafatà (în 1965) si am reluat scrisul: cronicar - am consemnat în toate càrtile mele evenimentele tràite. (În treacàt : sânt singurul nemaghiar din Franta distins cu medalia Revolutiei Maghiare din 1956, deasemeni cu ordinul Imre Nagy - unii spun cà as fi singurul român, dar nu pentru asta mà iubesc eu…).

Fiindcà am "investit" si eu ceva, vreau sà cunosc totul despre 1956, în România. Mai cu seamà despre teroarea de stat si de partid abàtutà asupra Centrului universitar Bucuresti (unde eram student). Vladimir Tismàneanu vorbeste despre Cluj, chiar despre Iasi - dar nu despre Timisoara (mândra Cimisòrà si-atunci a fost fruncea ! - de unde sà stie asta timisoreanul Mircea Mihàes ? : el predà literatura englezà si americanà, nu istoria elementarà a României) ; si nu despre Bucuresti (de parcà s-ar fi înteles cu Manolescu !). Deceptii :

1. Vladimir Tismàneanu - dupà ce nu vorbeste despre momente importante ale miscàrilor studentesti din 1956, are aceastà… nu stiu cum sà-i zic, mai bine citez :

- p. 102 :"Studentii cereau plecarea trupelor sovietice din România, încetarea obligativitàtii limbii ruse în scoli. Dupà stiinta mea, niciuna dintre miscàrile studentesti n-a avut o platformà politicà eminamente anticomunistà".

Afirmatie gràbità, inexactà : în octombrie 1956, la Timisoara, în sedinta de la Politehnicà, s-a citit si s-a dezbàtut (nu doar în prezenta, dar si cu sprijinul conferentiarului de marxism, Haiducu - condamnat si el în lotul studentilor), nu o "platformà", ci o listà de doleante, cu neînsemnate deosebiri aceleasi, la Bucuresti :

- plecarea imediatà a rusilor din tarà, nu doar a trupelor sovietice, cum crede V. T., ci si a civililor ce invadaserà România, fiind prezenti peste tot, în calitate de consilieri, în fapt, de supraveghetori ;

- desfiintarea Securitàtii ;

- desfiintarea gospodàriilor colective ;

- suprimarea, nu doar a limbii ruse, cum spune V. T., ci si a marxismului, în special, în general întoarcerea la sistemul de învàtà-mânt european, distrus de comunisti si rusocentrat, din 1948 ;

- restabilirea proprietàtii private (nu doar a pàmântului, pomenità la desfiintarea colhozurilor, ci si a locuintelor, a micilor intreprinderi mestesugàresti si industriale, a comertului, a alimentatiei publice, etc.).

Dacà Vladimir Tismàneanu crede cà aceste revendicàri - chiar de nu alcàtuiesc "o platformà politicà" - citeste : nu erau anticomu-niste - mà dau bàtut.

2. D-sa nu vorbeste de "ajutorul internationalist" dat de Securita-tea lui Gheorghiu-Dej Securitàtii în derivà (un eufemism) a lui Kadar - deci tot a sovieticilor - prin inconturnabilul Valter Roman. De mirare : un studiu masiv (2 volume a câte 600 si 750 pagini) La vie en rouge de Christian Duplan si Vincent Geret (Seuil, 1994) a apàrut mult înaintea dialogului - acolo capitole întregi sunt dedicate activitàtii des-fàsuratà de Valter Roman în perioada Revolutiei Maghiare : a) ca agent al Kremlinului, i-a atras pe Imre Nagy si pe ai sài, refugiati în ambasada Iugoslaviei, în capcana "ospitalitàtii românesti" de la Snagov. Acolo au fost tinuti de la 22 noiembrie 56 pânà la 11 aprilie 57, când bàrbatii au fost dusi cu forta în Ungaria, iar femeile si copiii, tot cu forta, la Càlimànesti : acolo, în iunie 1958, au aflat cà Nagy, Gimes, Szilagyi, generalul Maleter fuseserà condamnati-si-executati…;

b) agentul Kremlinului Valter Roman, flancat de Ardeleanu (Adler), seful cenzurii, de Goldberger, de Bene si de Màlnàsan a supervizat "ajutorarea" securitàtii unguresti (AVH), ce-si pierduse o parte din cadre în timpul Revolutiei (la asta se vor fi gândit securistii carpatini, în decembrie 89, când guitau de spaima dreptei pedepse : «Fàrà violentà !» - avînd în Buzura un trudnic, dar ce fidel ! megafon): atunci au fost detasati în Ungaria foarte multi securisti - fie de origine maghiarà, fie evrei cunoscînd si maghiara - taman ca Valter Roman ! Din màrturiile insurgentilor budapestani supravietuitori ai torturilor, cruzimea legendarà a securistilor unguri a fost pusà în umbrà de cea a "românilor" condusi de actualul general-pensionar Costyal (nume conspirativ : Popescu…) ;

3. Vladimir Tismàneanu încearcà pe distantà de mai multe zile (ale càrtii) sà arate cà Iliescu si-a falsificat biografia : cà n-a fost disident, cà nu s-a opus, cà n-a fàcut… De acord, însà nu definesti doar prin negatii. As fi vrut sà aflu din sursà auto-rizatà (si verificatà) adevàrul despre rolul jucat de Iliescu în timpul si mai ales dupà Revolutia Maghiarà în Echipa Mortii, cum o botezaserà victimele, alàturi de Petre Gheorghe, Trofin, Burticà, Dan Martian (se pare cà "subofiter" a fost Edgar Reichmann, jurnalist la Le Monde) : Iliescu a participat la organizarea sinistrelor sedinte de demascare si de exmatriculare a studentilor nearestati ? Da sau ba ?

Vorbind numai de Cluj, ne dezvàluie continutul unui raport în care Leonte Ràutu criticà Securitatea : "nu cà i-a arestat pe studenti, ci cà îi arestase înainte de înscenarea pseudo-educativà care trebuia sà aibà loc în Aula Universitàtii sau în cine stie ce amfiteatru". Ce se întelege : cà "înscenarea pseudo-educativà" nu a avut loc - dacà Secu-ritatea îi arestase, însà numai la Cluj pe studentii recalcitranti… Adevàrat, V. Tismàneanu precizeazà : "Am citit raportul càtre Biroul Politic al echipei de ur-gentà care s-a deplasat la Cluj în 1956", din pàcate, a làsat baltà Ungaria, a trecut la alte celea : la Havel, la Kwasniewski, la Coposu, la regele Mihai ba chiar si la Brucan. Ceva mai încolo ne-a asigurat de "panica absolutà a conducerii PMR-ului". Atât.

Nu se poate ca Vladimir Tismàneanu sà nu fi cunoscut "amànuntele" enumerate mai sus. Dacà îmi va ràspunde cà în sapte zile i-a fost imposibil sà vorbeascà despre toate evenimentele, îi voi ràspunde :

Au fost, în Europa de Est, dupà moartea lui Stalin, câteva momente importante - chiar dacà epicentrul lor se situa în afara hotarelor României :

- Momentul 1956 - Revolutia Maghiarà ;

- Momentul 1968 - invazia Cehoslovaciei ;

- Momentul 1977 - Charta cehilor si a slovacilor.

Iar interne :

- Momentul 1956 ;

- Momentul 1968 ;

- Momentul 1971 - "Revolutia culturalà";

- Momentul august 1977 - Marea grevà a minerilor din Valea Jiului (s-a observat : nu am inclus Momentul ianuarie-mai 1977 în care am fost implicat);

- Momentul 1969 : constituirea SLOMR - ce a devansat (numai cronologic, din pàcate) Solidaritatea polonezà ;

- Momentul 1987 - ràscoala muncitorilor brasoveni.

Aceste Momente care marcheazà istoria poststalinistà a Estului european par a fi neluate în seamà de Vladimir Tismàneanu - mai vârtos când vine vorba de Momente din istoria României - sper sà existe în volumele pe care nu le cunosc.

Ca un "preistoric" ce sânt, tin la adevàrul cronologic - si la adevàrul devenit istoric.

Revin la Iliescu : sà nu cunoascà Vladimir Tismàneanu aceastà realitate istoricà : echipele de exmatriculatori ? Sau, ca si în cazul mis-càrilor studentesti din 56, evità sà vorbeascà de Centrul Bucuresti ? Sà aibà, în legàturà cu exmatriculàrile, o… retinere?, sau nu poate accepta adevàrul : cele mai grotesti, mai sinistre (si mai ucigase)" spectacole" fuseserà puse în scenà la Universitatea din Bucuresti, în decembrie 56, întreg anul 1957, o parte din 58, iar catedra de marxism, firesc, si-a continuat cu puteri sporite (cum se contamineazà omul de limba de lemn !) activitatea ei de càpàtâi : jumàtate ideologìe, jumà-tate politìe (si nu doar Radu Florian, pe atunci abia conferentiar) si-a aràtat, asta, zi-i pe nume,devotamentul fatà de URSS…

Încà douà cuvinte despre "Ungaria 56": în ultima jumàtate a anului trecut (96) am primit vizita a doi cercetàtori ; temele alese le erau intersectate de Evenimentele din România din 56 (ca ecou al Revolutiei Maghiare). Fatà de primul am fost acru : dacà îl interesau doar generalitàti despre 56, sà citeascà lucràrile despre… 56, nu ?

Mi-a ràspuns cà nu existà asa ceva, în România, în româneste.

Am protestat cu vigoare : dupà sapte ani de libertate de expresie, sà nu existe un articol-douà-cinci, o carte-douà "despre Ungaria 56 ?"

Vizitatorul si-a cerut scuze cà m-a deranjat "pentru generalitàti" si a vrut sà plece. Mà aflam într-o situatie inconfortabilà : nu aveam deloc de gând sà-l ofensez pe oaspete, în acelasi timp nu puteam accepta inacceptabilul : cum asa, nu existà nici o lucrare despre evenimentele din 56, scrisà de altcineva - decât de mine ?

Dupà câteva sàptàmâni s-a anuntat un alt cercetàtor - acesta m-a avertizat prin telefon cà-l intereseazà tot "generalitàti despre Ungaria" - stia de la precedentul cà fusesem, nu doar mirat, dar si binisor dezagreabil…

A venit, am stat de vorbà. Mi-a spus si el cà nu existà alte scrìsuri despre Ungaria în afara càrtilor, interview-urilor si articolelor mele - dar acestea nu se gàsesc…

N-am putut crede. Apoi mi-am adus aminte de brosura propagandisticà Totul despre Manolescu, în care brosuristii màsluiau în mod grosolan, neobràzat istoria - pentru a-i face un portret "numai din lumini" lui N. Manolescu.

Iar acum iatà cartea unui istoric, a unui politolog pretuit.

Pentru cà si el locuieste de multi ani în afara României a adus, totusi, vorba despre Ungaria ; însà din pricinà cà a càlàtorit frecvent în România si cà în America stà de vorbà cu compatrioti - deci s-a reimpregnat de aerul tricolor - a fost împiedecat sà vorbeascà pânà la sfârsitul frazei…

 

 

Manolescu

Vladimir Tismàneanu mà pomeneste si pe mine, de câteva ori, màgulitor, ba la pagina 96 de-a dreptul înduiosàtor, chiar dacà într-o incidentà :

"…amnezia ori uitarea la români (subl. în text) despre care a scris foarte frumos Paul Goma…"

Fireste, natura omului despre care se scrie într-o carte (de bine !) îl împinge sà se arate nemultumit : «Numai atâta ?» De aici concluzia: chiar si eu am o naturà umanà. Da, da.

Naturà continuînd a fi ce a fost, chiar fatà càtre fatà cu (p. 170) :

"Si o spun (mà apàra de Cartea albà - n. m. - P.G.), chiar dacà uneori am fost în dezacord cu Paul Goma, mà refer - si dau un singur exemplu - la exagerata lui înclinatie de a-l ataca pe N. Manolescu".

Sânt impresionat de fidelitatea în prietenie a lui Vladimir Tismàneanu. Am înteles cât a suferit, constatînd cà vechi si buni prieteni ai sài : Plesu, Buzura, Botez au pornit pe alte càràri (bine-ar fi fost sà fi fost patru, am fi zis cà, dupà ce va dormi, prietenul are sà fie ca înainte de betie… - din pàcate existà si altfel de betie : a puterii, nu doar înnebunitoare, corupàtoare, ci si prostitoare). De aceea nu-i voi cere sà-mi ia mie partea (obicei curent pe Dâmbovita), ci mà voi mira cà un om obisnuit a càuta, în toate, cauzele (chiar si efectele, dacà mai ràmâne timp), nu a fàcut acelasi lucru si în legàturà cu "exagerata mea înclinatie de a-l ataca pe Manolescu".

N-a avut timp - de acord. Numai cà una este sà nu ai, material, timp de… cântàrire (a unei situatii) si alta sà ignori acel cântar - în situatia de fatà, sà tii partea lui N. Manolescu (firesc : ti-e prieten), cu argumente nu totdeauna adevàrate (nefiresc - chiar dacà ti-e prieten).

Iatà câteva exemple :

p. 76 : "…existà stràluciti analisti politici, existà personalitàti de genul A. Cornea, H.-R. Patapievici, Alina Mungiu, ca sà nu mai zic de Nicolae Manolescu din anii 1990-1991".

Dacà Vladimir Tismàneanu s-a gândit la "personalitàti de genul…" , atunci totul este în regulà (desi precizarea : "din anii 1990-1991" duce în altà parte) ; dacà a vrut sà vorbeascà despre "stràluciti analisti politici", "din 90-91", atunci lucrurile capàtà altà înfàtisare - ca sà fie mai limpede, încà un citat :

p. 138 : "…personalitàti precum Corneliu Coposu, chiar Radu Cîmpeanu, sigur Nicolae Manolescu, care începuse sà se manifeste ca o personalitate publicà, desi într-o fazà prepartidistà a evolutiei sale post-decembriste…"

Ce am a-i reprosa lui Vladimir Tismàneanu : cumva prietenia "de nezdruncinat" cu Nicolae Manolescu ? Da de unde ! Cum as putea sà condamn un sentiment atât de rar, azi ?

Nu. Credeam însà cà numai Românul neinstruit are o specialà perceptie a timpului, pe care am comparat-o în mai multe rânduri cu a spatiului la vechii egipteni : asa cum Egipteanul nu realiza perspectiva (în spatiu), si "mergea" cu un umàr înainte, tot asa Românul nu are organ pentru perspectiva în timp. În capul lui, cronologia este ceva, dacà nu "aia de nu existà", atunci sigur : "aia de nu-i bunà" ; greu realizeazà, de pildà, cà din punctul de vedere al anului 1950 (când s-a nàscut el), existà, totusi, un "timp" (an) si înainte : l940 - ba chiar si 1930!

De ce asa ? Probabil fiindcà, pentru el, tràitor într-un perpetuu prezent, trecutul, nemaiprezentînd interes, i se aratà nediferentiat, neorganizat - necronologizat : «Ce importantà are», zice el, «dacà 1977 a fost înainte de 1968, ori dupà - tot acolo-i». Repet bànuiala : Vladimir Tismàneanu s-a làsat contaminat si de perceptia timpului la român - altfel nu ar fi gândit-crezut ce a spus în citatele de mai sus.

S-a petrecut altceva : nu este vorba de o "româneascà acceptie a timpului", ci de apàrarea unui prieten, cu orice pret ; chiar cu pretul neadevàrului.

Fiindcà nu poti rosti, în legàturà cu "stràluciti analisti politici" numele lui "N. Manolescu din anii 1990-1991". Iatà de ce :

Toatà lumea stie (un fel de a vorbi : în România toatà lumea uità, sau, în numele prieteniei, închide ochii…) :

Nicolae Manolescu, într-adevàr, o personalitate culturalà pânà la Momentul decembrie 89, nu a fost deloc "pe fazà", cum se zice - làudabilà atitudine, dacà-i avem în vedere pe oportunistii deveniti de la un minut la altul, din securisti revolutionari (cu certificat !) - blamabil pentru cineva considerat ca director de constiintà.

Am mai scris-o : Nicolae Manolescu, fost student la Bucuresti în 1956, îi informeazà pe brosuristii Totului despre Manolescu cà în 1956 au avut loc miscàri de solidaritate cu Ungurii - dar numai la Timisoara! Asta pentru cà Românii sunt amnezici, nu mai stiu cà miscàri studen-testi fuseserà si la Bucuresti - în care caz vine întrebarea : ce fàcea, în toamna lui 56 studentul bucurestean Nicolae Manolescu, de explicà, azi, cà numai la Timisoara se întâmpla ceva ; la care întrebatul n-ar putea ràspunde - ce : adevàrul ? Dar adevàrul este : în timpul Revolu-tiei Maghiare, studentul Nicolae Manolescu s-a retras în codri si în munti… - la Râmnicul Vâlcea, la bunici.

De ce nu spune adevàrul ? Nu e nici o crimà sà cauti adàpost la bunici (dacà ai). El însà, ca si Blandiana, mai vrea - dupà legea a nouà - si certificat (autodecernat) de rezistent ! Pentru cà el a deschis gura în legàturà cu acele întâmplàri, îi spun :

Vrea sà fie director de constiintà, însà a ratat toate - absolut toate Momentele favorabile afirmàrii (si, desigur, tragerii consecintelor) :

- a pierdut Momentul 56 ;

- a pierdut Momentul 68 (si despre acesta le-a dat brosurezilor informatii mincinoase) ;

- a pierdut Momentul 77 ;

- a pierdut Momentul 87 (la care voi reveni);

- si a pierdut Momentul 89 - însà, dacà nu a participat la niciun ràzboi, s-a înfipt la plàcinte (nu mà consoleazà faptul cà nu e singurul). Nicolae Manolescu a primit revolutia cu uimire, curiozitate intelectualà - dar cu mefientà ; chiar cu dezaprobare. Aceastà atitudine a lui este probatà negru pe alb :

În România literarà nr. 2 din 11 ianuarie 1990, Nicolae Manolescu este prezent cu douà "contributii" greu de acceptat de un sentimental ca Vladimir Tismàneanu :

1. pe pagina 3, sub genericul : "Puncte de vedere : Cum ar trebui sà arate România literarà acum ?," dezbat Nicolae Manolescu ("Intrarea în normalitate") si Octavian Paler care-i dà ràspunsul-întrebare : "Care normalitate ? "Iatà câteva mostre din gândirea lui N. Manolescu la începutul lui ianuarie 90 :

- "normalitate înseamnà revenirea la obiectivele literare (si în general culturale) ale revistei - oglindà a aparitiilor editoriale, a publicatiilor…";

- "noi ne ocupàm cu literatura, cu arta si cultura, iar acestea tràiesc doar într-un regim de stabilitate. Anormalitatea le sufocà, le ucide putin câte putin. Formele de protest ale artei diferà de simplele strigàte de protest…" ;

- "Noi trebuie sà ne ocupàm de càrti si de idei, nu de realitatea imediatà, oricât ar fi ea de vie în aceste sàptàmâni ;

- "Interviurile nu sunt neapàrat mai substantiale decât eseurile" ;

Desi la fiecare citat am fost tentat de a sublinia câte ceva - las treaba asta pe seama lui Vladimir Tismàneanu.

Asadar, aceasta era o contributie… publicisticà a lui N. Manolescu. În acelasi numàr al revistei, la Cronica literarà, o alta : "Marile familii" se intituleazà întreaga paginà din acest numàr (va mai fi una în urmàtorul) despre… Petru Dumitriu.

Am mai scris despre socul pricinuit de aceastà "înnoire" a lui N. Manolescu (dupà cronica la Petru Dumitriu va publica alta despre… V. Em. Galan). O mare tristete m-a cuprins - pe atunci eram prieteni : sà-l vezi, în pagina 3, alàturi (în fapt : fatà-n fatà) cu O. Paler, acest fost (si etern) activist de partid, C.C.-ist si càlàtor asiduu în Occident, acum pe linia adoptatà de vreo zece ani : cea a bunului simt. Iar Manolescu al nostru bâlbâindu-se, spunînd prostioare, frângîndu-si mâinile - dacà nu stia lectia !

Acestea se petreceau tot în 1990, dragà Vladimir Tismàneanu. Ai sà zici : "În ianuarie, încà nu se trezise bine - dar dupà ianuarie…"

Înainte de a trece la alt reper cronologic, îti voi atrage atentia ; citatul de la p. 138 : (N. M.) "începuse sà se manifeste ca o personalitate publicà, desi într-o fazà prepartidistà a evolutiei sale postdecembristà"- l-am scos pentru a doua oarà la capàt - este extras din… pasajul dedicat alegerilor din mai 1990.

Chiar esti convins cà N. Manolescu, în mai 1990, era cel pe care ni-l zugràvesti (atât de contorsionat, recunoaste) ? Dovada cà nu : interviu-ul luat lui Iliescu imediat dupà mineriada din 13-15 iunie 1990, publicat în România literarà din 6 iulie.

Fatà cu acest alt seism (mineriada), N. Manolescu a ràmas ca si în fata evenimentelor din decembrie 89 : inert, incapabil de a vedea ce se petrece : capul lui nu a înteles nimic, inima lui nu a simtit nimic.

În cazul în care ai de gând sà-mi atragi atentia, cum a fàcut-o chiar el, N. Manolescu : «Dar n-ai vàzut ce întrebàri incomode i-am pus ?», risc sà mà repet, sà-ti spun ce i-am spus: «Dar n-ai vàzut cum nu ti-a ràspuns ?»

Încà un citat din Balul mascat :

- p. 26 : "…s-a spus mereu : «Noi n-am avut un Havel !» Tinînd cont de felul în care s-a comportat, în general, elita politicà si culturalà româneascà în raport cu personalitàtile cele mai respectate care au fost, mai mult sau mai putin criticate, sau atunci când nu au fost criticate (aici cazul lui N. Manolescu e mai mult decât socant) ràspunsul meu e: chiar dacà am fi avut un Havel el n-ar fi avut o altà soartà decât în Republica Cehà. Pentru cà în realitate, nu existà un Havel care soseste pe tavà. Havelii sunt creati !"

În doar câteva rânduri Vladimir Tismàneanu a introdus mai multe neadevàruri. Chiar de nu-l comparà direct cu Havel, îl pune pe N. Manolescu într-un context comparativ - de mirare la un analist politic. Cu atât mai vârtos cu cât si el a spus un adevàr - care n-a folosit la nimic românilor : "Nu existà un Havel care soseste pe tavà, Havelii sunt creati !"

Cu totul de acord, dar ce va fi avînd Manolescu în comun cu Havel ? Nimic :

1. Havel nu a fàcut parte din pàtura activistilor de partid din domeniul literaturii - N.Manolescu da : a scris, împreunà cu D. Micu, un volum proletcultist, apàrut în 1965 : Literatura românà de azi. 1944-1964 ;

2. Havel s-a implicat total în ceea ce s-a numit disidentà si, normal, a trimis în Occident scrierile sale nepublicate - N. Manolescu s-a multumit sà fie prieten (drept : fidel) cu disidentii Tudoran, Botez, însà nici vorbà sà "trimità" - desi promisese (îmi promisese mie, pentru colectia de la Hachette, Est-Ouest o Istorie a literaturii române), ba în acest timp scria cronici de rusine despre D. Popescu-Dumnezeu,Vasile Nicolescu si alti sàrari;

3. Havel si-a asumat propriile fapte : a fàcut închisoare pentru convingerile lui - N. Manolescu se laudà cu închisoarea pàrintilor, el convingeri n-a avut - decât literare. Dacà Vladimir Tismàneanu îmi va atrage atentia cà nu am dreptul sà reprosez cuiva cà nu a fàcut închisoare, îi voi ràspunde :

«Nu am dreptul, dar mi-l iau singur - le reprosez lui Manolescu, lui Liiceanu, lui Plesu, Ilenei Màlàncioiu, Anei Blandiana, Gabrielei Adamesteanu (nu si lui Paler) cà nu au fost scriitori, asa cum ne-a cerut acest secol blestemat si, în loc sà apere cultura cum, de pildà, si-au apàrat-o Rusii (prin noua formà de opozitie : disidenta, si prin samizdat), ei, din fricà, din lasitate, din lipsa simtului datoriei (deci : din nescriitoricism) s-au multumit sà "reziste", ascultînd Europa liberà - dar numai acele emisiuni în care erau vorbiti de bine ei - si sà astepte Coborîrea Duhului Sfânt ! Culmea : acela a chiar coborît, prin sacrificiul vietii unor tineri si nescriitori - iar genialii nostri directori de constiintà au venit în timpul doi si au profitat (era cât pe ce sà spun : au jefuit mortii). Nu existà nici o deosebire între profitorii economici si ei, cei culturali. Poate spune Vladimir Tismàneanu : în virtutea càror fapte de arme, de actiuni de rezistentà anticomunistà a ajuns N. Manolescu (bun critic literar - însà nu despre asta este vorba), în fruntea intelighentiei (sic) liberale (resic)? Dar Gabriela Adamesteanu, cea unsà cu toate unsorile, trecutà prin toate compromisurile posibile (si nevàzute), vesnic paralizatà de fricà - numai pânà la 22 decembrie fix - apoi, cu ce curaj a manevrat cucerirea sefiei 22-ului (nu mai prejos de Manolescu, la România literarà) devenità "formatoare de opinie publicà" ? Ce sà mai vorbim de Blandiana, autor subversiv fàrà voie (cu Arpagicul intràm noi în istoria rezistentei anticomuniste, oameni buni ?) - iar de Liiceanu, chiar cà nu mai am ce spune, decât ce-mi stà ca un pietroi pe inimà : pânà n-a fluierat Brucan recreatia, nu i s-a auzit glàsciorul, nu i s-a aflat semnàtura de protest, de solidarizare pe vreo petitie - dar cum a càpàtat hârtie de la primàrie, cum i-a ars un text (càtre lichele!- sà te-apuce plânsul!). Înainte de decembrie 89, Ceausescu nu a ordonat sà mi se distrugà volumasul de debut Camera de alàturi - desi îi eram dusman, nu ? Pe fatà, nu ? A trebuit sà piarà comunistul Ceausescu, pentru ca prietenul meu, Liiceanu anticomunistul (confidential - se întelege, doar el nu era prost ca Tudoran, ca Andreescu nu : el era dàstept - ca Manolescu !), sà trimità la topit cvasitotalitatea tirajului volumului de màrturii Culoarea curcubeului ; pentru ca anticomunistul din fiecare 29 februarie de preste an, Marin Sorescu (nu mi-a fost prieten, dar nici dusman), sà distrugà plumburile romanului Gardà inversà de la Scrisul românesc, atunci când a aflat cà va fi numit ministru al culturii».

Sà ne întoarcem - la Havel ? Cel care s-a fàcut pe sine, prin faptele gândului sàu ? Sau la N. Manolescu ? Am aràtat cà nu sunt adevàrate alegatiile potrivit càrora N. Manolescu ar fi fost "bun" (màcar de-al nostru) în 1990, 1991. Interviul cu Iliescu sade, stâlp, reprosul - însà Manolescu, nu întelege sà si-l asume, ducà în spinare, ca pe o cruce.

O clipà : nu am terminat de însirat faptele-i pe anul 1990 :

În 21 iunie 1990 N. Manolescu semneazà editorialul din România literarà, revistà pe care o câstigase (ei, da), fàcînd agitatie pe tema : Numai culturà - nu politicà ! - astfel au votat pentru el "culturalisti" ca Pardàu, Silvestru, Bàran, Toiu, împotriva lui Dimisianu, a lui Valeriu Cristea (ei, da !) - asadar, editorialul intitulat : "IVASCU" (de parcà ar fi scris cel putin : "MAIORESCU"). Citat din N. Manolescu :

- "La începutul lui octombrie 1971, G. Ivascu a fost scos, din motive misterioase (s.m., P.G.), de la conducerea Contemporanului (…) si numit director al României literare".

Iatà cum se falsificà adevàrul : scriind : "scos" si mai ales "din motive misterioase", N. M. încearcà sà-l ràtàceascà pe Românul si asa amnezic : "misterioasele motive" erau cunoscute de toatà suflarea scriitoriceascà, gazetàreascà, cinematografeascà, etcetereascà : urmarea declaratiei lui Breban, de la Paris, în care acesta îsi manifesta dezacordul cu revolutia culturalà a lui Ceausescu - astea fiind una, a doua : Ivascu nu fusese "scos" (citeste : îndepàrtat, dat afarà, pedepsit), cum ne zàpàceste N. Manolescu, ci… mutat la România literarà în locul lui Breban - dar e limpede ! ;

Acum trecem la citate omagiale :

- "Meritul principal al lui G. Ivascu a fost acela de a fi fàcut dintr-un sàptàmânal de culturà o formà de rezistentà intelectualà. În 1955, când el prelua conducerea revistei…" (aici vorbeste de Contemporanul - n. m. P.G.).

- "Dupà 1971 el a fàcut din România literarà revista numàrul unu a rezistentei noastre" .

Domnule ! Sà faci dintr-un turnàtor de puscàrie directorul unei publicatii rezistente (cu voie de la Secu) - asta performantà!; sà faci dintr-un putrezitor de spirite, dintr-un lombric agent-descurajator (de a rezista cu adevàrat) - un cruciat al rezistentei prin culturà…

N. Manolescu nu se însalà : România literarà a fost,într-adevàr, "revista numàrul unu a rezistentei noastre"- atât cà "rezistenta" a fost atât de sublimà, încât… Rezistentà sà fie aceea de a te bate numai cu marionete diversioniste : Eugen Barbu, V.C. Tudor, Dragos, Ungheanu, Làncrànjan, Ceachir, prefàcîndu-te cà nu stii cine trage sforile ? Neindràznind a contesta - fie si cultural (pe Dulea !) - sistemul?

Pentru 15 noiembrie (1990) mi s-a cerut un mesaj - a fost publicat si de România liberà din 16 nov. Printre alte "anateme" aruncate comunitàtii românesti, era si aceasta : Ce aniversàm : unul din multele momente de lasitate, de nesolidaritate ?

Replicà fulgeràtoare - din partea cui ? Din a marelui jurnalist politic Nicolae Manolescu (România literarà din 22 nov; 90). Editorialul se intituleazà nici mai mult nici mai putin ; "15 noiembrie: o lectie de istorie".

Bine : sà nu faci ce face popa Manolescu, ci sà faci ce spune. Dar ce spune ?

-"La 15 noiembrie s-au împlinit trei ani de la marea demonstratie a populatiei brasovene. Toate formatiunile si personalitàtile politice, Parlamentul, presedintele însusi au evocat evenimentul. Sub egida nou înfiintatei Aliante Civice au avut loc în Capitalà si în alte orase marsuri si manifestatii de o amploare nemaintâlnità dupà decembrie trecut. Intrarea Aliantei Civice în scena politicà s-a fàcut cu acest prilej si marcheazà, la rândul ei, o datà. Evenimentele din 1987 si comemorarea lor din 1990 ne oferà o lectie de istorie. Dupà pàrerea noastrà, 15 noiembrie 1987 reprezintà începutul revolutiei anticeausesti si totodatà anticomuniste din România. Dacà làsàm la o parte reactiile individuale de protest, toate miscàrile anterioare celei de la Brasov au avut un caracter social si economic si au ràmas în cadrul sistemului".

Dupà aceastà avalansà de prostioare si de prostioaie, iatà si "delimitarea" :

"Nu împàrtàsim pàrerea exprimatà de càtre Dl. Paul Goma (…) cà n-a existat solidaritate cu Brasovul în 1987, cum n-a existat cu Valea Jiului în 1977. Dl. Goma priveste dintr-un unghi exclusiv moral dialectica istoricà. Dar în istorie efectele nu se produc întotdeauna instantaneu. Decembrie 1989 a fost o urmare clarà a lui noiembrie1987".

Nu mai continuu, desi imprudentul N. Manolescu o face, umplînd întreaga coloanà a editorialului cu "analizele" sale istorice. N-am subliniat, nu am atras atentia asupra cutàrui pasaj, asupra cutàrei cugetàri adânci - îi las lui Vladimir Tismàneanu plàcerea de a-si ilustra cu exemple din gândire politicà a lui Manolescu propriile afirmatii - "stràlucit analist politic", de pildà.

Anul 1990 se încheie apoteotic pentru N. Manolescu : în douà numere ale României literare publicà - pe cinci pagini ! - Scrisoare deschisà càtre Paul Goma semnatà de Voican Voiculescu-Sturdza. Pe N. Manolescu nu l-a interesat deloc faptul cà acest Voican (ca si Iliescu intervievatul) avea mâinile pline de sânge (de la Târgu-Mures, de la mineriadà, ce sà mai spunem de executarea Ceausestilor - nu mà laud: eu am bànuit asta, încà din 25 decembrie 1989, când mà aflam pe platoul canalului 5, unde s-a difuzat celebra casetà). Sà admitem : lui Manolescu, încà analfabet - în ciuda spuselor lui Vladimir Tismàneanu - îi fusese imposibil sà pàtrundà un adevàr elementar : "dosarul de securitate" al lui Voican - prezentat de însusi revolutionarul clytorindìc (si supraministru al Securitàtii ! - lucru stiut si de N. Manolescu, dar la ce i-a folosit stiinta ?) era un fals grosolan (dar nu suficent pentru subtirimea inteligentei politice a lui Manolescu). Cum se face însà cà în chapeau-ul de prezentare (al "dosarului") N. Manolescu scrie cà publicà materialul de fatà, pentru ca cititorii sà înteleagà cum lucra… securitatea ceausistà ! ? Acesta fiind "nivelul"… "stràlucitului comentator politic" - în decembrie 1990 !

Sà mai amintesc - pentru întreg anul 1990 :

N. Manolescu, profitorul principal al "acoperirii"morale (si nu doar), din partea Monicài Lovinescu si a lui Virgil Ierunca, "pe timpul dictaturii", de cum a devenit director al revistei, nu a avut timp (si spatiu în România literarà) nici pentru Unde scurte, nici pentru Fenomenul Pitesti - dar, cum am vàzut, a scris alegru despre Petru Dumitriu, jubilatoriu despre V. Em. Galan, "cu inimà" despre colaborationisti notorii ca J. Popper - doar pentru cà acesta comisese o chestie de box în care "se bàtea" cu Eugen Barbu… precum si despre Uscàtescu, Paul Dimitriu, Paul Miron…

Iatà-ne si în 1991 : în februarie stràlucitul analist politic si verticalul N. Manolescu se hotàràste sà-i facà sà tacà pe cei ce-l "înjurau" cà are timp de alde Milos, Reichmann si altii de acelasi acabit - dar nu de pàrintii lui spirituali. O idee de geniu : îi încredinteazà lui G. Pruteanu cronica la prima carte a Monicài Lovinescu editatà în România. Pruteanu scrie un text bàscàlios, plin de spirite-de-glumà pe seama Ecaterinei Bàlàcioiu, mama Monicài, sotia lui E. Lovinescu (moartà în închisoare, aruncatà în groapa comunà). Ca urmare a "înjuràturilor" la cub dinspre Rodica Iulian, Oana Orlea si mine (ne fàceam iluzii : nu din aceastà pricinà, ci pentru cà urma sà vinà la Paris, la un Salon al Càrtii, unde, fatal, avea sà o întâlneascà pe "recenzatà"), Manolescu scrie rapid (doar e scriitor !), în martie, o cronicà în douà volete - ca pentru Petru Dumitriu ! - intitulatà extrem de subtil-ironic : "Un cronicar foarte ascultat". Asta vrînd sà însemne : Monica Lovinescu este doar un cronicar - nu un critic literar; iar "ascultat" trimite, fireste, la Europa liberà, pe care cu totii o ascultam - Vladimir Tismàneanu sà recunoascà : rar un astfel de umor, la un stràlucit analist politic…Încà un episod din 1991 :

- În România literarà din 7 martie 1991, N. Manolescu semneazà cronica literarà la volumul În cunostintà de cauzà de I. Negoitescu. Rar mi-a fost dat sà citesc un text atât de prost, de prost gust, de nesimtit. Parcà n-ar fi scris de Manolescu. Se retine însà "ideea" :

"…nu mi se pare moral sà uitàm cà, sub dictaturà, a existat în România literaturà foarte bunà si foarte criticà la adresa regimului, ceea ce a fàcut pânà la un punct inutil samizdatul".

Ei, bravos, natiune, halal sà-ti fie ! Si noi nu stiam de ce scriitorul la român nu a practicat samizdatul !

Sàrind peste timp (cum "trece" Nicolae Manolescu peste contradictii), ajungem la 18-23 septembrie 1996, când, în 22 mi-a fost publicat textul Càtre compatrioti (prin care anuntam renuntarea la candidaturà - sincer : asteptam sà fie mentionat în dialog Programul prezentat de mine în 21 martie 1995 - chiar dacà este unul negativ…) bine încadrat de replicile semnate de Emil Constantinescu, Zoe Petre si Nicolae Manolescu. Trecînd si noi peste maniera originalà si inadmisibilà de a face gazetàrie a Gabrielei Adamesteanu, sà ne oprim la N.Manolescu:

În replica sa contestà, pe puncte, acuzatiile mele. Pentru cà ràspunsurile sunt definitorii pentru "stràlucitul analist politic", le consemnez si aici :

„1. În interviul luat presedintelui Iliescu", scrie Nicolae Manolescu "nu m-am adresat interlocutorului cu «Omul cu o mare», cum afirmà (nu acum pentru întâia oarà) d-l Goma. Preluam declarat o sugestie a d-lui C. Toiu (subl. mea, P.G.) .

În ràspunsul la ràspuns din 2 oct. 96 - nepublicat de 22 nici în ziua de azi - îi atràgeam atentia lui N. Manolescu :

a. a deplasat atentia si dezbaterea : eu îl acuzam cà i-a luat un interview lui Iliescu, imediat dupà mineriada primà, când acela avea mâinile încà pline de sânge cald : doar prin faptul cà dialoga cu el, îi acorda legitimitate ;

b. ba se adresase lui Iliescu, citîndu-l pe un "cunoscut" care-i zisese «Om cu o mare» ;

c. ba "cunoscutul" nu era indicat, în interview : nici un fel de Toiu nu figura la originea gândirii lui Manolescu.

"2. Literatura românà de azi nu e câtusi de putin «un volum proletcultist», am citat iaràsi din Nicolae Manolescu.

I-am ràspuns : dacà nu e e proletcultist, de ce evità sà vorbeascà de el, la bibliografie ? Si de ce nu-l reediteazà ? Sà constate cititorii cât de neproletcultist este.

"3. N-am comentat nici un roman al D-lui Sàraru", m-a pus la punct Nicolae Manolescu.

I-am ràspuns cà nu-l acuzasem de a fi comentat "un roman al D-lui Sàraru", ci cu totul altfel formulasem reprosul - astfel : "nemembria de partid (cu care se làudase atâta N. Manolescu - ce sà mai vorbesc de Monica Lovinescu : fàcuse din asta principala calitate a candidatului - n. m. P.G.) nu-l împiedecase sà scrie scandalos de elogios despre inexistentul literator dar vajnic activist : Dinu Sàraru" - totodatà am invitat cititorii sà priveascà pagina din stânga, unde se afla textul meu.

"4. «Elogiile» pe care le-as fi adus literaturii D-lui Popescu nu existà decât în amintirea d-lui Goma : cele douà cronici (s.m. P.G.) pe care le-am consacrat romanelor acestuia încercau sà fie exacte si erau foarte rezervate. În cronicele mele era vorba despre càrti si despre autori, fàrà altà discriminare decât cea esteticà. Functia politicà a d-lui Popescu din acel moment nu intra în discutie»" (subl. mea, P.G.).

Îi ràspundeam : ca si în cazul lui Iliescu îi reprosam : dialogul legitimator cu indivizi ce fàceau ràul - în acel moment, ce sà mai vorbim de ceea ce fàcuserà - si care nu meritau sà fie bàgati în seamà de cel mai important critic literar : "Dl.Popescu" al sàu era càlàul culturii - si al literelor - românesti.

I-am mai spus : "indiferenta esteticà" promovatà de el este, la urma urmelor, indiferentà eticà : faptul cà Iliescu era plin de sânge - si de cenusa càrtilor Bibliotecii Universitare, a tablourilor, a stampelor din aripa Muzeului National (incendiate din ordinul lui) nu-l împiedecase pe N. Manolescu sà-i solicite interviu si sà-l ia, chiar cu multà re-cunostintà, ca un oarecare gazetàras, nu ca un director de opinie ; faptul cà "Dl Popescu" era Dumnezeul culturii, autor al programului de revolutie chinezeascà, autor al nenumàratelor si gravelor crime culturale - scriind despre el, indiferent cum, îl legitimezi, îi acorzi certificat de… existentà.

Printre "màruntisuri", îi atràgeam atentia cà nu spune adevàrul nici în privinta numàrului cronicilor închinate (am gàsit cuvântul !) "D-lui Popescu": el pretinsese : douà ; eu, corectasem (informat de un manolescolog) patru. Douà sàptàmâni mai târziu corespondentul mi-a comunicat : cinci. Iatà-le :

l. Gustul sâmburelui, România literarà nr 1/ 1975 p. 9

2. Parabole lirice (Razà de cobalt), R. l. 20/ 79 p. 9

3. Romanul omului politic ca intelectual (Pumnul si palma), R.l. 33/80 p. 9

4. Romanul puterii, romanul iubirii (Muzeul de cearà), R.l. 12 / 80 p. 9

5. Vitralii incolore, R.l. 10 / 86, p. 9

 

L-am coplesit pe Vladimir Tismàneanu cu citate, referinte din/ despre Manolescu. Pentru cà este istoric ; deci om al documentelor. Si pentru cà mi s-a pàrut cà, dintr-o nobilà, dar nejustificatà pornire, aceea de a nu vedea într-un prieten decât numele - nu si fapta aceluia - a fost îndurerat, constatînd cà îl atac mereu pe prietenul sàu… Va fi convins : nu doar violent - ci mai ales : nejustificat.

Eu vàd prietenia ca pe o întelegere, un contract nescris între douà fiinte egale - rezemîndu-se pe valori comune. Nu e ca iubirea, sublimà, dar oarbà : chiar dacà afli cà ea se culcà cu cine-apucà, tu tot o iubesti (si o rogi sà-ti spunà cà te iubeste, chiar de nu-i adevàrat)… Si eu (chiar si eu !) am avut prieteni ; cu unii am rupt-o, si nu dupà întâia "schiopàtare", ci dupà a saptea - însà atunci am rupt-o definitiv : cu Ivasiuc, cu Tepeneag, cu Virgil Tànase, cu Monica Lovinescu. Am avut impresia - chiar certitudinea, cà atunci când vorbea despre Plesu, Buzura, Botez, avea o întelegere a prieteniei asemànàtoare - cu exceptia cea mai strigàtoare la cer : Nicolae Manolescu.

"Exagerata înclinatie de a-l ataca pe N. Manolescu", a mea vine si din absenta - îi spun : româneascà - a observàrii si a comunicàrii rezultatului observatiei ; din absenta luciditàtii în prietenie si din absenta comunicàrii obiectiilor (fie ele si nesigure ; fie si nedrepte). Dacà prietenul la nevoie se cunoaste, atunci prietenul este obligat sà-i spunà prietenului cà a luat-o razna. Cà, de pildà, prietenul lui Vladimir Tismàneanu : Nicolae Manolescu nu spune adevàrul, are obisnuinte ce tin de felonie, cà el, scriitor, nu respectà scrisul, în primul rând al sàu, afirmînd orice si contrariul, în al doilea rând nu respectà scrisul altuia - pentru el totul fiind pretext de cronicà literarà indiferentà.

La urma urmei, nu am dezbàtut volumul Balul mascat - extrem de interesant - ci, pe marginea lui, mi-am îngàduit sà monologhez în directia lui Vladimir Tismàneanu.

Despre adevàr, despre felonie, despre nerespectarea scrisului, în general. Si, în particular, despre toate acestea - la Nicolae Manolescu.

 

 

 

 

 

Paris 11 ianuarie 1997

 

 

B R E B A N LA TV

 

Viziuni delicate ce se produc în ciuda unei scriituri foarte adesea grosolanà si neglijentà, incorectà gramatical, confuzà, respingàtoare prin barbarismele si cacofoniile care abundà, nemai vorbind de incongruentele, inadvertentele, anacronismele si arbi trariul ce încarcà si dezechilibreazà stratul propriu-zis epic. Se trà- deazà, aici, probabil, efortul teribil al autorului de a transpune în plan romanesc înclinatii lirice funciare, responsabile de excesele monomaniei lui epice.

Càci lirismul acesta obiectiv revelà mai curând starea subiectivà dereglantà a autorului decât, conform naturii lui, starea subiectivà psihicà si moralà a personajelor.

Ion Negoitescu, Scriitori contemporani, Dacia, 1994, p. 53

 

Am început cu acest lung citat, pentru cà tot cu un citat din I. Negoitescu începe si prezentarea lui Nicolae Breban la televiziune. Iosif Sava a publicat volumul Radiografii muzicale (Polirom, 1996), cuprinzînd transcrierea a 6 serate TV cu : H.-R. Patapievici, Octavian Paler, Nicolae Breban, Aurel Stroe, N.C. Munteanu, George Pruteanu.

Sânt un analfabet : nu l-am vàzut pe Iosif Sava la televizor, deci îl voi judeca dupà cuvintele (tran)scrise chiar de el. Dar nu-l voi lua în seamà pe C. Olàreanu - care-l prezintà pe prezentator (ditirambic - neconvingàtor) : Olàreanu, ca si Breban, este mult mai bun (în fapt : numai acolo bun) în càrtile de fictiune (si artilerie, de pildà), si nu când scrie despre infanterie.

Din primul meu text în care era pomenit - defavorabil - Nicolae Breban (un fragment din Culoarea curcubeului, apàrut în Der Spiegel din aprilie 1977) spuneam apàsat : scriitorul Breban este un animal al scrisului, îmi plac romanele sale - cu o predilectie : În absenta stàpânilor - însà "vorbitorul" si publicistul Breban este… ceea ce toatà lumea româneascà stie, dar nu spune : o persoanà care vorbeste (si scrie articole) mai iute decât (umbra sa care) gândeste. Am repetat în prima "iesire polemicà" (dupà 16 luni de atacuri din partea sa) : Capra si Càprarul - publicatà, spre cinstea atacatului, în Contemporanul din 26 iulie 1991 ; am re-zis-o de fiecare datà când venea vorba de el (ultima oarà : dupà aparitia volumului Confesiuni violente, unde am aràtat, punînd pe douà coloane si aràtînd cum delireazà-citînd-texte-inventate). Romancierul Breban este de-cinste, însà publicistul si vorbi- torul : de-(mare)-rusine.

Stiu - din spuse - cà a mai participat la emisiuni televizate (una în care, cu Tepeneag m-au, vorba lor : desfiintat), însà nu o cunosc - mediat, prin transcriere - decât pe aceasta :

Prezentatorul Iosif Sava :

"Iatà si càrtile care îl reprezintà pe Nicolae Breban în lumea francofonà. Putini dintre scriitorii nostri se pot mândri cu asemenea titluri (subl.mea P.G.) : În absenta stàpânilor la Flamma-rion, tot la Flammarion Don Juan-ul. Se spun atâtea cuvinte (s. m.) despre Nicolae Breban, dar aceste peste o mie de pagini din versiunile franceze atestà din plin personalitatea sa creatoare"(nota mea : ar fi trebuit subliniat întreg pasajul - si împàrtit în siraguri de perle)".

Iar ca sà dea legitimitate celui prezentat, Iosif Sava zice :

"Si un cuvânt a lui I. Negoitescu, din Istoria literaturii române, apàrutà la Dacia, la Cluj, în 1994".

Citatul este elogios (dealtfel, nu singurul), atât cà nu e din Istoria literaturii române, ci din volumul Scriitori contemporani, pagina 52, într-adevàr, la Dacia, în 1994 apàrut.

Ar fi fost prea mult sà i se cearà lui N. Breban sà-l corecteze pe I. Sava - prezentatorul ar fi nimerit peste cuvintele de încheiere :

"În loc de a porni de la viatà spre a ajunge la literaturà, Breban porneste cel mai adesea de la literaturà spre a ajunge la viatà. Fiecare din ultimele lui patru romane (ultimele în momentul în care scria : Îngerul de gips, Bunavestire, Don Juan, Drumul la zid - n.m. P.G.) rateazà în final - si trebuie sà ne multumim cu ceea ce autorul ne propune din când în când, partial si extraordinar".

Eu n-as fi fost atât de sever, desi accept : Negoitescu a pus degetul pe ranà atunci când a indicat "mersul" autorului - are si o explicatie, dar încà nu i-a venit rândul sà fie reprodusà…

Ca sà sfârsesc cu I. Sava : iatà cum este "organizatà" literatura în capul lui - îl interpeleazà de la bun început pe N. Breban :

"Cum îl puteti face pe Selmaru un simplu activist ? Îmi ràspundeti pe scurt (subl. mea, P.G.)"

Din care grotà a realistsocialismului biruitor a iesit acest Sava ? Încà un exemplu (p. 95) - atentie : Sava se adreseazà lui Breban :

"Auziti ce scrieti despre Beniuc".

Ultima - si nu-l voi mai pomeni în veac :

"Adina Cezar, tot umblati pe platou… Ce ne oferiti ?"

Sà mi se ierte ignoranta în materie de tembeliziune bucuresteanà oficialà, dar parcà as ràmâne etern ignorant…

 

Despre literaturà

 

Opinia lui Nicolae Breban despre literaturà este umbrità (si dacà pusà în luminà ?) de primele sàu ràspunsuri la întrebarea: de ce l-a "fàcut un simplu activist pe Selmaru" - în Confesiuni violente :

"Nu l-am citit (subl. m. P.G.), dar n-a ràmas nimic din càrtile lui" (p. 94)

Dacà-i spui cà foloseste, în 1996, limbajul - si metodele - lui Selmaru din anii ‘50, Breban se supàrà, pretinzînd cà l-ai înjurat.

Labis : Sava îi reproseazà cà îl diminueazà pe Labis - cum reacti-oneazà Breban ? Începe sà-l… laude pe Labis - atât cât sà poatà lovi în Beniuc, astfel :

"Nu và închipuiti cât de derutati, cât de speriati erau toti «marii maestri» ai literaturii - de la Beniuc la Cicerone Teodo-rescu (…) care credea cà le va lua locul.(…) Eu nu vreau sà spun cà erau într-o imposturà realà - Beniuc era, el, însusi, un foarte bun poet (subl. mea. P.G.) - însà Partidul Comunist, atunci, în perioada stalinistà mai ales, i-a folosit pe scriitori, pe scriitorii de mâna a doua cum erau Beniuc si ceilalti… (subl. m. P.G.)"(p. 95).

Acesta e Breban : în aceeasi frazà spune ceva si contrariul - fàrà sà clipeascà.

Despre Monica Lovinescu :

"Monica Lovinescu este fiica unui mare intelectual român, creator de mare scoalà literarà" (p. 118) - despre asta sà fi fost vorba? Este indignat cà Liiceanu o prezentase pe "fiica marelui intelectual" ca cea mai prestigioasà invitatà a emisiunii lui Sava -p. 118 :

"Dupà câte tin eu minte si dupà listele pe care le avem, dupà sase ani, dumneavoastrà ati avut aici invitati de mare înàltime (s.m.), oameni cu o operà în spate, oameni cu care ar fi si ingrat sà o comparàm pe Monica Lovinescu. (…) sà afirmàm ca Liiceanu sau ca unii tineri putin exaltati, cà toatà renasterea literarà din anii ‘60-’70 e datoratà Europei libere este mai mult decât excesiv - e fals, e o minciunà".

Ce anume îl irità pe N. Breban ? O spune (p. 119) :

"…îl rog pe Gabriel Liiceanu sà nu mai foloseascà niciodatà superlativul absolut «cel mai»"(s.m. P.G.).

Asta era : bineînteles cà Liiceanu o ia razna când îl declarà pe Patapievici "cel mai", pe Monica Lovinescu "cea mai", Europa liberà: "singura care…" - dar sà nu uitàm cà si Monica Lovinescu declarase despre Liiceanu cà este "cel mai" întelectual, Virgil Ierunca afirmase, scrisese în multe rânduri : "Liiceanu, cel mai tânàr filosof român". Un strop de recunostintà nu stricà la casa omului - cu atât mai mult, cu cât Breban deplorà absenta ei - la tineretul din ziua de astàzi.

Fireste, Breban a uitat cà el însusi era, este mare amator de clasamente ("Romancierul Nr. l iese în arenà", scria despre el Buduca ucenicul, dupà socul pricinuit de Capra si Càprarul) si, desigur, setos de superlativul absolut pe care el îl interzice acum càteilor. De ce ? O spune (la p. 104):

"…luam cu mine o echipà de 10-15-20 de scriitori foarte importanti (s.m.)".

Deci acceptà cà mai existà pe lume(a româneascà), în afarà de Sine Întâiul, încà… 10-15-20 foarte importanti (de te întrebi câti sunt, de toti, foarte importantii scriitori) - drept : acesta nu este superla- tivul absolut, cel mai ràmâne (orice-ar crede Monica Lovinescu ! si Liiceanu !), El : Nicolae Breban.

 

Despre debut

 

La începutul emisiunii, din fisa biograficà citità de prezentator, aflu cà Nicolae Breban a debutat în 1961 cu schite la Gazeta literarà. Fiind nàscut în 1934, înseamnà cà avea 27 ani.

Este bine sà tinem minte vârsta la care a debutat, pentru el însusi spune lucruri contradictorii : p. 97) :

"Am toatà stima pentru acest segment al generatiei noastre - vorbesc de generatia ‘60, care nu e o generatie unitarà… O parte a generatiei noastre, oameni de mare talent, au debutat cu zece ani înaintea noastrà si au debutat în ziarele staliniste - ei au crezut atunci în Lenin si în Stalin, chiar si Labis credea…" (subl. mele P.G.,p. 97).

Aici sunt de semnalat trei (deocamdatà) "probleme":

1. ce vrea sà fie acea "generatie unitarà" ? Eu stiu, doar l-am avut pe Breban redactor-sef la România literarà, adus si impus redactiei de Ilie Ràdulescu, trimisul lui Popescu-Dumnezeu) în locul lui Geo Dumitrescu : înseamnà… "10-15-20-100 de scriitori foarte importanti", mergînd în pas de defilare, în fruntea lor aflîndu-se, fireste, Cel Mai Breban dintre brebani: Nicolae II ;

2. Ce înseamnà în acceptia lui Breban "ziare staliniste" :

a) avînd orientare stalinistà ?; b) apàrînd înainte de martie 1953, când a murit Stalin? Cum în România, nu a existat destalinizare, putem spune cu temei cà Gazeta literarà din 1961 era "un ziar stalinist"; cine era seful publicatiei : Paul Georgescu - sau acela nu era stalinist, ci dzerjinskist? Cel care spunea cà "NKVD nu-i eficace, ne-ar trebui o Ceka"?

3. Ce e cu : "ei (Mazilu, Cosasu, Labis) care au crezut în Lenin si în Stalin" ?

Din cei trei mai bine l-am cunoscut pe Labis (oricum, mult mai bine decât Breban - care nu-l cunostea), însà n-as putea afirma cu mâna pe inimà cà el chiar credea… Sà admitem cà acestia "credeau în Lenin si în Stalin". Desigur, regretabil, chiar detestabil, acum, însà asta sà o reevaluezea lui Cosasu, singurul supravietuitor dintre citati : Cosasu, printr-o eventuala autocriticà.

Dar o persoanà care nu credea în marxism, în comunism (am sà revin imediat cu citate) ; o persoanà care (abia acum !) se laudà cu descendenta dintr-o famile de preoti uniti ; care intrà în Comitetul Central al Partidului Comunist Român ; care primeste, din fondul nomenclaturii vilà, (nu mai însir celelalte favoruri comuniste - pentru favoritele poporului) ; care, ca sef numit de C.C. al României literare, ne futea la cap în fiecare sedintà redactionalà cu Treimea pe care jura : "Mama - Opera-Tovaràsul"; care publica "dezbateri" din care erau nelipsiti : Nichita Stànescu, Ivasiuc si Matei Càlinescu, justificatori, în scris, ai marxismului (acum Breban spune cà… nu credea în el); legitimatori - si làudàtori, în rosii verticalnice - ai comunismului, ai ceausismului. "Personalitatea" Cârmaciului era puternic periatà, în lungis, în limbis - acum pretinde cà din cauza asta (a "cultului personalitàtii", incipient) si-a dat demisia în 1971…

Voi reveni la "convingerile" lui Breban, sà ràmânem la debut. Asadar, dupà ce s-a plâns cà Mazilu, Cosasu, Raicu, Labis debutaserà înaintea lui - pentru cà acestia "credeau în Lenin", iatà alt citat (p. 97):

"Noi am evitat (s. m.) sà debutàm si am debutat cu zece ani mai târziu : Nichita, Dimov, eu, Tepeneag…"

Ce se întelege de aici : cà fusese vointa si a lui ("am evitat sà debutàm"). În acelasi sens merge si citatul de la p. 102 :

"Am început sà scriu mai bine la 26-27 ani".

Foarte frumos, cam pe la aceastà vârsta debuteazà romancierii - dar, din nou ; de ce se plânge cà "cei care credeau în Lenin si în Stalin, chiar si Labis" i-o luaserà înainte ? Dincolo de cenzurà, de teroarea sovieto-comunistà : dacà Breban ar fi debutat "cu zece ani mai devreme" - ce-ar fi propus el spre publicare - avînd el vârsta de 17 ani ? Doar a recunoscut cà nu a fost un precoce în ale scrisului…?

O nedumerire : cum de a dispàrut Cezar Baltag dintre prietenii buni, alàturi de Nichita si Matei ? În Confesiuni… era tot timpul cu Cezar în gurà - aici nu-l mai pomeneste. De ce ? Doar si el a debutat (editorial) devreme, la 21 ani ? Cezar Baltag mi-a fost coleg (cu un an mai mic) la Institutul Eminescu, începînd din 1955. Cel mai târziu în 1956 publica în periodice (fatal : staliniste !) - pretinde Breban cà poemele de atunci ale lui Baltag erau mai putin… închinate ? Sà nu pretindà. Tunà si fulgerà împotriva unor scriitori ce au fàcut concesii la l7 ani - ca Labis, ca Baltag (atâta avea, la debut, Cezar). Ce va fi mai putin de rusine : adolescent, sà crezi ca un vitel în marxism si sà scrii de rusine - ca cei pe care fulgerà Jupiter Brebans - ori ca Nicolae Breban, dintr-o familie de preoti uniti, stiind ce este comunismul si cu ce ne mànâncà pe noi, dar încheind "contractul" cu Putoarea la coapta vârstà de 36 de ani, cât avea când era activist al C.C. si scria pogoane de porcàrii marxisto-ceausiste în România literarà primità cu bon de la Gospodària de Partid ? Un episod comico-tragic : dupà ce Breban spune fraza care se terminà cu : "…am debutat cu zece ani mai târziu", lumina lumii I. Sava completeazà :

"Dvs. v-ati descoperit (subl. m.) mai târziu…"

Nu, nu este vorba despre luarea càciulii de pe cap. Breban continuà : (p. 98).

"…Doinas, Negoitescu - noi am debutat toti în acelasi timp" (s.m.).

Normal ar fi fost ca prezentatorul sà-l corecteze - poate nu cu date exacte, dar sà-i atragà atentia cà Doinas si Negoitescu nu au debutat chiar "în acelasi timp" cu el, cu Tepeneag, cu Dimov, ci, hàt, în 1939, respectiv 1940…

Da, normal, însà în România ce este normal (exactitatea, de pildà) este a-normal…

 

Despre timp

 

Breban, ca orice român din mosi-stràmosi (de curând si unit), s-a aflat de totdeauna în relatii conflictuale cu aceastà notiune si realitate. Am mai spus cu alte prilejuri, repet : Românul, în general, nu realizeazà "perspectiva" în timp, în particular nu stàpâneste adâncimea - în ordine - a trecutului. Pentru el tot ce este trecut se aflà în spate, aruncat gràmadà, nediferentiat - încà una din multele dovezi, la pagina 98: I.S. îi reproseazà cà pe Zaharia Stancu îl fàcuse "tutàr al stalinismului", el "autorul lui Darie "(!!!) - la care romancierul ràspunde :

"Da, dar înainte (subl. mea, P.G.) a fost autorul molozului care se chema Ràdàcinile sunt amare. Deci Stancu a fost un oportunist si un ambitios si înainte de ràzboi. Judecàtile mele nu sunt de valoare, sunt judecàti morale si politice"…

Làsînd de-o parte descoperirea recentà a lui : "judecàtile morale" - pânà mai ieri jura, în scris, numai pe cele "de valoare" (dealtfel îi scapà si în acest discurs destule), sà ne oprim la "înainte". Înainte de ce ? - "înainte de ràzboi" (când Stancu era un oportunist si un ambitios - asta o spune un mare oportunist si un imens ambitios : Breban) ? Necazul este cà Breban dà si un titlu "dinainte" : Ràdàcinile sunt amare… Or acesta a apàrut dupà (un deceniu, în 1958) de la aparitia, în 1948, a romanului Descult…

Chiar de esti Romancierul nr. 1 (dupà Scara lui Buduca), nu judeci literatura în deplinà necunostintà de cauzà.

 

Despre adevàr

 

În toate textele mele ce-l vizau pe Breban, reprosul de cà-pàtâi era : nespunerea adevàrului. Breban nu realizeazà, în primul rând, cà, din când în când se aflà în… realitate - în aceastà realitate vorbeste, în aceasta scrie articole de gazetà, în aceasta dà interviuri - si nu tot în fictiunea romanelor sale. De aceea diagnosticul lui Negoitescu ràmâne subtil - si exact - îl repet,su-bliniind : "În loc de a porni de la viatà spre a ajunge la literaturà, Breban porneste (…) de la literaturà spre a ajunge la viatà".

Ca exemplificare (p.98). Breban :

"Am auzit cà si la Paris si aici se spune cà Breban minte, dar n-a venit nimeni sà spunà unde si de ce" (sublinierile apartin lui N.B).

Domnule ! Sà minti si atunci când te aperi de acuzatia de a fi mintit ! Iatà, din nou, pe puncte :

1. El zice : "am auzit", ceea ce echivaleazà cu "umblà un zvon". Or a avut între mâini, întâi Culoarea curcubeului (atunci, în 1977, în traducere germanà, apoi în 1979 în francezà). Acolo se aflau negru pe alb acuzatiile - si probele ;

2. El zice "am auzit", dar nu numai cà a avut sub ochi textul meu cu acuzatii - probate (este vorba de Capra si Càprarul), dar publicat chiar de el în Contemporanul din 26 iulie 1991.

O tristà parantezà : pânà si Gheorghe Grigurcu (de ce-oi fi spunînd : "pânà si…?"), pesemne impresionat de campania anti-Goma - si pro-Breban (vezi România literarà, mai cu seamà nr. din 7 noiembrie 1991, cu un editorial, si cu un interview kilometric al bietului agresat; vezi si imaginea zugràvità în negru-alarm’ de Marta Petreu în Apostrof, cea cu "blindatele exilului" càlcînd cu senilele Gràdinita lui Breban). Revin, deci : Grigurcu, în interview-ul publicat în Apostrof (nr. 2/ 1992), dupà banale, dar cuviincioase cuvinte ca : "Disputa dintre Goma si Breban mi se pare regretabilà", trece la :

"I se aduc (lui Breban - n.m.) învinuiri care, dacà ar fi suficient probate, ar produce stigmatizarea sa moralà ! (semnul exclamàrii apar-tine lui Grigurcu - n.m.). Dar, deocamdatà, nu sunt (…). Pânà acum dovezile irecuzabile ale vinovàtiei lui Breban n-au fost produse".Ba sà avem iertare : probele, dovezile se aflau (în cazul în care Grigurcu nu citise Culoarea curcubeului - de unde, dacà Liiceanu o trimisese la topit !), atunci textul Capra si Càprarul, publicat, cum am mai spus, în Contem-poranul ; cum n-am mai spus - spun acum : revistà la care colabora si Grigurcu, fiind si în colegiul de redactie .

Ce se întâmplà : nici màcar (!) Grigurcu nu citeste, fie si în goana mare, ce apare în Contemporanul ?

Sânt convins : chiar dupà ce va citi acest text, Breban o va tine pe-a lui : "Am auzit cà si la Paris si aici se spune cà Breban minte, dar n-a venit nimeni sà spunà unde si de ce". Cât despre Grigurcu… Mai ales cà Breban nu mai foloseste termenul exil, de vreo sase luni, pentru cà i-as fi dat (lui Breban se-ntelege !) peste nas cu un citat din el însusi (p. 115) :

"…ultimul meu studiu (…) publicat sub dictaturà - fiind la Paris - în Viata româneascà…"

Asadar, Breban (ca si Pintilie) pretindea cà a tràit în exil, la Paris (praf le fàcea pe fetite, mai ales pe màtusile lor - chiar si pe Grosan-Buduca-Nedelciu !) ; în acelasi timp povesteste (de astà datà adevàrul), cum publica la periodicele din tarà, cum îi apàreau càrtile în România, cum era încununat cu premii, cum era sàrbàtorit - la împlinirea a 50 ani… Care alt exilat (nu-l sublinez, îl las asa) ar mai fi putut sà se bucure de un asemenea… surghiun (asa-i zice Grigurcu)? Dacà ar fi un singur motiv pentru care Breban este un mincinos când pretinde cà a fost exilat: nu a fost eliminat din dictionare, din lucràri de referintà, din libràrii, din biblioteci ca ultimul emigrant în Israel. Chiar sà nu mai existe nimeni în România care sà cunoascà deosebirea dintre exilat si navetist ?

 

Despre dezamàgiri

 

Nicolae Breban, avînd cultul prieteniei,atunci când unul din-tre apropiati se îndepàrteazà, el nu sufere - el este dezamàgit.

În nr. 1 al revistei Paralela‘45, scoasà de Càlin Vlasie (sper sà fi nu fi ràmas la numàrul unic), într-un interview de multe pagini (dar nu asta i s-ar reprosa), Breban îsi etala suferintele :

- "am fost foarte dezamàgit de Nichita" (cà nu scrisese despre el în nu stiu care volum, în schimb îl luase pupase pe gurà pe Chirità);

- m-a dezamàgit adânc Matei Càlinescu" (nu-l pomenise în partea lui de Amintiri în dialog cu Ion Vianu, preferîndu-l pe Raicu!);

- "m-a dezamàgit Negoitescu…" - nu-l numàrase si pe el printre cei ce-l apàraserà, în 1977 .

Aici, la televiziune (iar în volum, la p. 96) :

"Camil Petrescu m-a dezamàgit".

Mai ràmâne sà fie dezamàgit - (p. 123) - de :

- "Dostoievski, Feodor Mihailovici" - când îl auzi pe un romancier ardelean vorbind de un romancier rus asa, "lung", sà fii sigur cà diferenta de un secol si jumàtate dintre ei este pe cale sà diminueze - încet, dar sigur…;

- "Friedrich Nietzsche, pe care l-am lansat încà în anii ‘60" (am sà revin la limba românà a scriitorului Breban pânà atunci : si noi, care nu stiam cine Dumnezeu îl lansase pe Nietzsche !).

-"Freud - bineînteles de la Viena" (p. 108).

 

Despre certàri

 

Dupà Noica, si Breban "ceartà", nu numai pe copilasi, dar si pe prieteni :

"…l-am certat odatà si pe Nichita"(p.116).

Vitàvercea se face în alt context :

"…am fost aspru certat de unii prieteni din America - Matei Càlinescu, Negoitescu de la München : de ce-i sprijin pe acesti doi tineri orgoliosi (Liiceanu si Plesu - n.m. P. G.)? Si eu am explicat (…) cà sunt oameni extrem de interesanti si cà noi trebuie sà ne unim, scriitorii, cu filosofii, cu eseistii, pentru a avea o minimà bazà de rezistentà în fata tàvàlugului dictatorial" (p. 115).

Dacà as fi ràu, i-as aduce aminte lui Breban ce fel de "unire" voia:

- la sfârsitul anilor 60 împotriva, comunismului, a lui Ceausescu? Doamne fereste ! - el, membru al C.C ?, el, ceausofil declarat (si bini-sor turbat, nu doar din necesitàti de rimà) ? - nu : ci împotriva lui Eugen Barbu, a lui Dodu-Bàlan (ce sà mai vorbim de Beniuc !), acestia trebuiau dati jos de pe scaune - ca sà se aseze el si ai lui ;

- în februarie-martie 1977, când mi-a înlesnit întrevederile cu Burticà : împotriva cui pleda el (la Burticà) ? Împotriva lui Pàunescu, împotriva lui Vasile Nicolescu - deasemeni a lui Popescu-Dumnezeu, fiindcà nu-l fàcuse ministru al culturii, cum îi promisese înainte de Tezele din iulie 1971 ;

- cu cine voia el "unire" în vara lui 89 (dimpreunà cu scàuniricul Tepeneag)? Cumva cu scriitorii exilati care se manifestaserà împotriva comunismului ?, împotriva terorii si culturale a lui Ceausescu? Da de unde ! El voia o Uniune (a scriitorilor) ne-politicà, agitatà pre-post-supra-realist de Tepeneag, de Nedelcovici, de Sorin Alexandrescu - însà care nu trebuia sà-i cuprindà pe Monica Lovinescu, pe Ierunca, pe Raicu, pe Goma. De aici si supàrarea pe Negoitescu - ale càrui cuvinte le reproduce în Contemporanul din (14 iunie 1991) - iatà ce scria Nicolae Breban în Riscul în culturà (39)Exilul (luptele intestine) III:

"În ambele discutii pe care le-am avut, Tepeneag si cu mine, cu I. Negoitescu, în vara lui ‘89, pregàtind constituirea unei Uniuni a Scriitorilor, fostul copil teribil al Cercului de la Sibiu nu numai cà a refuzat sà patroneze (…), dar s-a împotrivit cu o îndârjire si cu o lipsà de umor (subl. mea. P.G.) pe care nu i le cunosteam (…).

"«Ideea asta a voastrà, cu înfiintarea unei Uniuni a Scriitorilor în Occident», mi-a spus, servindu-mà cu înghetatà, una din specialitàtile casei Negoitescu în exil, la München (eh, romancierul la român, cum stie el s-o-ntoarcà din condei cu înghetata casei Negoitescu, în exil, cumpàratà cu ultimii bànuti, adineauri, de la supermagazinul de- alàturi ! - comentariul meu, P.G.), «pare mai degrabà de sorginte comunistà, de inspiratie netà a securitàtii !» - am subliniat, pentru cà, eu citîndu-l pe Negoitescu în Capra si Càprarul, l-am inclus, la "voastrà", si pe Tepeneag.

Aici a gàsit Grigurcu acuzatia gravà, nedemonstratà ; aici a gàsit Tepeneag acuzatia (mea !) cà el ar fi securist. În necitirea generalà a textului, a fost amestecatà si Marie-France Ionescu : ei "îi povestise articolul" Mona Tepeneag, însà nici dupà ce i l-am trimis nu a început sà-l citeascà (cu ochii ei).

 

Despre contract

 

Nu mai foloseste termenul exil în proprie acceptie, în schimb mulge…  contractul.

Într-un interview cu I. Grosan si O. Pecican, publicat în Apostrof (1991), folosea un alt termen : "tavà" - zicînd cà, atunci când au apàrut Tezele din iunie el, la Paris, a aruncat tava !

Stiind cà nu stàpâneste limba românà, mi-am zis cà o fi vreun brebanism. Dupà ce am citit atent, am înteles cà nu era gresalà de limbà, ci deturnare de expresie : voia sà comunice cà, la un moment dat, "purtàtorul" se revoltà împotriva stàpânului si aruncà tava - cu care servise pânà adineauri !

Ei bine, nu - si Breban explica ce întelegea el : a arunca tava înseamnà a refuza (aruncînd) tava cu tot cu favorurile acceptate pânà atunci.

În Confesiuni violente nu mi-a atras atentia termenul contract : el abundà în prestatia televizualà din 18 mai 1996.

"În ‘71, fiind la Paris, am vàzut cà Ceausescu începe dictatura personalà si (…) revine la atasamentul fatà de partid…"(p. 100).

Observatie : l-a revoltat "dictatura personalà". Ca membru al C.C. va stiut el ceva, dar noi nu bàgasem de seamà asta - ci altceva, în Tezele din iulie : nu atât "atasamentul fatà de partid" (ce-l deranja pe Breban, membru eminent - si devotat - al C.C. al Partidului Comunist Român ?), cât abolirea profesionalismului în artà si legiferarea "amatorismului"de tip Cenaclul Flacàra a lui Pàunescu. Bine-nteles, Breban a uitat asta, ori n-a luat-o în seamà.

"…eu m-am sesizat (ai zice cà o viatà-ntreagà a fost activist de partid, nu patru ani - nota mea, P.G.) la Paris - din pàcate am fost printre putinii care am fàcut-o si în tarà - si am spus : eu am sà lupt (asa ! - n.m. P.G.) - si mi-am dat demisia".

Confuzie totalà : nu încerc sà descâlcesc fraza, sà separ adevàrul de neadevàruri. Drept care amintesc : hotàrîrea lui Breban de a protesta împotriva Tezelor (1971) a fost luatà în prezenta (si la instigarea) lui Tepeneag, în casa Monicài Lovinescu, deci se cunosc amànuntele si din alte surse decât "amintirile" autorelui.

(p. 103) : "în ‘71-72 multi colegi au crezut cà se pot aranja cu puterea. Eu am stiut cà nu se poate" (subl. mea, P.G.).

Nu s-a (mai putut) în ceea ce-l priveste - au fost altii care s-au aranjat, intrînd în partid (Marin Preda), în C.C. (D. R. Popescu). Totul s-a putut. Chiar mai-ràul.

Ei, acum vine… la p. 104 :

"…contractul fàcut cu Partidul Comunist si cu Dumitru Popescu a functionat foarte bine "(când a fost el numit de C.C. sef al României literare - n.m. P.G.).

"… când, în ‘71, mi-am dat demisia la Paris, protestînd contra sefului tàrii si m-am întors aici (…) când am pierdut totul-totul, material vorbind, casà etc…" (subl. mele P.G.).

A evoluat de la Confesiuni… Acolo erau plângerile lui Ieremia pe mormântul casei luate ("mi-au luat casa"!) care fusese o casà a C.C-ului, încredintatà membrului C.C. Breban - dar ceva mai demultisor nationalizatà - poate chiar unui popà unit ardelean apartinuse, mai stii?

Mai bàgàm de seamà : Breban nu si-a dat, nu-si dà seama : spunînd (de astà datà adevàrul : gestul lui de curaj din 1971 fusese fàcut la Paris - nu la Bucuresti), o tine ca gaia matu’. Probabil mai important pentru el este sà epatezi galeria cu "exilurile" tale de la Paris (de ce nu va fi vorbind de exilul la München ? Fiindcà acolo se aflà, de decenii, mama si fratele sàu ? Ei si ? Dac-ar fi - nu tot exil ar fi ?).

"…un scriitor nu poate trài în orice tip de contract cu puterea. Eu sunt pentru un contract cu puterea".

"…eu am fost orbit (subl. mea) câtiva ani. Eu am fost membru de partid patru ani, doi ani am fost în C.C. si în ‘71, vàzînd ce începe, am iesit. Putem face contract cu Puterea cu conditia sà rupem contractul în clipa în care Puterea îl rupe ea însàsi", spune, la pagina 111, uitînd ce spusese la pagina 97 :

"Eu am fost doi ani membru în Comitetul Central, fàrà sà cred în comunism. Am fàcut o coalitie cu acel Ceausescu de la început care pàrea cà (…) va scoate România din stalinismul administrativ, politic, industrial, militar etc. Eu n-am crezut niciodatà în comunism, nici prietenii mei apropiati Nichita Stànescu si Matei Càlinescu. Noi am fàcut un contract cu ei, un contract (subl. în text) si ei au fàcut cu noi un contract. Iar eu am respectat contractul pânà în ‘71, când, rupîndu-l ei, l-am rupt si eu la Paris (sic). Pentru cà un contract trebuie respectat de ambele pàrti".

Patetic. Nu mai lipsesc decât lacrimile - de ciudà cà "celàlalt" nu a respectat contractul blestemat.

Înseamnà cà acela nu era contract. Si pentru cà Breban descopere abia acum cuvântul - a trecut prin "aruncarea tàvii", a zàbovit la "pact"(ul) lui Petru Dumitriu cu Diavolul…

Ceea ce a încheiat Breban era, în realitate, un act de închinare si deloc ceea ce vrea sà ne facà sà credem (mai întâi se stràduieste s-o creadà, dupà ce o va fi învàtat, el) : - contractul fiind o întelegere pe picior de egalitate.

Nicolae Breban este un personaj tragic : a nimerit într-o lume càreia nu-i cunoaste limba (am sà revin îndatà), nici regulele de functionare - si nici morala. Din Confesiuni violente si din aceastà emisiune de televiziune, desigur, din lungul serial din Contemporanul, în care, în acord deplin cu Plesu, ataca exilul, continuînd, astfel serialul din Luceafàrul al lui Silvestru-Târnàcop (cel ce semna textele Securitàtii) - ràzbate tragica dezorientare si, ca si cum nu ar fi consecinta: lipsa de criterii în orientare.

 

Despre limba românà

 

Nu este un secret : ca mai toti Ardelenii, Nicolae Breban are mari dificultàti cu limba românà - o spune alt ardelean, de exceptie acesta : I. Negoitescu.

Semnalàm câteva "încongruente, înadvertente" :

- p. 90 : "…Matei si Nichita - noi eram un grup foarte restrîns…";

- p. 103 : "mi-am fàcut o discotecà de discuri…";

- p. 104 (deja semnalatà) : "…luam cu mine o echipà de 10-15-20 de scriitori foarte importanti…"

- p. 111 : "…am stat la liceu cu nemti, cu evrei, cu basarabeni - care erau tot români…" (aici nu mai este vorba de o carentà de limbà românà, ci de Istorie a Românilor - nota mea, P.G.) ;

- p. 115 : "…Plesu, care atunci era interzis de semnàturà, pentru cà fusese micul àla scandal…";

- p. 124 : "N-am fugit, m-am întors".

Aici, iaràsi nu este vorba doar de o gresalà de limbà, ci de ceva mult mai grav - pentru un scriitor : folosirea si ràspândirea limbajului securist. Securistii si activistii - în frunte cu membrii C.C. - au lansat epitetul "fugit", întâi despre partizani - ce "fugiserà" în munti ; apoi despre cei care, într-adevàr, pàràsiserà tara, fàrà a cere pasaport ; apoi termenul : fugit a fost extins si la cei profitînd de o càlàtorie legalà si… ràmânînd în Occident. În aceastà emisiune de televiziune Nicolae Breban foloseste fugit si despre cei care au plecat în Occident dupà decembrie 1989.

Acesta este un tic, nu numai de limbà, ci în primul rând de cap.

De la acest din urmà exemplu de stricare activistà de limbà, trecerea se face lin la :

 

Despre Megafonul Puterii

 

Orice ar zice Tepeneag (mai degrabà sperînd sà fie asa, implorînd realitatea sà se facà asa), Nicolae Breban ràmâne, pe veci în sistem. Care sistem anume ? Bine-înteles, cel comunist - care va dàinui în capul oamenilor de la noi încà o generatie-douà (fie : una si jumàtate).

Dealtfel el însusi a declarat - mai cu seamà în aceastà "seratà TV" cà, în 1971, când "a rupt contractul", a fàcut-o, ca semn de protest împotriva unei persoane (Ceausescu), nu împotriva comunismului. De aceea, în anii de dupà "aruncarea tàvii" (si pânà la plecarea mea din tarà, în noiembrie 1977), am cunoscut un Breban disponibil, în sensul militar (sau : militarizat) al cuvântului. A fost omul care a asteptat - cu neràbdarea-ràbdàtoare a soldatului - sà fie chemat, sà i se dea alte misiuni, alte însàrcinàri. Ceausescu aflîndu-se tot pe tron, Breban si-a mutat "motivul aruncàrii tàvii" - în fapt : povestirea lui - la subalterni (dar superiori ai sài) : în februarie-martie 77 manevrà împotriva fostului sàu protector, Popescu-Dumnezeu - cu atât mai lesnicioasà treaba, cu cât acesta fusese scàzut în rang - si a trecut cu disponibilitate cu tot, linistit, la succesorul (si adversarul Popescului) : Burticà.

Dealtfel supàrarea lui pe mine - de la început, din primàvara lui ‘77, dupà publicarea în Der Spiegel a unor fragmente de jurnal - a fost motivatà de zugràvirea lui ca persoanà disponibilà, fàcînd curbete, închinàciuni în dreapta, în stânga (întâlnirea cu Burticà avea loc la sediul C.C., Breban era de-al casei, cunostea "protocolul") - si nu, cum a pretins în Confesiuni furioase cà l-a ofensat maniera în care-l descriam în raport cu… ofiterul de serviciu de la poartà… Asta era tulburàtor în compania lui Breban (la Burticà) : el îmi era coleg (în màsura în care si eu eram… membru al Uniunii), însà nu-mi era si camarad (am evitat : tovaràs) ; nu mà puteam rezema pe el în "demersurile mele": a devenit limpede în primele cinci minute de discutie cu Burticà. Breban stia pânà unde poate merge prea departe în"tovàràsia" cu mine ; fireste, spre cinstea lui, m-a apàrat - atât cât se càdea sà mà apere ; atât cât îi îngàduia sà o facà partidul si C.C. (nu mai era membru - dar sufletul sàu acolo ràmàsese : disponibil, dacà nu devotat) : a confirmat "interferenta" Securitàtii în linia mea telefonicà, dupà ce, mai înainte, îl informase pe Burticà de "necazurile" mele de scriitor român nepublicat în româneste - însà, dacà nu m-a dezaprobat, nu mi-a luat nici partea în discutia cu Burticà în care atacam sistemul (si, asa, ocolis, pe Ceausescu).

Breban se afla, în 22 februarie 1977 alàturi de mine. În ambele acceptii : sustinîndu-mà (fie si partial - ca Rumânul impartial) ; simultan, "delimitîndu-se" de mine - pentru cà el, pe de o parte, nu împàrtàsea criticile mele la adresa sistemului si era mereu gata, ca pionierii patriei, sà-si facà datoria ; era mereu (zi si noapte) disponibil.

În deceniile care s-au scurs de atunci vestile dinspre Breban nu-mi creau surprize :

Prin ‘81, la Cenaclul Màmàliga (unde nu mà mai duceam), cu Virgil Tànase a mizat pe… Iliescu - si "a luat" el Ministerul Culturii, lui Virgil concedîndu-i Teatrul National (sau poate Bulandra ?);

În vara lui ‘89 a manevrat cu Tepeneag o Uniune a Scriitorilor "curatà" (precum càrtile sale), adicà :

a) sà nu cuprindà anticomunisti înràiti si activi (Monica Lovinescu, Ierunca, Goma) ;

b) sà nu aibà, în titulaturà nici o aluzie la exil - tocmai el, cerea, impunea, dikta : Exilatul navetist ! ;

Dupà decembrie 89, disponibilul Breban a fost silit sà se multumeascà cu firimituri : Contemporanul (el, care era desemnat sà fie cel putin ministru al Culturii), însà si aceastà "favoare" i-a fàcut-o Plesu personal. Spune (p… 127) :

"…am vrut sà fac o revistà contra curentului, pentru cà majoritatea revistelor literare, cu câteva exceptii : Viata româneascà, Apostrof, Euphorion (a uitat ori a omis deliberat exclusiv-culturala revistà Literatorul?- n.m. P.G.), câteva reviste, foarte multe au mers în sensul jurnalismului, în sensul magazinului cultural. Eu abhor aceastà formulà, nici din România literarà n-am fàcut magazin, nici jurnalisticà, prefer directia culturalà…"

Dincolo de exprimarea confuzà, cu termeni improprii, o corec-tare : între 1970-71 Breban a fàcut din România literarà o publicatie mult mai politicà decât era pe vremea lui Geo Dumitrescu.

Ajungem la zi - la emisiunea TV din 18 mai 1996 :

Nimic schimbat la Breban din 1970, când, ca membru proaspàt al C.C., ne-a fost adus de mânà de tovaràsul Ilie Ràdulescu, care a zis : «Din acest moment redactor-sef are sà fie tovaràsul Breban - asta-i hotàrîrea Comitetului Central a partidului nostru !»- cu toate cà România literarà nu era organul C.C. al P.C.R., ca "hotàrîrea" sà vinà din altà parte decât de la Consiliul Uniunii Scriitorilor.

Nimic schimbat - iatà ce a spus, pe platou :

- p. 121 : "Si i-am spus domnului Iliescu acum trei sàptàmâni, într-o searà prilejuità de o reuniune ce a avut loc la Fundatia Culturalà Românà - i-am spus cà m-am temut de foamete si de ràzboi civil (s. m. P.G.) ;

- "Dumneavoastrà stiti foarte bine, de aventurierii politici, de cei care stau în extrema stângà si dreaptà ca niste coioti si asteaptà sà se arunce pe pradà…" (subl. m.) ;

- "Ràzboiul civil nu a izbucnit pânà astàzi - este un merit indiscutabil al presedintelui…"(se observà ce nu am subliniat, n. m. P.G.).

Desi pare secundarà, ne oprim la ultima afirmatie - cu totul iresponsabilà (nu mai este vorba de prostie) :

Cum îndràznese scriitorul Breban sà spunà cà Iliescu ne-a prezervat de… ràzboi civil ? Dar atacurile împotriva opozitiei, din ianuarie, februarie 90 ce-au fost ? - nu sàmântà de ràzboi civil, semànatà de Brucan, Roman, Voican-Sturdza si, desigur, Iliescu? Dar tulburàrile de la Târgu-Mures : n-a fost acolo o tentativà de provocare a ràzboiului civil ?- pentru a avea "motiv" de întoarcere la maniera forte a Securitàtii ? Dar mineriadele ? Ce au fost acestea, dacà nu mini-ràzboaie civile ?

Nu, nu : Breban nu s-a schimbat. A ràmas acelasi activist obedient - pedepsit odinioarà (pentru o prostioarà), dar mereu disponibil.

Atât pentru ràspândirea "cuvântului partidului" în privinta publicatiilor literare : nu "politicà", ci culturà ! (Tezà sustinutà si de N. Manolescu, în dialogul cu Paler din România literarà la începutul lui ianuarie 90 - însà dupà ce a ajuns el sef al revistei, a fàcut exact contrariul ! Ei bine, iatà diferenta între unul si altul: Manolescu este din cale-afarà de schimbàcios, el, ca si Ivasiuc, avînd multe opinii ; Breban are putine idei - dar fixe - si este din cale-afarà de statornic, de conservator, de "întepenit" - o zice el, despre Contemporanul. De mirare : amândoi sunt ardeleni ; si prieteni…)

Asadar, Breban, încercînd sà situeze în lumea culturii românesti revista pe care o conduce, a dat si alte exemple de publicatii "contra curentului", cum spune el, în sfârsit, un adevàr: Apostrof, Euphorion - care ar fi putut foarte bine apàrea în România anilor ‘70, partidul nu s-ar fi "sesizat", cum atât de frumos ne vorbeste scriitorul Nicolae Breban.

Apàrînd aceastà "politicà" a non-politicei, a "echidistantei", Bre-ban nu face decât sà execute directivele venite direct de la… zi-i pe nume : cabinete ! În panoplia totalitarismului se aflà, nu doar violenta directà, sàlbaticà, ci si dezarmarea adversarului, demobilizarea lui, semànarea îndoielii, culpabilizarea : face el bine ce face ?: «Ia gândeste-te un pic : n-ai copii, n-ai nevastà, n-ai soacrà bolnavà - gân-deste-te si la ei, nu numai la… Fà, domnule, culturà curatà si n-o sà te doarà capul !"- discursul securist a ràmas neschimbat, asa are sà ràmânà încà o generatie si trei sferturi).

Cum sà nu deranjeze puterea comunistà libertatea cu care multi români au început sà facà "jurnalism", cum ghilimelizeazà batjocoritor Breban, probabil gândindu-se la cel politic fàcut de el la România literarà… Desigur, la noi jurnalismul este încà stângaci, gafeur, de multe ori de-a dreptul analfabet - dar se amelioreazà. Breban, structural om de aparat, crede cà "jurnalismul" e ràu, dàunàtor, cauzeazà, e sàmântà de anarhism, deci face ràu pe la - de aceea recomandà (de la înàltimea soclului de /cel mai/ mare scriitor) : contracurentismul, curatculturalismul de tip Apostrof si Euphorion - si, fireste, Contemporanul cel care nu mai are cititori…

Si mai grosolan este santajul cu foamea si ràzboiul civil.

Aceste bau-bau-uri au functionat asupra mentalului strivit de patru decenii de suferinte, de întuneric, de minciunà, al românilor - o vreme, acum câtiva ani când "masili" votau, întradevàr, pentru Iliescu.

Dar chiar dacà nu am devenit peste noapte europeni, màcar am înteles - dupà sapte ani cà stà în puterea noastrà sà devenim - europeni: chiar români.

Pe la Ambasada RSR de la Paris, numerosi intelectuali, cu pre-càdere ardeleni, fie în post, fie în vizità - printre ei Breban - màcinau :

«O fi el cum o fi, dar ne apàrà de ràzboi civil, de foame, de sfâsieri teritoriale - uità-te la Iugoslavia, ce nenorocire, ce tragedie !»

Aici, El fiind Iliescu.

Eu, cu memoria mea afurisit de normalà scot din depozit un discurs asemànàtor, grohàit tot în jurul Ambasadei de la Paris:

« O fi el cum o fi, dar ne apàrà de rusi, de jidani, de unguri…»

S-a înteles, El-ul era Ceausescu.

Trist : secretarii-generali ai partidului comunist se schimbà, romancierul Breban, ba. El fiind Omul cu Megafonul (Puterii).

 

Despre optiune

 

La pagina 123 Nicolae Breban este întrebat :

"Esti cu Opozitia ori cu Puterea ?".

Cum ràspunde Breban ? Astfel :

"Vedeti, un mod schematic, maniheist de a gândi. Eu am învàtat de la marele meu maestru Dostoievski, Feodor Mihailovici - eu am avut doi maestri, si o sà và rog sà-mi dati mai încolo câteva minute ca sà vorbesc despre Friedrich Nietzsche pe care l-am lansat încà în anii ‘6o…" - si dà-i si luptà-i, vorba Neicusorului - orice, numai sà nu ràspundà.

Nici nu avea/are ce : Nicolae Breban, legitimist funciar, a fost si va ràmâne cu Puterea el nu are optiuni, ci optiune - vorba celuia :

«Sânt cu Opozitia venità la Putere !»

 

(chiar si) Despre regret

 

Regretul ràmâne al meu - si nu doar, lumea nu e alcàtuità numai din dusmani de moarte ai brebanitudinii.

Fireste, nu voi spune cà îl compàtimesc pe Breban - l-as ofensa. Îmi îngàdui sà monologhez în prezenta transcrierii discursului sàu - ultimul : cel televizat. Îmi îngàdui sà-mi fie ciudà.

Nu am nici o càdere sà spun despre el, mai dezvoltat, ceea ce în rezumat aratà : "Brânzà bunà în burduf de câine" - intentia mea nu este de a pedagogiza. Dar mi-e ciudà.

Breban, într-adevàr, are cultul prieteniei. Nu-i i-am fost prieten si chiar de nu am avut conflicte deschise, între noi domnea… incompa-tibilitatea cea mai ascutità. Cu toate acestea, în primele zile dupà arestarea din 1 aprilie 1977, când sotia cu copilul fuseserà pusi peste bagaje într-un camion si dusi undeva în Vitan, fàrà telefon, fàrà vreo posibilitate de legàturà cu exteriorul ; când aflîndu-se în biroul avocatului, de la Tribunal, a profitat de o scurtà absentà din birou si a lui si a dat un telefon…

A dat un telefon - cui ? Spun îndatà, nu înainte de a indica simtàmântul cu care Ana telefona în primele zile ale lui aprilie 77 : cu care ai arunca o butelie în mare… Ei bine, cel de la capàtul firului, nu numai cà i-a ràspuns, dar a si venit în cel mai scurt timp la tribunal ! Am subliniat, fiindcà, atunci, niciunul dintre prieteni nu s-a manifestat - desi Ana làsase mesaje - necum sà aibà ei initiativa (sà treacà màcar pe la socrul meu, sà se intereseze de soarta noastrà).

Acesta a fost Breban. Am mai scris - în Soldatul câinelui - si nu obosesc dacà repet : gestul lui Breban a fost nemàsurat de încurajator pentru sotia mea - izolatà de Securitate, dar si evitatà de amici (nu le-am mai spus : prieteni).

Si asta am scris-o, o repet : dupà liberarea de la Rahova, eu fiind o ruinà (recentà, socrul meu una mai veche…), am avut nevoie de un bàrbat care sà scoatà niste cufere din pivnità : la cine sà apelàm ? Într-o doarà i-am telefonat lui Breban. A venit cât a putut de repede : a coborît, s-a mânjit de var, a luat pe umeri pàianjenii…

Prin luna mai (‘77) ne-am întâlnit pe stradà cu Ion Vianu. Cât am ràmas împreunà pe trotuar, pe lângà catedrala Sf. Iosif, Breban nu a dat vreun semn cà i-ar pàsa de faptul cà se aflà în compania unui bandit si a unui fugit (ce sà fac : el foloseste acest cuvânt securist !).

Am însirat toate aceste, ca sà pot spune din nou : mi-e tare ciudà, mi-e o ciudà de moarte - pe Breban :

Fiindcà nu sade la romanele sale : de cum iese afarà, la aer, în realitate, fàrà busolà, fàrà repere, Nicolae Breban devine, fulgeràtor un mitoman si un carierist (fàrà carierà) ; fiindcà, în loc sà scrie romane (ori sà le rescrie pe cele vechi), el se trezeste apàrînd cauza totalitarismului comunist si, printre picàturi, spunînd minciuni gogonate - despre orice.

Stiu : sântem prea bàtrâni, ca sà ne "reparàm". Nu-i dau sfaturi lui Nicolae Breban (s-a observat demult : poate face si singur mari prostii) - dar zic : Ce bine ar fi (sau : ce mai-putin-ràu) dacà s-ar tine de fictiune - acolo e tare - fiindcà, de cum coboarà în realitate, el o trateazà ca fictiune ; el scrie si dupà ce a iesit din scris.

Ar fi bine. Dar posibil ?

 

 

 

 

S C R I S O A R E CATRE LITERATORII ROMÂNI

 

Paris 21 martie 1997

 

Am primit de la editura Nemira câteva tàieturi din periodicele ce au scris pânà acum despre Jurnal. Pentru cà interventiile din timpul lansàrii (14 februarie 97) au fost publicate în rezumat de Adevàrul - 2 martie 1997- voi tine seamà si de contributiile (tran)scrise ale lui G. Pruteanu si ale lui Dan Petrescu. Liviu Antonesei si Mihai Zamfir nemanifestîndu-se hotàrît împotriva Jurnal-ului, cu încuviintarea lor, nu îi voi discuta (nici pe autorii de cronici favorabile : Florian Baiculescu, Dan Stanca, Liviu Cangeopol, Radu Aldulescu, Alex. Spânu si din nou Liviu Antonesei).

Se stie, dar o mai spun : niciodatà nu m-au supàrat judecàtile de valoare rostite în legàturà cu scrierile mele. Criticii literari nu sunt slugile autorilor de fictiune si, din moment ce autorul a iesit în piata mare, sà suporte si obiectiile, nu doar laudele… S-ar putea obiecta : nu se poate trage o concluzie "obiectivà" din ecourile apàrute în doar sase sàptàmâni si numai în cotidiene si hebdomadare - sà fie asteptate lunarele, sintezele, chiar volumele… Astepte altii sinteze, monografii - eu nu mà interesez, acum, de "calitàtile" (care ? - dacà nu ne-am hotàrît: Jurnalul meu este o chestie documentarà ori o dràcie fictio-narà ?). Pe mine mà intereseazà literatorii români fatà cu acest animal care nu existà.

Aveau dreptate - sau ba - cei care pretindeau cà o literatura ca româna ce s-a lipsit de samizdat, de sertar (teoretizînd inutilitatea acestora în spatiul de limbà românà) ce a acceptat, din 1977, Pitestiul literar (scriitori buni, foarte buni au consimtit sà joace rolul cenzorilor de meserie) - este o nonliteraturà ? ; cà "rezistenta prin culturà" cu care se làudau literatorii nostri a fost, în realitate, colaborationism caracterizat?;

Aveau sau ba dreptate cei ce vorbeau de o "Siberie a spiritului"?;

Aveau dreptate cei ce afirmau cà Românul în general, în particular scriitorul român nu suportà adevàrul, nu acceptà judecàtile morale - nici în càrti, nici în viata de toate zilele ?;

Sà aibà dreptate cei ce se temeau cà în ultimii 12 ani de dictaturà (1977-1989) Românii au involuat mai mult si cu urmàri mai trainice decât în perioada stalinistà (care, la noi, a tinut pânà prin 1964) ?

Chiar în Jurnal consemnam - cu durere - mutatia pe care am observat-o, dupà 1984, la compatriotii scriitori ; am sperat din toatà inima sà mà însel.

Acum, cu prilejul aparitiei Jurnalului, am aflat, cu strângere de inimà cà multi profesionisti ai condeiului, din motive diverse, nu citesc scrierile despre care…scriu.

As fi acceptat sà fiu "desfiintat" (cu tot cu Jurnalul meu) - însà dupà legile publicisticii literare : în cunostintà de cauzà.

Am constatat cu stupoare : tenori ai presei literare ca Alex. Stefànescu, Dan. C. Mihàilescu, Ion Buduca, George Pruteanu, soprana de coloraturà Ioana Pârvulescu (si surpriza a surprizelor : Monica Lovinescu) nu au citit, din Jurnal, màcar acele pasaje pe care le incrimineazà.

Îi voi lua pe rând, exemplificînd :

 

Alex. Stefànescu, cronicar profesionist al României literare a publicat în nr. 8 din 24 februarie 1997 textul intitulat : "Pràbusirea unei statui".

Ca autor al càrtii recenzate nu am nici un drept sà contest afirmatiile recenzentului de carte, chiar când aprecierile acestuia sunà:

"este mai mult vindicativ decât justitiar", "manifestà o suspectà predilectie pentru vulgaritate - impresie definitiv si dezastruos confirmatà de Jurnalul de acum", etc., etc. -acestea sunt opiniile lui A. Stefànescu ; faptul cà autorul càrtii nu le împàrtàseste nu-i dà dreptul de a contesta astfel de "judecàti de valoare".

Însà când Stefànescu scrie :

"Credibilitatea textelor este subminatà de faptul cà toate reprosurile lui P.G. se referà la modul cum s-au comportat personajele respective fatà de el însusi. Dacà i-au dat sau nu atentie într-o anumità împrejurare, dacà i-au telefonat când au fost la Paris (…) dacà l-au citat într-un articol, dacà i-au recunoscut prioritatea în practicarea disidentei…", Stefànescu pàcàtuieste grav, fàcînd afirmatii neadevàrate (am alte cusururi - nu cele presupuse de el).

Cu alte cuvinte : Stefànescu minte : în Jurnal nu existà ceea ce scrie recenzentul cà ar exista (probele în publicisticà se numesc : citate).

Când scrie : "(…) Jurnalul se înfàtiseazà ca documentul unei vanitàti maniacale. Întreg volumul doi, de pildà, cuprinde fierberea autorului în suc propriu, în perioada în care asteaptà ca Bujor Nedelcovici sà-i dea telefon în legàturà cu înfiintarea unei asociatii a scriitorilor români în Franta. Intrigat, obsedat cà nu este luat în considerare, marele erou se vàicàreste penibil (…). Presupunerea, linistitoare, a Monicài Lovinescu cà este vorba pur si simplu de o neglijentà fàrà semnificatie, nu are darul sà întrerupà delirul inchizitorial…"- si în acest caz cronicarul României literare minte : nu numai cà a citit "pe sàrite", dar nici nu a înteles ce a citit.

Sau este de rea credintà ? - sà aleagà.

De unde scoate Stefànescu "lista neagrà" pe care as fi alcàtuit-o?; de unde pânà unde "vanitatea maniacalà", "fiertul în suc propriu", "obsedatul cà nu este luat în considerare"? - când oricare cititor normal ce a ràsfoit Jurnalul, a înteles normal : persoana agitatà, nelinistità, obsedatà de tàcerea lui Nedelcovici ; vai, persoana care le-a agitat, isterizat si pe celelalte, prin spaima ei de "complotul" pus la cale de Breban si de Tepeneag - era, nu Goma, cum afirmà Stefànescu, ci, ca sà spunem asa, din contra : Monica Lovinescu ! Goma, bietul, împre-unà cu Alain Paruit, cu Marie-France Ionescu, cu Oana Orlea si Rodica Iulian au încercat - de-a lungul întregei càlduri-mari - sà o linisteascà, sà o asigure cà nu-i nici un complot…

A. Stefànescu scrie singur cu mâna lui drept concluzie la toate cele debitate în deplinà necunostintà de cauzà :

"Banii au importanta lor, dar are importantà si modul cum sunt câtigati. Lumea civilizatà nu-i aprobà, de exemplu, pe cei care-si fac o sursà de venituri din traficul de droguri sau din prostitutie (subl.m. P.G.).

Îl las pe cronicarul României literare fatà cu scrisul sàu. Chiar dacà ar merita sà fie luat de urechi si dat cu botul în ceea ce a fàcut.

Nevulgar. Ca la România literarà.

 

Tot de la tribuna României literare nr. 10 din 12-18 martie 1997) mà încondeiazà Ioana Pârvulescu - sub titlul generic : "Bàtàlia de la Waterloo". Stiu cà produsele Domniei Sale alimenteazà publicatiile (sau rubricile) umoristice prin umoru-i (extrem de) involuntar. Eu am o amintire mai degrabà adânc ne-umoristicà :

La sfârsitul anului 1990, dupà ce, Liiceanu a respins si volumul de articole Butelii aruncate în mare (de el comandat ! - ca de altfel si celàlalt, deasemeni comandat : Scrisori), la sugestia Vioricài Oancea, sora lui Mihai Botez, l-am trecut la editura Litera. Acolo s-a îngropat. În sfârsit, în 1993 (dar pe copertà scriind clar : 1992), din cele 1.000 pagini au apàrut 96 (nouàzeci si sase), sub forma unei brosuri. Pe copertà apare un titlu fàrà… corespondentà (textul astfel intitulat nu a fost inclus) : Amnezia la români - iar pentru mai multà variatie, pe cotor scrie, citet : Amnezie la români… Nici o indicatie cà ceea ce este publicat face parte dintr-un întreg, nici o promisiune cà va urma. Apoi: volumul trebuia sà înceapà cu începutul : cu articolele cele mai vechi, primul fiind un text despre Cenzurà, autocenzurà, paraliteraturà, publicat de ziarul german Die Zeit în1972. Brosura cu care m-au pedepsit directoarea Viorica Oancea (sora lui Botez) si redactorul de carte (sic !) Ioana Pârvulescu, a cuprins texte din 1985-86 - de ce ? Misterul Casei Botez si a casnicei pârvulesti. Nu e lipsit de interes : între timp, la Litera îsi scoseserà volume de "articolele politice"- fireste, scrise dupàrvulesti. Nu e lipsit de interes : între timp, la Litera îsi scoseserà volume de "articolele politice"- fireste, scrise dupà decembrie 1989 : Gabriel Andreescu, Mihai Botez, Nicolae Manolescu - chiar si Ileana Màlàncioiu, însà ale mele… Dupà ce si-a fàcut treaba la Litera, Ioana Pârvulescu a trecut la România literarà…- si acolo mai ràmàsese ceva de stricat.

Iatà-ne si la Jurnal. Dupà ce spune o sumà de prostioare (trebuie sà fim politicosi cu doamnele - chiar atunci când sunt incerte) despre jurnal, în general, despre al lui Sebastian în special, Ioana Pârvulescu se ocupà în ultimele rânduri al extemporalului, de al meu - astfel :

"Dacà jurnalul lui Goma este o fictiune, ea are un singur mare defect : lipsa de imaginatie onomasticà. Lucrurile stau mai ràu dacà e vorba de un jurnal cvasidocumentar (…). Dar în timp ce Fabrice /del Dongo/ tràia inocent o bàtàlie, Goma dezvàluie veninos scene în doi, lucruri ce tin de spatiul privat si vai, abia scàpasem de ideea cà o discutie cu vreun prieten ar putea trece de peretii unei încàperi. Asa cum a pierdut bàtàlia de la Waterloo, Fabrice del Dongo pierde si pozitia de martor". Am înteles :

1. critica României literare stie cà Fabrice a pierdut bàtàlia;

2. criticatul nu trebuia sà dezvàluie (veninos !), printre altele, porcària fàcutà de Ioana Pârvulescu volumului de Articole, la editura Litera ; si nu trebuia sà scrie negru pe alb cà N. Manolescu… asa si pe dincolo…

Prima insà (de la : ins) care m-a mai acuzat de pàcatul… divulgàrii marilor secrete scriitoricesti a fost Geta Dimisianu, prin 1971, când mi-a strigat cà ceea ce fàcusem eu (trimisesem la Europa liberà o scrisoare în care îi dàdeam o labà si tovaràsului Vasile Nicolescu, iubitor de Michaux, cenzor vitios) - era "delatiune" !

Ca sà vezi ! Cine delationa ! Si cine acuza pe altii de…delatiune.

Nici neconventionala de la România literarà nu a citit Jurnalul meu - jur cà nu e vreo pagubà - a scris dupà ce vorbea, cu Iorgulescu, la telefon, Dimisianu. Gabriel.

 

George Pruteanu, cu prilejul lansàrii Jurnal-ului (14 februarie 97) dupà ce explicà : "nu am mai recitit, ca sà nu mà montez - textul - l-am citit prin bunàvointa editurii - pot sà dezvàlui ?- citisem spaltul cu un an în urmà…" etc., afirmà hotàrît :

"/Goma/ îl numeste pe Gabriel Liiceanu (…) un Leonte Ràutu al acestor vremuri".

Pruteanu, hagiograf al lui Petru Canalìu, slujnicar al lui Cristoiu, dilemizatornic stahanovist al Plesului povesteste povesti : nicàiri în Jurnal nu existà comparatia denuntatà (cine o va càuta, în Index, la Ràutu, n-o va gàsi). "Comparatia" este o inventie… inventatà în urmà cu doi ani de acelasi Prutean’, în cronica din Dilema la volumul meu Scrisori întredeschise, Biblioteca Familia 1995, unde interpreta dupà obicei, aiurea, abuziv urmàtorul pasaj (citez din Scrisoarea càtre Gabriela Adamesteanu din 18 nov. 1993 - p. 544) :

"(…) Acesta fiind fondul problemei din textul meu publicat în Timpul : distrugerea càrtilor, nu din dispozitia lui Chisinevski-Ràutu-D. Popescu-Dumnezeu-Suzana Gâdea si alti comisari urînd cartea precum si pe fàcàtorii de càrti - ci din a unor scriitori, constiinte ale natiei, càrturari ei însisi : Marin Sorescu, Gabriel Liiceanu".

Dacà as fi vrut sà-l compar pe Liiceanu cu cineva dintre cei însirati, m-as fi oprit oare la Ràutu ? Fireste, nu. As fi ales-o pe Suzana Gâdea .

G. Pruteanu, în "cronica literarà de tranzitie"(?), din, cum altfel?, Dilema (7-13 martie 97), intitulatà expresiv : "Maculatorul" - eu fiind acela - dupà ce scrie tot ràul pe care-l gândeste despre mine, cu osebire "grava debusolare moralà" (din mijlocul clanului Fundatiei Cândesti, populatà de exemple moralnice precum Buzura, stergàtor de picioare al lui Iliescu, si a gàstii dilemale în frunte cu Plesu, fidel al foarte-moralului Petre Roman, sprintarul Prut’, cu morala-i specialà, vede cum nu se poate mai bine "debusolarea" altora), în subsol încearcà sà "explice" animozitatea ce i-o… nutresc. Fiindcà si de astà datà minte - iatà :

Nu l-am acuzat cà ar fi "înjurat-o" (nu folosesc acest calificativ) pe Ecaterina Bàlàcioiu, în cronica dedicatà volumului Unde scurte al Monicài Lovinescu, în februarie-martie 1991 - ci l-am acuzat de a fi spus porcàrii (a se observa nuanta). Asta se petrecea în 16 dec. 1993, la Paris (v. Jurnal III, p. 189). O pusese pe D-na Florica Dimitrescu sà-mi telefoneze, pretinzînd cà este "un bun prieten"al meu. Când l-am avut la capàtului firului, mi-a spus cà "ne cunoastem de pe trotuarul de la Ana Ipàtescu" (unde fusese România literarà). Am ràspuns cà n-am cunoscut pe nimeni cu un nume atât de calp - e pseudonim ? I-a dat înainte, întrebîndu-mà când ne întâlnim, cà el nu stà mult la Paris. L-am trimis la plimbare.

"În iunie trecut" cum scrie el, în Dilema, îmi telefonase de la Bucuresti, sà mà anunte cà vine la Paris, sà-mi ia un interview. I-am ràspuns sà vinà sànàtos - dar nu la mine : nu stau de vorbà cu el. Ajuns la Paris, mi-a telefonat, insistînd "sà facem o carte ca cea cu Petru Dumitriu"… Am refuzat. Nu i-am închis telefonul în nas, sperînd cà va întelege dorinta mea - de a nu-l întâlni. Mi-a retelefonat, întrebîndu-mà de ce nu vreau? I-am reamintit porcària fàcutà Monicài Lovinescu. Mi-a replicat : «Dar doamna Monica nu e supàratà pe mine si e vorba de mama ei». I-am ràspuns cà mama este a Monicài, însà principiul este al meu. Printre alte motive ale refuzului : colaborarea permanentà la Dilema, organ diversionist al cunoscutilor iliisti Buzura, Plesu…

Dupà ce ne-am despàrtit (telefonic) politicos, dar ferm, credeam cà interlocutorul a înteles. Ei, bine, nu : nu-l voiam - mà voia el : sà mà vazà, sà-mi intre el în casà, în suflet ! La câteva ore, cine a sunat la usa apartamentului ? O persoanà care s-a prezentat : Pruteanu ! Sotia mea a fost binisor înfricosatà : imobilul are douà porti metalice, ca de închisoare, tot timpul încuiate, mai are douà coduri, din care unul al liftului, locuim la ultimul etaj, trebuie sà coborîm, ca sà-i conducem sus, la noi, pe prieteni - dar Pruteanu, cel înarmat cu iarba-fiarelor a pàtruns! A ajuns ! Cum, necum - a descântat încuietorile ! Numai cà, dacà a trecut prin porti încuiate si învins coduri cunoscute doar de locatari, n-a priceput un lucru : când cineva îti spune cà nu te primeste, oricât de gazetar la scoala lui Cristoiu ai fi, intruziunea ta se numeste viol - de domiciliu, de persoanà si nu "perseverentà de gazetar"…De aceea sotia mea, auzind numele vizitatorului nepoftit, nedorit, a închis pe datà usa, ba chiar a încuiat-o.

Am citit (transcrisà de Iosif Sava, în volumul Radiografii muzicale editat la Polirom, 96) si prestatia lui la TV : omul vorbeste mult, despre multe ; vrute si nevrute ; mult mai repede decât gândeste - fatal: sonorizeazà o multime de prostii sau doar de locuri comune, vândute drept originalitàturi… Scrie tâmpenii si murdàrii - despre cartea lui M. Nitescu, de pildà - folosind cu dezinvolturà trunchierea citatelor (când nu le scorneste - ca în cazul meu, cu "Liiceanu-Ràutu").

 

Dan C. Mihàilescu, în "Paul cel Groaznic si Goma cel Jalnic", publicat în 22 din 4-10 martie, declarà de la bun început cà a citit Jurnalul ("Mai bine de o sàptàmânà m-am supus cu evlavie caznei de a citi cu atentie cele o mie cinci sute de pagini" (subl.m.P.G.).

Iatà un cronicar care citeste càrtile recenzate (ba umflà cu cincizeci la sutà numàrul paginilor). Nu e de colea, în România. Pânà sà ajungem la cum citeste, sà vedem câteva citate :

"Am simtit nevoia unei penitente" (lectura din Goma - n.m.); "nu m-am putut acomoda niciodatà cu proza autorului (am pàràsit Ostinato la pagina 5, am citit cu interes Gherla, m-am încâlcit prin Bonifacia si… cam atât" ; "în ciuda senzatiei de lehamite iscatà de tot tàmbàlàul de anii trecuti, cu Tepeneag, cu Breban, ca si cu, mai ales uluitoarea neîntelegere a lui Goma fatà de chestiunea Liiceanu-Humanitas" (s. m.P.G.);

"Jurnalul lui Goma este o carte, cum sà-i zic ? o carte tombalà (subl. în text), care cade ca o lespede pe un talent demult defunct. Odatà epuizat biograficul, toatà literatura lui Goma dispare"; "Jurnalul este deopotrivà fisa clinicà a unui delir de grandoare esuat în complexul persecutiei si o suità de delatiuni frizînd abjectia (subl. m. P.G.). Când Goma strigà : «àsta-i adevàrul, dealtfel si tu stii cà asa a fost», franc si elocvent, Marie-France Ionesco îi ràspunde : «Stiu, dar nu spun si nu scriu (subl. în text)». Asta-i cheia lucrului" (iar aici este sublinierea apàsatà, a mea, P.G.).

Ce mai scrie Dan. C. Mihàilescu ? :

"echipa cu pricina (a Sàptàmînii lui Eugen Barbu - care ce s-ar fi bucurat, citind Jurnalul ! - n.m. P.G.) este principalul beneficiar de pe urma Jurnalului, functionînd ca si Cartea albà a Securitàtii"; "ceea ce m-a descurajat (de a scrie despre alte "aspecte"din Jurnal - n.m. P.G.) - si finalmente chiar m-a scârbit - a fost coborîrea în abjectie (subl. m. P.G.). Si nici màcar în abjectie (cà, aici, dàm de Céline, nu-i asa ?), ci mai ràu : în grosolànie, în màgàrie purà. Când ajungi sà vorbesti de Liiceanu în termeni de osânzà asudatà si sà te bucuri cà Monica Lovinescu nu mai vorbeste toatà ziua la telefon fiindcà nu mai are bani… (s.m. P.G.), apoi devii, vorba francezului, un ins «pitoyable» !"

Nu am epuizat toate opiniile defavorabile ale recenzentului de la 22, oricum, reconfortant : omul a citit - ba chiar indicà paginile ! Desi - iatà mà repet : nu am a contesta opiniile recenzentului despre o carte recenzatà (1.500 pagini, zice el, or Jurnalul are : 304+272+ 352=928 pagini - însà nu pentru asta o iubim noi pe Gabriela Adamesteanu !). Poate sà spunà (a si spus !) orice si contrariul - cu o conditie : sà nu spunà minciuni despre întâmplàri adevàrate - si care în Jurnal au fost narate pe zeci si zeci de pagini.

Iatà douà - care fac, în fapt, una (cum reiese limpede pentru cei ce au citit Jurnalul fàrà ochelarii verzi marca GDS) :

"uluitoarea neîntelegere a lui Goma fatà de chestiunea Liiceanu-Humanitas".

Cu totul de acord : "uluitoare":

Liiceanu opreste distributia volumului meu de màrturii Culoarea curcubeului, îl depoziteazà, iar dupà doi ani îl trimite la topit. O faptà - cel putin - uluitoare : prietenul meu, cel care declarase în 1984, într-o càlàtorie la Paris, cà îi place Le Tremblement des Hommes, iar în ianuarie-februarie 1990 îl introduce în portofoliul editorial, fàrà ca eu sà-i cer, fàrà sà fiu de fatà (toate acestea se aflà în Jurnal). De ce crede D.C.M. cà este "uluitoare" supàrarea mea, scriitor de limbà românà, nepublicat în româneste vreme de 22 de ani, fatà cu distrugerea càrtii mele - si nu i se pare (cel putin) uluitoare fapta rea a editorului ?;

De ce crede D.C.M. cà autorul càrtii topite trebuia sà "înteleagà chestiunea Liiceanu-Humanitas" ? Si în ce consta acea "chestiune" ? D.C.M. nu o indicà - ar càlca un tabu : nu se scrie, în 22 - buletin parohial al editurii Humanitas - în legàturà cu Liiceanu : carte-nedistribuità-dar-distrusà. În Jurnal "chestiunea" este pe larg explicatà, repetatà : "operatia" (de recuperare a exemplarelor din comert, depozitare, trimitere la topit) a fost fàcutà de editor, fàrà a-l anunta pe autor, cum procedeazà pânà si humanitasiotii madagascarezi : asa, pentru cà asa se face între oameni de carte ; asa, pentru ca autorii sà-si poatà cumpàra pe pret redus, un numàr de exemplare) ;

În "polemica" ce a urmat scrisorii mele publicatà de Timpul din Iasi (în 1993) în legàturà cu douà càrti distruse, dupà 89 de doi càrturari (Liiceanu si Sorescu), nici o clipà editorul Liiceanu - fatà de care as fi dovedit "neîntelegere" - nu a spus adevàrul : cà a distrus Culoarea curcubeului, volum incomplet distribuit. Ba chiar, prin logistica revistei 22 si cu ajutorul (neprecupetit) al Gabrielei Adamesteanu, negînd adevàrul, m-a acuzat pe mine, victimà (topità !), de calomnie !

Pentru cà a citit Jurnalul (cel numàrînd 1.500 pagini - dar oare ce va fi citit ?), fireste, a aflat si rolul neprietenesc jucat de Monica Lovinescu si de Virgil Ierunca în formularea acuzatiei întoarse (ca în procesul Grivita : din acuzat, acuzator !) ; D.C.M. stie cà acesta a fost motivul despàrtirii definitive de Monica Lovinescu : faptul cà Domnia Sa l-a încurajat pe Liiceanu sà nege, în continuare, adevàrul evident pentru toatà lumea (cu argumentul si el neadevàrat : «Si Gallimard ti-a trimis càrtile la pilon»), anume cà directorul editurii Humanitas îmi distrusese volumul Culoarea curcubeului.

Desigur, cantitatea imensà de hârtie (1.500 pagini !…- mà obsedeazà : va fi editat Nemira si Jurnal IV si V ?) îl împinge pe D. C. M. sà înteleagà altfel ceea ce tot cititorul normal a normal înteles :

"sà te bucuri cà Monica Lovinescu nu mai vorbeste toatà ziua la telefon fiindcà nu mai are bani" - poate scrie, negru pe alb, nu un "ins «pitoyable»", cum se frantuzeste recenzentul Mihàilescu, ci…

Ei, bine, n-am sà-i lipesc vreun calificativ. Îl las asa - cum si cât este. Fàr-de.

Am ajuns la "cheia lucrului": cei care au ràsfoit Jurnalul au observat : în penultima paginà îl luam în seamà si pe "Dan C. Mihàilescu, unul dintre cei mai fideli ucenici ai Monicài Lovinescu si ai lui Virgil". Dupà ce mà aràtam în dezacord cu Monica Lovinescu si cu teoria Domniei Sale : «Nu-i momentul !» (de spus-scris adevàrul), notam (Jurnal III, pag. 324) :

"Dan C. Mihàilescu, scriind despre necesarul act de salubritate moralà - vorbesc de cartea postumà a lui M. Nitescu Sub zodia proletcultismului - conchide cà aceastà carte… «picà prost chiar acum, când se apropie alegerile, iar Opozitia trebuie sà câstige». Riscînd sà fiu acuzat iar de calomnie, fac apropiere între «Nu-i momentul !» lansat de Monica Lovinescu în Anul Domnului 1990 si «Picà prost…» -ul lui D.C.M. în ecou" - am încheiat citatul.

Dar care-i «cheia lucrului» recenzentului de la 22 ? E limpede în ràspunsul (subliniat) al Mariei-France Ionesco, dat mie (la "àsta-i adevàrul (subl. m. P.G.), de altfel si tu stii cà asa a fost") : "Stiu, dar nu spun si nu scriu" (subl. lui D.C.M.).

Asta vine asa : cuminte, prieteneste, convenabil este - chiar dacà stii cà X a càlcat cel putin o regulà moralà - ca tu "sà nu spui, sà nu scrii", altfel esti ne-cuminte, esti dusmànos, veninos, delator .

Am tràit s-o vàd si pe asta : sà fiu acuzat de delatiune de D.C. Mihàescu !

Îl punem de-o parte, pentru altà datà - ne întoarcem la… cheie.

Ce simplu, pentru literatorii români - (chiar si pentru cei mai tineri, care nu au fost striviti de la început de cenzurà-autocenzurà-întrecenzurà : s-au strivit singuri) :

Cel care spune-scrie adevàrul, acela ori "înjurà", ori… delatio-neazà. Nici o importantà pentru scriitorii români cà adevàrul este sau nu este si nu poate fi nuantabil (ca pentru ardelean : «Ion îi cam mort…»), nicivoios-interpretabil («Privit dinspre Humanitas, Liiceanu este ca un soare - fàrà patà»), în functie de relatiile partizane ale càror sclav esti.

Folosind la adresa mea termenul delatiune, cronicarul de curte al lui Liiceanu si al Gabrielei Adamesteanu, se plaseazà cum nu se poate mai la cald, între Geta Dimisianu si Ioana Pârvulescu.

 

Nota : În P.S. la Scrisoare deschisà adresatà lui Liviu Antonesei, publicatà în Timpul, iunie 1997, Dan Petrescu scrie :

"Stiu cà te-a mâhnit si pe tine «prestatia» altui prieten al nostru, Dan C. Mihàilescu la Jurnalul lui Goma ; ei bine, victorie ! Prietenul nostru, oarecum somat de mine, a recunoscut pânà la urmà, asa, între noi, cà totusi Goma are dreptate în vreo 90% din cazuri în ceea ce spune. Cà aceastà judecatà (pe care, altfel, multà lume o repetà !) nu figureazà în dezgustàtorul sàu articol, nu e de mirare : are si prietenul nostru interesele sale, sà-l întelegem. Pentru gloria sa postumà însà si pentru triumful spiritului critic la români, mi-am permis eu sà i-o consemnez aici. Întru mai dreapta sa cinstire. (D. P.)".

Ioan Buduca, în Luceafàrul (7/97) comite încà una din monumentalele sale gafe (de-acum intrate în obisnuintà). În textul "Un polemist si doar atât", îl trage de urechi pe Laszlo Alexandru, proaspàt iesit în lume cu volumul de polemici Între Icar si Anteu. Fireste, vorbesc de Ioan Buduca, stràlucitul gazetar, cel care, în vara anului 1990, abia ajuns la Paris, transmisese în România - si apàruse în Convorbiri literare, pe prima paginà cu litere de-o schioapà :"Ionescu e gagarisit, pe Cioran nu-l intereseazà România"! Nici una din afirmatii nu era adevàratà (de grosolànie ce sà mai vorbim !) : "informatia" despre Ionesco o detinea de la Dan Ceachir, acela scria, de ani si ani, în Sàptàmîna Organului, despre un Ionesco betiv, inconstient, ce se lasà manipulat "în asa zisele drepturi ale omului, de nulitatea numità Paul Goma"; nici "adevàrul despre Cioran": Marele înràit tocmai declarase cà România lui Iliescu…- nu mai repetàm si noi plecàciunea panicatà a filozofului.

Asadar, Buduca, de la înàltimea soclului de mare-publicist, ridicat, càràmidà cu… piatrà din muuulte gafe jurnalistice si din si mai muuulte oportunisme danceachiriene, îl ia la palme pe Laszlo - astfel :

"Laszlo n-a scris nimic înainte de 1989" ; "Editura nu ne spune cine este autorul, ce studii are, ce vârstà. Pare a fi jurist, dar probabil e filolog" ; "Miza polemicilor sale este esteticà, cu accent hotàrît pe eticà", etc., etc.

Pàcatul capital al lui Laszlo Alexandru este însà altul (decât acela cà… nu a scris înainte de 89) :

"s-a hotàrît sà fie avocatul lui Goma".

Asta era. Ca si cum Buduca nu a fost si nu a ràmas avocatul lui Breban - a uitat cum îl apàra de "agresiunea" mea, prin textul Capra si Càprarul din iulie 1991 ?; câte "avocàtisme" debitase ? Nu doar "argumente" în favoarea lui Breban, dar si prostii caracterizate, precum clasamentul prozatorilor, în care apàratul era (neapàrat!) "Numàrul Unu"?

Pânà în momentul în care va apare textul de fatà va fi apàrut demult replica datà de Laszlo - care demonstreazà cà Ioan Buduca nu citise cartea discutatà : Între Icar si Anteu, cel mult o ràsfoise (mai corect : filase) de la sfârsit pânà spre… început.

Asadar, Buduca se uità la Laszlo (fàrà sà-i vadà volumul pe care-l… calcà în picioare), însà, pe sub masà, îmi arde mie lovituri de copità. Exemple de gândire buducanà :

"De ce, oare, toti cei care scriu despre Paul Goma, aproape toti, în fine, fac judecàti extraliterare"? ;

"un client si mai ales unul ca Paul Goma, care are multi avocati ai acuzàrii în procesul moral pe care l-a initiat (…) nu poate fi apàrat prin omiterea capetelor de acuzare aflate pe rol. (…) Laszlo noteazà cà a citit ce a scris Paul Goma atunci când a aflat cà directorul editurii Humanitas a decis sà dea la topit tirajul nevîndut al unor càrti, între care si douà ale dizidentului român (în ràspuns, Laszlo preciza : în cartea sa este scris limpede : o carte : Culoarea Curcubeului - s. si n. mea, P.G.) ce a dat numele si prestigiul «miscàrii Goma».

"Nu aceasta era problema", decreteazà Buduca, fiul spiritual al lui Ceachir, "ea s-a nàscut în clipa în care Paul Goma l-a acuzat pe Gabriel Liiceanu cà a procedat la fel cum ar fi fàcut (?- mirarea mea, în legàturà cu limba românà buducanezà - P.G.). Ana Pauker, Leonte Ràutu si Suzana Gâdea, în acelasi spirit închizitorialo-cenzuristic, adicàtelea…" "Din momentul acestei acuze - niciodatà retractate ori regretate - Paul Goma s-a pus singur în banca màgarilor".

Iatà varianta Buduca în aceastà "problemà":

"are ori nu are dreptul un editor privat sà topeascà tirajele nevândute ale unor càrti ? Nu are, fireste, dacà acel tiraj n-a fost distribuit pe piatà conform contractului dintre editurà si autor. Nu are, fireste, dacà acel tiraj nevândut, potrivit contractului, urma sà stea pe piatà, sà zicem, exact 10 ani, spre a-si astepta epuizarea".

Concluzia buduchistà ? Iat-o :

"Avem de a face cu o problemà de contract, asadar, iar nu cu una de cenzurà ori de moralitate. Si cum contractul este definitoriu unei societàti liberale, iatà cà Paul Goma - care n-a suflat o vorbà despre prevederile contractului sàu - face figurà de urangutan ilegalist jignit în asteptàrile sale de propriul sà partid comunist. Càci lui, ilegalistului, i se cuvine, nu-i asa, un tratament special, pe deasuptra drepturilor contractuale." (s. m.)

Uf, am terminat de citat din de ne-citatul Buduca ! Am dat atât de largi exemple din gândirea accidentatà, hopuroasà, haoticà a lui Buduca (în ràspunsul sàu Laszlo Alexandru fàcea un joc de cuvinte : "Cei ce cântà dupà ureche se numesc : làutari ; cei ce scriu, fàrà sà citeascà textele «comentate» se vor numi de-acum încolo : buducari)", pentru a se vedea pânà unde (dar va fi avînd limite ?) merge buducària.

Absolut nici una din afirmatiile lui în privinta mea nu este adevàratà. Nici în "problema editorialà", nici… în comparatie - eliminînd-o pe Ana Pauker, adàugîndu-l, dupà dreptate si conformitate pe Dumitru Popescu-Dumnezeu, îl trimit pe Buduca la partea despre Pruteanu.

Talentul avocàtesc al Buducài : inconsistent. Între Liiceanu si mine nu existà "problemà de contract"; nici "de cenzurà"- doar: lipsa de caracter, structuralà, a lui Liiceanu :

- nu m-a informat, în numeroasele càlàtorii la Paris, cà a retras de pe piatà Culoarea curcubeului, abia începutà a fi distribuità (vara 1990);

- a negat cà acest volum nu se mai gàseste în libràrii, dînd vina pe… "distributia defectuoasà";

- dupà doi ani (în 1992), nu m-a informat de trimitere la topit a volumului meu Culoarea curcubeului - mi-as fi cumpàrat, cu pret redus, câteva zeci de exemplare;

- dupà ce presa din România a scris în legàturà cu trimiterea la topit a volumului nedistribuit, Liiceanu a negat cà s-ar fi întâmplat una ca asta ;

- nici în montajele de gazetà de perete ale 22-ului (din 1993) Liiceanu nu a admis cà a distrus Culoarea curcubeului - a vorbit, vag, de "cerinte economice" apoi, ofensat, nevoie-mare cà i-am cerut sà spunà, în sfârsit adevàrul despre volumul meu, distrus, m-a trimis (taman ca Buduca, în chestiunea Caprei si Càprarului !) la… România Mare !;

- pânà în momentul de fatà (martie 1997) Liiceanu nu a explicat ce i s-a întâmplat cu adevàrat primei editii în româneste a càrtii pe care, în traducere francezà, o làudase atâta, în 1984, vizitîndu-mà împreunà cu Plesu ;

- în octombrie 1996, la colocviul de la Die (Drôme) nu am mai avut ce face cu màrturisirea Gabrielei Adamesteanu (poate fi citità la "capitolul" Monica Lovinescu).

Din toate acestea reiese :

- Ioan Buduca, asemeni prea-multilor sài confrati de publicisticà literarà, nu citeste càrtile despre care scrie - dar scrie (nu este el scriitor român ?);

- chiar dacà, din întâmplare, a citit ceva - nu mai tine minte, putin îi pasà c-a uitat, încurcà totul, cu o…certitudine de urechist (dupà Laszlo : buducar).

Cu asta am spus totul despre recentul gàsitor de Dumnezeu viitorul sfânt Ioan Buduca, initiat în tainele teologiei de lombricul seculist ca Ceachir - cel de la Sàptàmîna eternà.

 

Monica Lovinescu, se exprimà în 22 din 18-24 febr. 9, sub titlul:

"O precizare la Jurnal-ul lui Paul Goma" - citez :

"Cei care si-au închipuit a asculta la Europa liberà, de-a lungul timpului si romanele interzise ale lui Paul Goma (…) s-au înselat. Cei care si-au închipuit a-l auzi pe Paul Goma el însusi cu discutii, comentarii (…) - s-au înselat.

"De fapt, asa cum reiese din Jurnalul mai sus citat aceastà prezentà obsesivà a lui P.G. (…) nu reprezenta decât cel mai sigur mijloc de a-l îndepàrta de microfonul Europei libere, sabotîndu-l…"

Dupà ce pomeneste si atentatul împotriva Domniei Sale din 18 noiembrie 1977 - cu douà zile înaintea sosirii mele în Franta, punîn- du-l si pe aceste sub semnul : "Cei care au crezut cà l-au auzit atunci pe P.G. (…), s-au înselat", Monica Lovinescu încheie astfel :

"De adàugat nu mai am decât atât : îmi pare ràu cà l-am cunoscut pe Paul Goma (subl. în text)".

La acestea ràspund :

1. Nici unul din cele trei "momente" indicate cititorilor revistei 22, ca probà a nerecunostintei mele, nu este contestatà în Jurnal. Ceea ce înseamnà cà Monica Lovinescu se pronuntà în termeni categorici (si patetici) despre o carte pe care nu a citit-o.

2. În încheierea scurtei - dar cât de la obiect ! - rezumare a Jurnalului meu, Monica Lovinescu regretà cà m-a cunoscut. Eu nu regret prietenia de care m-am bucurat peste douà decenii.

Mà roade altà pàrere de ràu : cà ei, oameni ai càrtii, într-un conflict autor-editor (asigurîndu-si asistenta interesatà - si mediatizatà, prin 22 - a Gabrielei Adamesteanu) au luat, cu vehementà, cu violentà partea editorului distrugàtor de carte Liiceanu - împotriva… topitului de mine, pedepsindu-mà pentru lèse-Gabriel, prin… expulzarea mea si din exil (la colocviul din mai 1994).

Despre asta "trateazà" (cum spune Brucan, hram al Grupului pentru Dialog Social) Jurnalul - nu despre ceea ce a dictat, prin telefon, Monica Lovinescu, dupà ce a fost informatà (tot prin telefon), de la Bucuresti, de Adamesteanu si de Liiceanu.

 

 

RASPUNS UNUI ANONIM POLITICOS

 

Paris 12 aprilie 1997

 

Anonimule,

 

Mi-ai trimis, din New York, la 29 martie 97 o scrisoare. Surprin-zàtor, pentru miune : aceasta este politicoasà, nu mà acuzà de vânzare a tàrisoarei întregi, nici de vânzare a Ardealului - si nici màcar de pàcatul de a nu fi român ca ei, expeditorii anonimi - adevàrat : eu sânt român… altfel decât ei…

Obiectul scrisorii : nemultumirea fatà de un text publicat în Lumea Liberà (Dialog cu Laszlo Alexandru, 2) unde, în sirul româ-nilor ce s-au stràduit sà aducà la cunostinta autoritàtilor americane "adevàrul despre România" l-am pomenit si pe Cornel Dumitrescu.

Dacà mi-ai fi scris normal, ti-as fi ràspuns :

Sânt de acord cà "lista"nu a fost, nici cuprinzàtoare si nici dreaptà ; cà au fost români pe care nu i-am inclus, (probabil) au fost altii pe care i-am introdus abuziv.

Dar nu e suficient sà accept, eu, cà m-am înselat - mai este nevoie de ceva : cel ce-mi reproseazà gresala este obligat (asta fiind o lege nescrisà - dar nu mai putin lege) sà motiveze : «Iatà, nu l-ai pomenit pe X, pe Y - care meritau din plin, pentru cà…» (urmînd argumentele, în cazul în care persoanele în chestie îmi erau doar mie necunoscute) - «în schimb l-ai introdus pe Y, care nu merità de loc, pentru cà…» - si aici era absolut necesar sà explici veto-ul dumitale (anonim).

Or stilul negationist al dumitale este în perfectà armonie cu anonimitatea : nici cald, nici rece ; "echidistant" se spune azi, eu i-as spune : fàrà sare. Citez :

"(…)ca sà considerati cà Domnul Cornel Dumitrescu, care într-adevàr, a adus si el, alàturi de multi altii, o contributie la activitatea anticomunistà a românilor din exil (…) cà poate sta alàturi de Brutus Coste, Alexandru Bratu sau Ion Stere e putin cam exagerat" (subl. mea, P. G.).

"Probabil cà pe altii, mai îndreptàtiti decât el i-ati inclus în paranteza cu «multi altii». E normal sà nu cunoasteti pe multi luptàtori din exilul american, dar asta nu înseamnà sà faceti niste afirmatii în ce priveste persoana cuiva, pentru cà aprecierile Dvs. totdeauna obiective si întemeiate de altfel îsi pot pierde credibilitatea acordînd atât de generoase note unei persoane care nu totdeauna dà dovadà de verticalitate, mai ales în ultimul timp".

Si pentru cà am ajuns la sfârsitul scrisorii, iatà ultimele cuvinte :

"Întrucât, în afarà de valoroasele Dvs. calitàti de dârz luptàtor anticomunist, nu và cunosc ca om si deci nu stiu dacà pot conta pe discretia Dvs., và rog sà mà scuzati cà nu semnez aceste rânduri" (subl. mea, apàsatà, P. G.).

"Cu deosebità consideratie" (re-sublinierea mea, P. G.).

Iatà cum stau lucrurile :

Prin structurà, prin educatie, concep libertatea, nu doar ca ceva de care mà bucur eu, pentru a spune ce gândesc, ci mai ales prin libertatea pe care o accept altuia de a nu fi de acord cu mine ;

Asadar, pentru angajarea unui dialog, ar fi fost necesarà perfecta egalitate a pozitiilor noastre - începînd cu… identitatea. D-ta, Anoni-mule, ai "discutat" vreodatà cu cineva care îsi ascunde chipul, nu-si spune numele (sà zicem : la Interne, la Malmaison, la Uranus : d-ta în celulà, el, anonimul, dincolo, pe coridor, pândindu-te prin ochiul-de-bou)? Din rândurile d-tale se pare cà ai cunoscut aceastà situatie - ei, cum te simteai : nu aveai impresia cà te afli, dezbràcat, în cea mai sumarà intimitate (sau cum i se mai spune stàrii : la-puta-goalà), iar celàlalt, îmbràcat, îndàràtul usii închise, stia totul despre tine, tu nici màcar gradul lui ?

As fi acceptat cà m-am înselat atunci când l-am inclus pe Cornel Dumitrescu în rândul celor care etc… etc. - dacà d-ta, de pe coridor, de la adàpostul anonimatului mioritos, nu m-ai interpela în cunostintà de cauzà, dar fàrà sà-ti declini identitatea.

S-o luàm altfel : nici eu nu cred cà persoana si activitatea lui Cornel Dumitrescu este fàrà patà. Însà eu, spre deosebire de d-ta, Glegore Anonimescu, atunci când am o nemultumire, pun mâna pe condei si-i scriu aceluia, negru pe alb - de pildà : "Cred, dragà Cornel, cà interesul tàu pentru securisti de rang mare este nesànàtos - si nedrept. Este socant sà vezi cu câtà însufletire pledezi cauza lui Pacepa, fàcînd din el mare erou al patriei, trecînd cu vederea activitatea lui de securist (de rang înalt) de treizeci de ani. Faptul cà ar fi fost si spion american, pe mine, ca român, nu mà intereseazà : pe mine mà intereseazà cà oricare securist (cu atât mai vârtos ofiterii superiori) a lucrat împotriva poporului român - punct !"

Deosebirea dintre noi, ne-stimate Anonimicà Anoni- mescoiu : eu dau seama de faptele mele - d-ta nu ; faptele mele fiind cuvintele, când le rostesc, o fac tare, declinîndu-mi identitatea ; când le scriu, le semnez. Or d-ta, chiar dacà vei fi fost un erou al luptei anticomuniste, în România, ajuns la New York ai încetat de a mai fi - nu numai erou, ci si om normal.

Fiindcà ai càzut în pàcatul originar al acestei nefericite comunitàti carpato-danubiene : anonimatul.

Orice fiintà omeneascà primeste, la nastere, un nume : Ion, Vasile - ba chiar Glegore… Numai rezultatul uniunii istorice între Traian si Decebal preferà… farfuridismul :

«Trebui sà aibi curaj ca mine ! trebuie s-o iscàlesti : o dàm anonimà !»

Or dacà pe vremea lui Caragiale acest "anonimat" acoperea doar lipsa de curaj, în vremea comunismului, anonimatul a acoperit delatiunea - sau cum se spune de-a dreptul : turnàtoria.

Nu am încredere în oamenii-fàrà-nume ; neîncredere alimentatà de o îndelungà experientà : n-am cunoscut nici un turnàtor dovedit care sà-si spunà numele.

Mai mult : oameni (aparent) onesti, care la întrebarea ta, politicoasà : «Cu cine am onoarea ?", sau mai… româneste : «Cine sânteti, cum và numiti ?», ràspund :

«Da’ ce te-ntereseazà numele meu - ce, esti de la Militie (mai nou: politie) ?»

În asemenea caz sà fii sigur : are de ascuns, nu doar numele.

Politetea d-tale, Anonimule daco-ròman, nu este fàrà cusur: prin cârpiturile de mântuialà ti se vàd izmenele murdare - scrii :

"(…) nu và cunosc ca om, deci nu stiu dacà pot conta pe discretia Dvs."

Asa, carevasàzicà : nu mà cunosti, dar… nu stii dacà poti conta pe discretia mea (ceea ce în româneste vine : "nu pot conta pe discretia d-tale");

Discretie - "în ce problemà ?" cum ar spune Sfântul Silviu Bru-can, Gurà-de-Càcan…

Nu ai încredere în "discretia" mea, dar mà faci pàrtas la ea, cerîndu-mi sà te… scuz cà nu semnezi aceste rânduri !

Dar nu te scuz de loc si te invit sà-ti iei "deosebita consideratie" cu care închei turnàtoria scrisà si sà o lasi mostenire copiilor si nepotilor d-tale, cei adusi pe lume tot printr-un act anonim…

Eu semnez - n-am ce ascunde.

Paul Goma

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Càtre redactorul-sef al sàptàmânalului 22

 

Bucuresti

Doamnà,

În virtutea dreptului la replicà, và rog sà reproduceti în revista 22 textul de mai jos, ca ràspuns la Cazul Goma (semnat : Bianca Balotà) apàrut în nr.-ul din 13-19 mai 97 - si în câte vor mai urma.

Multumiri,

Paul Goma

 

 

 

Paris, 21 mai 1997

 

DAR CINE-I BIANCA BALOTA ?

 

În toamna anului 1954, când am intrat la Institului Eminescu din Bucuresti, am devenit coleg si cu Bianca Marcu din Brasov. Dacà am schimbat douàzeci de cuvinte în total. Dealtfel, dupà câteva luni, a pàràsit Institutul, càsàtorindu-se cu Adrian Dumitrascu, jurnalist la Steagul rosu. Nu stiam atunci dacà era "atrasà" de poezie, de prozà, de criticà literarà, nu am aflat mai târziu.

Dupà iunie 1965 - datà începînd de la care fostii detinuti politici au putut publica - în clàdirea editurii de stat (ESPLA, apoi EPLA), am întâlnit-o pe Bianca Marcu-Dumitrascu : era redactor. Am salutat-o. Ceva mai târziu am vàzut-o în compania lui Nicolae Balotà, fost coleg de celulà de la Jilava : acesta pregàtea un volum (sau chiar trei) si lucra cu fosta-mi colegà de Fabricà de scriitori.

În ultimii ani am dat, în presa literarà din tarà, de fragmente de prozà semnate : Bianca Balotà. M-am bucurat - înainte de a citi. Acum îi întâlnesc numele sub demascarea publicatà cu tam-tam-ul cuvenit de organul GDS, 22.

"În ce calitate"(cum s-ar exprima un moromete) va fi scriind ea Cazul Goma ? De critic literar, demonstrînd nulitatea autorului ?; de fost detinut politic, aràtînd cititorilor 22-ului cà persoana în chestie ("Cazul") fusese turnàtor în facultate, turnàtor în închisoare, turnàtor în exil ?; de exilat activ în Franta, participant la toate manifestatiile de stradà împotriva comunismului ceausesco-iliesc ? ; de martor de moraliate ?

Foarte bine : oricine poate publica orice, la Bucuresti - de când politograful Brucan a anuntat cà scriitorii se pot juca în curte si chiar au voie sà spargà geamurile (ba mai mult : li se recomandà càlduros), dar vorba lui Shalom Alehem : totdeauna ale "celorlalti"…

Cine si-a dat ostenealà sà citescà Jurnal-ul meu recent publicat îsi va pune chestiunea de bun simt :

«Goma îl înteapà, îl încondeiazà, îl scuturà pe Nicolae Balotà - nu pe sotia sa, Bianca ».

Dacà este adevàrat cà o bunà sotie ràmâne totdeauna alàturi de bàrbat, în toate încercàrile (când el pleacà la ràzboi, în puscàrie, în exil, etc.), nu este mai putin adevàrat cà, în cazul de fatà, cel întepat, scuturat, "înjurat"(cum se cheamà pe Dâmbovita spunerea adevàrului) nu se aflà în imposibilitate de a da cu-venita replicà. Din câte stiu (si este suficient sà ràsfoiesti presa culturalà de azi : ai zice cà s-a întors timpul, ne aflàm iar prin 1970, într-atât a crescut productivitatea stahanovistà aurmuzologului ceausolatru ? Nu va fi adevàrat, dar aceasta este impresia : publicà mult mai mult decât scrie Nicolae Balotà (despre el fiind vorba) nu este ciung de mâna scriitoare, nici paralizat, nici pus în càtuse, ca sà nu poatà pune pe hârtie ce ce are el pe suflet…

Cu asta am ajuns la "cheia enigmei": autorul textului "Cazul Goma", publicat în 22 este Nicolae Balotà - el se exprimà sub pseudonimul : Bianca Balotà.

Cum se explicà subita-i discretie? Atruismu-i auctorial ? Ce a motivat scrierea si publicare textului din 22 : "Cazul Goma"?

Ràspunsul este la îndemânà : nu doar în Jurnal mi-am exprimat uimirea si durerea fatà de càderea lui Nicolae Balotà. Am scris, repetat : gàsesc inadmisibil ca cineva de calitatea intelectualà - si crestinà - a lui, cu o comportament exemplar în detentie, în libertate, dupà 1965 a început a scrie din cale-afarà de mult si de laudativ despre partid, despre "secretarul general"- ca sà nu mai vorbim de cronicile nemeritat de "pozitive" la delictele literare ale unor cenzori-sefi (si chiar sub-sefi).

Doreste exemple ? Nu voi veni cu lucruri inedite, îi voi trimite pe cititori la cele incluse de Virgil Ierunca în Antologia Rusinii- acestea semnate cinstit-slugàreste : Nicolae Balotà.

Càderea lui N. Balotà a continuat dupà ce "a ales libertatea" : nici el, nici sotia sa, nici vreun alt membru al familiei stabilità (cum altfel: cu "azil politic"!) în Franta nu si-a manifestat cinstit, deschis, sub semnàturà, anticomunismul. Prudenta-i legendarà l-a mentinut în culturalism (ce simplu - si de fàrà primejdii ! - ai zice : un Al. George ardelean, acela carele si-a manifestat anticomunismul pasiv prin tàcere, iar cel activ prin continuarea relatiilor de prietenie cu seful cabinetului satrapului culturii, Popescu Dumnezeu !). Este foarte adevàrat cà a colaborat regulat la o emisiune crestinà la Europa liberà - dar niciodatà sub numele : Nicolae Balotà. Fireste, cu un sef ca N. Stroescu - si el român verde: precum Farfuridi, o dàdea anonimà, sub pseudonimul Stânisoarà - de ce Balotà ar fi semnat : Balotà ?

Cazul Goma - pe care Nicolae Balotà îl prezintà (pseudonimat) în 22 poate fi astfel rezumat :

Despre N. Balotà, am fàcut afirmatii adevàrate, dovedibile, verificabile - în schimb, despre mine, N. Balotà (sub pseudonimul : Bianca) face afirmatii mincinoase, inventate ;

Despre N. Balotà am afirmat cà, odatà "refugiat" în Occident, a luptat împotriva comunismului de sub fusta pseudonimatului, necomitînd "eroarea" de a se manifesta deschis - în schimb N. Balotà face afirmatii mincinoase despre mine si despre modesta - dar reala - activitate pe fatà, anticomunistà, din tarà, din exil.

Comentatorul avizat al lui Urmuz si al lui Ceausescu (Nicolae, nu Bianca) mà pune la zidul culturalist : în Jilava, pe când el povestea Joyce, Faulkner, Thomas Mann - eu dormeam.

Nu face decât sà repete ceea ce am scris eu, în Jurnal. Ei, da : când vorbea Balotà, mà fulgera somnul - nu, Doamne-fereste pentru m-ar fi respins Thomas Mann, Joyce, Faulkner (eram cât se poate de treaz când vorbeau altii despre aceiasi), dar ce sà fac dacà mà adormea Balotà povestindu-l pe Joyce ? Nu pot spune cà as fi simtit falsitatea povestitorului dupà iezuitismul colegului de celulà - atunci nu realizam alcàtuirea intimà, calpà a lui N. Balotà : sub coaja intelectualului fin, a crestinului fervent se ascundea, vai : duplicitarul, servul, arghirofilul, lasul, speriatul de suferintà - dupà 1965 îsi va fi zis cà, decât sà intre iar în închisoare, mai bine îi linge, la ziar, pe ofiterii-politici ai culturii, pe caraliii-supremi, pe cei din pricina càrora suferisem noi si ai nostri pânà la a saptea spità.

N. Balotà îmi reproseazà cà am intrat în partid : ei bine, eu, membru de partid, nu am scris o silabà de elogiu al acelui partid - el, da si nu o singurà datà ; eu, membru de partid, l-am înfruntat public pe Ceausescu si pe ai sài - ne-mebrul de partid si crestinul Balotà l-a elogiat pe "secretarul general", cu tot cu partidul… meu pe, pentru… Pentru ce anume ? Citez din România liberà , 8 nov. 1973 :

"As aminti în acest sens apelul adresat oamenilor de artà de càtre secretarul general al partidului, în urmà cu doi ani (ceea ce înseamnà : 1971, ceea ce înseamnà "tezele din iunie", în traducere : Revolutia culturalà chinezeascà - nota mea, P.G.)(…). Nu este oare acesta rostul însusi al initierii întru culturà, al introducerii în spatiul spiritual?" (subl. mea, P.G.).

Ba da, ba da, taman acesta fiind "rostul" (initierii întru culturà)! Ce ne-am fi fàcut fàrà înitiatorul-general, înalt-pretuit de ne-membrul de partid dar subtilul lingàu?! Si din aceastà declaratie de fidelitate a lui N. Balotà - fatà de cei ce ne-au terorizat - se observà "firul rosu", ca sà spun asa, ce-l unea de alt cerchist decàzut : Radu Enescu - despre acela colegul si prietenul amândurora Ion Negoitescu scria îndurerat (Scriitori contemporani, Dacia 1994, pag. 173) :

"/Volumul Criticà si valoare, 1973/ te sperie totusi din când în când prin intruziunile brutale si triviale ale unui limbaj cât se poate de impur : în mijlocul instrumentelor celor mai melodice limba de lemn începe brusc sà clàntàneascà fioros".

 

Acum despre Grigurcu : citînd din Justa si din Jurnal, Nicolae Balotà se aratà indignat de ceea ce am scris .

Regret cà nu am suprimat acele pasaje, însà despre Grigurcu de dupà 89 am scris în repetate rânduri admirativ, elogios. Numai cà, iatà: eu am cunoscut si un alt Grigurcu - cel dinainte de 89. Or acela scri-sese si publicase versuri de mare rusine - atât în 1956, înainte de arestarea mea, cât si începînd din 1958, când, aflat în domiciliu obligatoriu în Làtesti, am citit, în Steaua, productiile foarte-pe-linie ale sale ("cu Lenin", "cu tancurile sovietice", "cu Republica"…).

Reprosîndu-mi "calomnierea" lui Grigurcu (prin rememorarea unui trecut nu întru totul luminos), N. Balotà îsi apàrà, la modul farfuridesc, pitit îndàràtul prenumelui : Bianca, propria-i cedare.

Am mai spus : am momente în care regret cà nu am eliminat din Jurnal pasajele privindu-l pe Grigurcu cel dinainte - însà, din regret în regret, ar fi trebuit sà suprim totul si sà public (nimicul) peste 50 ani, cum mà sfàtuia cineva de bine, aflat dealtfel în "consiliul consultativ" al revistei 22…

Ar fi fost foarte bine pentru "toatà lumea culturalà" : ar fi ràmas fiecare cu micile porcàrii si cu marile performante culturale ; cu ade vàratele turnàtorìi si cu ne-adevàratele momente de verticalitate scriitoriceascà - cu, vorba lui Nicolae Balotà, elogiind directivele de partid din 1971: "Nu este oare acesta rostul însusi al initierii întru culturà, al introducerii în spatiul spiritual ?"

 

Textul "Cazul Goma" se înscrie perfect în campaniile pe care Securitatea le-a dus (si) împotriva mea din l976, când mi-a apàrut, la Gallimard, Gherla. Eram demascat, pe fatà - cu precàdere în Sàptàmîna lui Barbu, dar si prin mesageri ca Ivasiuc si Breban : nu aveam strop de talent, eram agent NKVD, fusesem turnàtor ; în primàvara anului 1977 mi s-a mai atârnat de coadà o tinichea : îmi tràdam patria (vezi textele publicate de Ivascu, Virgil Teodorescu, Bàran, Piru, Dragos, Dobrescu). Începînd din 1979 (anul SLOMR) a fost declansatà o nouà campanie (nu doar împotriva mea). Atunci a apàrut o voce nouà : a lui I.C.Dràgan. Prin el Securitatea mi-a scris "scurta biografie", m-a rebotezat ("Efremovici"), etc. iar în brosura România sub presiune (semnatà : M.C.Titus), prin "màrturiile" lui V. Carianopol, Aurel Covaci, Quintus (epigramistul cataramist), precum si câtiva popi din Ploiesti a afirmat :

- Gherla este o carte mincinoasà, calomniatoare la adresa… detinutilor politici ;

- Goma este evreu-rus, agent sovietic ;

- Goma a fost, a ràmas turnàtor (la facultate, în puscàrie, dupà…).

Îi scriam unui prieten :

Când mai multi insi îti spun cà esti beat - te duci sà te culci;

Când mai multi îti spun cà esti (cà ai fost) turnàtor - ce faci? Umbli tu dupà referinte, dupà certificate de bunà purtare, dupà declaratii de la colegii de facultate, de închisoare - cà nu ai fost (turnàtor) ?

Numai în România este posibil ca cineva sà fie acuzat de orice ;

Numai în România este posibil ca o publicatie formatoare de con-stiinte sà gàzduiascà (ba chiar sà cloceascà), nu polemici aspre, nu con-testatii violente ale unui autor, ale unei càrti, ci calomnii caracterizate.

Dacà directoarea publicatiei 22 îmi va replica :

«Dar Jurnal-ul : nu e calomnios ?», îi vor ràspunde :

«Jurnal-ul poate fi (este) brutal, violent, pe alocuri cu exageràri - eu însàexagerez numai adevàrurile. Pe când "Cazul Goma" este ceva… care închide gura, lasà fàrà ràspuns - ce mai poti replicà la : «Esti un turnàtor !»?»

Sau chiar asta ai urmàrit, Gabriela Adamesteanu : sà-mi închizi gura ? Paris 24 mai 1997

 

Memorialul Ororii

Documente ale procesului reeducàrii din Pitesti si Gherla

ed. Vremea, colectiv redactional alcàtuit din Silvia Colfescu, Nicolae Henegariu, Angela Dumitru, Cristina Cantacuzino,

Bucuresti, 1995.

 

Abia de curând mi-aparvenit volumul numit mai sus, în care sunt adunate aproape 1000 pagini de documente reproduse ca atare - "cu ortografia anchetatorilor", ne avertizeazà editorii - împàrtite în patru capitole, trei alcàtuite din procese verbale de anchetà (Primele cercetàri, Ancheta, Procesul), al patrulea capitol : Dupà 40 ani adunînd màrturii post-nouàzeciste. În fine, Demersurile editurii si un Indice de nume încheie aceastà colectie de documente atâta asteptate de cei pentru care memoria este coloana vertebralà a unui popor.

Ca unul ce m-am implicat în Pitesti (si nu : «am trecut prin…»), mà asteptam de la aceste documente, publicate la un bun cincinal dupà càderea comunismului, sà aducà, în sfârsit, lumina adevàrului documentar în Fenomenul Pitesti.

Deceptie : nu doar "materialul" (incomplet, ba mai grav : lipsit de acele noduri, fàrà de care imaginea ràmâne tremuratà, falsificatà), ci si privirea editorilor asuprà-i mi se pare (judecînd dupà articolele unor fosti detinuti, nu doar mie) strâmbà, de-a dreptul : dezinformatoare.

Voi reveni la volumul Memorialul Ororii dupà o scurtà preistorie a cronicilor Reeducàrii :

 

*

Neîndoios, prima carte apàrutà, fireste, în Occident, este Pitesti, centru de reeducare studenteascà, de D. Bacu, (Colectia Dacoromania, Madrid, 1963). Dupà datarea-localizarea finalà : "Bucuresti, 1958, Paris 1962" întelegem cà D. Bacu începuse a o scrie în România, dupà liberarea sa din închisoare (unde auzise din gura "pitestenilor" ce se petrecuse acolo) si înainte de emigrarea spre Grecia, de unde a trecut în Franta. Acest volum este considerat, pe bunà dreptate, Evanghelie, citat de toti cei care s-au ocupat de Pitesti (sà precizàm : numai editiile dinainte de decembrie 89, cea/cele de dupà fiind "ajustate" în sensul neadevàrului).

Sà amintesc si màrturiile scrise ale lui N. Cârje, Sergiu Grosu, Remus Radina, Cicerone Ionitoiu - si altii care consemneazà informatii despre reeducare.

Acestea au fost "cronici" în limba românà ; nu depàseau aria exilului românesc (în tarà nu am auzit sà fi pàtruns).

 

Prima aluzie la Pitesti publicatà în limbi de mare circulatie a fost, sà mi se ierte imodestia, în romanul Ostinato, tradus si tipàrit în francezà, germanà (1971), neerlandezà : 1974. Tot aluzii au apàrut în Usa noastrà cea de toate zilele (germanà : 1972 ; francezà în 1974), în Gherla (francezà 1976, suedezà 1978), În cerc (francezà, 1977), Gardà inversà (francezà, 1979) - ca sà mà opresc la càrtile scrise în România, de acolo trimise în Occident spre publicare.

Primul text autonom, cu caracter de eseu într-o limbà de mare circulatie a fost Le phénomène concentrationnaire en Roumanie, de Virgil Ierunca, apàrut ca postfatà a volumului meu Gherla, în 1976, la Gallimard.

În 1978 a fost tipàrità (în româneste) întâia màrturie a unui pites-tean Demascarea de Grigore Dumitrescu (ed. Autorului, München).

În 1981, tot ca postfatà la volumul meu Les chiens de mort, Hachette (titlul francez al Patimilor dupà Pitesti), Virgil Ierunca a publicat un alt text ce explica "fenomenul Pitesti" (acelasi va fi tipàrit si în neerlandezà, tot ca prefatà la romanul meu Het vierkante ei (în româneste : Oul cubic, al treilea titlu al Pitestiului, la Elsevier Manteau, Anvers, în 1982 - al patrulea fiind Liturghia rosie folosit de traducerea germanà, Thule, 1984).

Tot în 1981, la ed. Limite (tipografia Ion Dumitru) apare volumul autonom Pitesti de Virgil Ierunca. Studiul complet fusese difuzat mai întâi la Europa liberà si publicat fragmentar în cele douà volume franceze ale mele, deja pomenite.

 

*

Nu ar fi drept dacà, în "preistorie", nu as consemna douà (cunos-cute de mine) tentative eroice, sinucigase, de a scrie, în România, despre Pitesti :

Ion Omescu (actorul, poetul, omul de teatru)a fost arestat prima oarà în 1948. Liberat, a scris ceea ce i se povestise despre Pitesti. În "brazda" Revolutiei Maghiare din 56, fiind anchetati prieteni ai sài care citiserà manuscrisul, Omescu a fost re-arestat si a mai fàcut 7 ani;

În vara anului 1972, l-am reîntâlnit pe Omescu la Paris. Mi-a spus :

«Am plecat încoace (spre Occident, nota mea) în 1948 - am ajuns adineauri…»

Mircea Soltuz : în satul-nou Làtesti, în 1962 când a bântuit o epidemie de… "pàràsire de domiciliu" : el nu a luat-o spre Apus, ca Horia Florian Popescu, pentru a se prezenta la Ministerul de Interne, sà spunà: «Am pàràsit domiciliul obligatoriu - và rog sà mà arestati», ci spre Ràsàrit - s-a dus la Constanta, unde, la poarta Securitàtii, a spus : «Am pàràsit domiciliul, và rog sà mà arestati…»

Ceea ce s-a si întâmplat, iar în casa lui din Làtesti a fost repartizat un proaspàt venit de la închisoare. Acesta si-a dat seama cà pardoseala (de lut) a odàii principale, într-un anume loc, sunà a gol. A scobit - a dat de un manuscris despre Pitesti. S-a dus la militian, a raportat, iar Mircea Soltuz a ràmas si fàrà màrturia sa.

Privite dinspre momentul 22 decembrie 89, când, deschizîndu-se sertarele, s-a constatat cà cele ale scriitorilor - cu cinci exceptii - erau goale, observàm cà nescriitorii (atunci, în 54-55 Ion Omescu nu era scriitor profesionist), în ciuda amenintàrii ce plana asupra fostilor detinuti - au scris ; si, vai, au plàtit. Din putinul cunoscut de mine : în afarà de cei cinci scriitori-cu-sertar (Blaga, Noica, Steinhardt, Mihadas, Ion D. Sîrbu), Românii care, în România fiind, si-au pus pe hârtie màrturia - au fost nescriitori : Aurel State, Gheorghe Mircescu, Nistor Chioreanu, Costin Meriscà…- si vor mai fi dintre cei ce si-au asumat conditia martirului : màrturia.

Dupà decembrie 89 au fost re-tipàrite în româneste càrtile lui D. Bacu si Virgil Ierunca (nu am cunostintà de o nouà editie a Demascàrii lui Gr. Dumitrescu). Deasemeni, pentru întâia oarà originalul româ-nesc al Patimilor dupà Pitesti (1990) a fost scos în 100 exemplare - dactilogramà fotocopiatà - la Ion Solacolu, la Dialog. În 1991 a apàrut, în sfârsit, sub formà de carte la… Cartea româneascà.

 

*

 

Fatà cu ororile petrecute în închisorile comuniste (si) din România, existà - spre surprinderea, nu doar a mea - o atitudine stranie (dar explicabilà) a victimelor - în general, nu numai ale reeducàrii: de a descuraja pe cel ce se pregàteste sà scrie, ori a si scris despre Pitesti, motivînd :

«Despre Pitesti sà scrie numai pitestenii».

Si eu am vehiculat aceastà "poruncà" (în romanul Ostinato, publicat în 1971 în francezà si în germanà, în…, În Cerc o voi fi repetat, însà în Gardà inversà mi-am schimbat discursul : din însàsi actiunea se întelege cà naratorul începuse a lucra la Pitestiul sàu, chiar dacà nu începuse a-l si pune pe hârtie…

Unul dintre motivele (de càpàtâi) ale întoarcerii mele din Occident - unde petrecusem un an, 1972-73 - a fost si speranta cà, în România fiind, voi putea sà adun màrturii ale pitestenilor si, potrivit unei promisiuni, voi putea cumpàra memoria de elefant a grefierului de la Procesul Turcanu. Fiindcà, în Occident, putusem citi (cu ochii mei!) cartea lui Bacu (de care, înainte doar auzisem), o citisem si pe a lui N. Cârje, însà am înteles: acestea erau màrturii indirecte (nici Bacu, nici Cârje nu trecuserà prin reeducare, scriseserà din cele auzite). Or, confruntînd cunostintele mele cu scrisele celor doi, nu gàsisem cà as fi aflat lucruri noi : cam tot atâta stiam si eu despre Pitesti, ca si Bacu : tot din gura unor "pitesteni". Simteam însà (nu doar eu) cà realitatea reeducàrii este mult mai vastà (si mai profundà) ; bànuiam cà Stefan Davidescu, cel ce mà initiase întru Pitesti, la Jilava (în chiar celula unde N. Balotà povestea de zor Faulkner si Joyce si Thomas Mann…) stia mult mai mult decât povestise. În Làtesti, etapà intermediarà, în care gurile perfect slobode din închisoare se închiseserà pe jumàtate, reîntâlnindu-l pe Fànel Davidescu, iar el repovestindu-mi (cu un bemol la cheia tonusului) ; auzind (din gura lui Romulus Pop, a lui Mircea Soltuz) aceeasi poveste - dar în alte variante - am înteles cà exista si un alt criteriu de diferentiere a relatàrii aceluiasi eveniment de càtre mai multi martori.

I-as spune : criteriul Pitestiului : X poate povesti ce a îndurat de la altii, însà nu poate povesti (si nu doar pentru cà i-i rusine, pentru cà se simte vinovat) ce au îndurat Y, Z de la el (vezi màrturia scrisà a lui Gr. Dumitrescu, Demascarea). Diabolismul reeducàrii fusese astfel conceput si realizat, încât cei ce deveniserà tortionari - dupà ce fuseserà ei însisi îndelung, insuportabil (!) torturati - au uitat ràul provocat de ei colegilor, prietenilor - în câteva cazuri : fratilor. Altfel, probabil, n-ar fi supravietuit. Ar fi cràpat de prea-plinul memoriei.

Cum am spus : în Bàràgan, la sfârsitul anilor 50, începutul anilor 60 am înteles cà, la nefericitii "studenti", cum li se spunea generic celor ce trecuserà prin reeducare, se produsese amputarea partialà a memoriei (acea parte a ei ce provoca remuscàri). Si cà un "pitestean", sà-i zicem X nu va putea màrturisi decât adevàrul sàu - fatal, partial - al suferintelor de el îndurate. La fel Y, Z… Însà Z si Y, în màrturiile lor - tot selective, tot partiale - vor putea vorbi despre… ceea ce lipsea din memoria lui X ; dupà cum se va dovedi cà X relatase episoade absente din povestirea lui Y (relative la sine), a lui Z (despre sine)…

Însà, ciudat : pasul urmàtor (concluzie : numai cineva netrecut prin Pitesti va putea da seama de globalitatea fenomenului) nu mi-a mai venit, atunci, în gând. Cu toate cà, în Jilava, în vara lui 57, la camera 36, unde aflasem pentru întâia oarà "despre Pitesti" din gura lui Stefan Davidescu, îmi spusesem :

«Trebuie scrisà Cartea Pitestiului !»

Acest «trebuie» avea un caracter… plural, deci colectiv : noi toti cei trecuti prin închisoare, odatà liberati, trebuia sà lucràm la alcàtuirea Càrtii Închisorii în general, a Càrtii Pitestiului în special : convingîndu-i pe supravietuitori cà trebuie sà vorbeascà, sà astearnà pe hârtie (fie si adevàrul partial al lor) ; adunînd "material pentru fundal" - si, de ce nu : participînd la redactarea Càrtii.

Dupà închisoare, dupà domiciliu obligatoriu, am intrat în faza a treia, cea mai greu de suportat : "libertatea". Rezumîndu-mà la Pitesti, pot spune cà abia în "libertate"am înteles cât de zdrobiti, strâmbati, mutilati fuseserà, în majoritate, detinutii politici. Abia dupà 1964 - momentul amnistiei generale si al golirii închisorilor - am înteles un lucru terifiant :

Ceea ce nu reusiserà comunistii prin Securitate, slujindu-se de Turcanu, la Pitesti, la Gherla, la Tg. Ocna si la Canal, cu detinutii "bàgati în reeducare", izbutiserà - prin aceeasi Securitate - sà obtinà (fàrà torturi speciale, profitînd doar de oboseala, de uzura oamenilor) în… 20 ani - dacà socotim cà nenorocirea a început la 23 august 1944. Asa cà, dupà 1964 nu mai era drept ca ceilalti (fosti) detinuti sà-i arate cu degetul pe trecutii prin Pitestiul generic, numindu-i, cu intentie acuzatoare, cu dispret amestecat cu spaimà : "reeducati". Fiindcà nici ei nu iesiserà la mal… nereeducati. Ba multi, prea multi dintre fruntasii politicii, ai culturii, ai spiritului fuseserà maculati de "reeducarea non-violentà" ce începuse prin 1960 la Botosani, la Aiud, la Gherla…

Aceastà tristà constatare m-a fàcut ca, în càrtile scrise începînd din 1965 (Ostinato, Usa…, În Cerc), sà afirm (cu o resemnatà convingere) cà, despre Pitesti, sà scrie numai pitestenii…

Asadar, mirat (si deceptionat) cà în Occident nu se aflà mai multe informatii decât detineam eu, m-am întors în România : aveam promisiunea (nu fermà, dar promisiune) a lui Marcel Petrisor de a mà pune în legàturà cu mnemotiotul grefier. Pregàtisem un casetofon si o sumà de bani (cerea platà, omul-muncii !). Apoi acelasi Marcel, dacà nu-mi promisese cà îl va convinge pe Calciu sà deschidà gura, ar fi putut încerca… Si eu as fi putut, doar îl cunosteam, însà cu totul altfel ar fi vorbit Petrisor, camarad de credintà si de suferintà, coleg de celulà de exterminare, la Jilava.

Din nefericire, odatà întors în tarà (iunie 1973), am aflat de la Marcel Petrisor cà grefierul murise (deci luase cu el secretul-adevàrat al Procesului ™urcanu), iar Calciu, în continuare, nu deschidea gura. Ceva-ceva mi-a mai strecurat el, Marcel (si stia, doar stàtuse atâta timp cu Oprisan, cu Calciu, cu Iosif), însà nu cât as fi dorit : la mine în apartament existau microfoane (la el, cum altfel !), pe stradà eram "însotiti" amândoi (fiecare de altà "unitate"), nu-i venea sà vorbeascà despre "Pitesti - secretul cel mai teribil al Securitàtii", fiind sigur cà sântem ascultati cu microfoane-tun (din acelea de cca 75 cm, directionalele - pe atunci o noutate…).

Asadar, cu Pitestiul (desi nu era întrutotul adevàrat, ca sà-mi justific întoarcerea în România, pretinsesem cà «si pentru a scrie cartea cu Pitesti») mà aflam în impas : nu aflasem mai mult decât stiam (dupà un ocol în Occident) si nu existau perspective de a aduna mai multe informatii. Aceastà stare de spirit ràzbate în Gardà inversà - prima carte "scrisà, fàrà a vedea ce fusese anterior scris": pe màsurà ce terminam un capitol, îl trimiteam în Occident - si sunt… 15 capitole.

În toamna anului 1977, când am fost împins afarà din tarà, mi-am fabricat pe loc aceeasi justificare, orientatà invers pe hartà : «Acum o sà pot scrie cartea cu Pitesti - din atât cât cunosc». Ceea ce am si fàcut, între 1978-79.

Ca sà rezum : prin volumul meu Gherla, purtàtor al textului semnat de Virgil Ierunca despre Pitesti, în 1976 cititorii francezi (apoi suedezi) au aflat ce s-a petrecut în închisorile din România între 1949-52; în 1981, cititorii francezi (apoi olandezi, apoi germani) au aflat, atât din romanul Patimile dupà Pitesti cât si din postfata lui Virgil Ierunca ce au fost acele "Patimi, la Pitesti" ale studentilor români. Trebuie sà spun (în fapt, repet) : pe lângà cele aflate în România, de la Davidescu, Pop, Soltuz, în Occident din cartea lui Bacu - Virgil Ierunca mi-a pus la dispozitie màrturia (si ea indirectà, adicà a unui detinut ce nu fusese la Pitesti) dupà care lucrase el, atât pentru emisiunile de la Europa liberà, cât si pentru eseul Pitesti.

Aceastà firavà informare a fost completatà de corespondenta extrem de fertilà întretinutà cu Vlad C. Dràgoescu, stabilit în Elvetia si cu Grigore Dumitrescu, aflat în Germania.

 

*

Cum au primit Românii cartea mea Patimile dupà Pitesti (transmisà fragmentar si la Europa liberà) ? Fireste : cei din România, neputîndu-se exprima în scris - nici nu s-au exprimat. Însà cei din exil…

Cu exceptia Monicài Lovinescu si a lui Virgil Ierunca, exilatii - mai cu seamà cei scriind în publicatiile din Canada, America, Germania - când venea vorba despre Pitesti, scriau aprobativ, chiar admirativ despre cartea lui Bacu (adàugînd : "Bacu este un adevàrat pitestean"); la fel despre a lui Gr. Dumitrescu ; despre cartea lui Ierunca, Pitesti (apàrutà, reamintesc, în 1981, în româneste), favorabil-cu-jumàtate-de-gurà. Însà despre a mea - desi nimeni nu o citise, decât eventual, în traducere francezà ori germanà (nu cred cà si în "olandezà") - opiniile erau unanime :

«Goma nu avea dreptul sà scrie despre Pitesti - el n-a trecut prin reeducare !».

Ar fi fost, la rigoare, acceptabilà aceastà interdictie, dacà toti cei care scriseserà despre Pitesti, ar fi îndeplinit aceeasi "conditie" : sà fi…"trecut"!

Or D. Bacu nu a fost la Pitesti (acum aflàm cine i-a povestit, la Gherla : Octavian Tomutà si Emilian Brânzei - vezi vol. Memorialul ororii, pag. 822) : de ce Bacu sà aibà dreptul sà scrie despre Pitesti, Ierunca… asa si-asa, iar Goma deloc ?

De ce ! Fiindcà, dupà exemplul evreilor, si legionarii au instituit un monopol, nu doar al tuturor suferintelor (ale tuturor Românilor), ci si monopolul cronicii acelor suferinte - crezute de ei : ale legionarilor, în exclusivitate.

Si nu doar legionarii cred - si spun asta : am relatat în Jurnal cum, cu ocazia vizitei la Paris a lui Octavian Voinea, în timpul unei reuniuni la Sorbona, despre "Gulagul românesc", colegul meu de Làtesti, bunul si blândul Nae Evolceanu m-a apostrofat din salà, spunîndu-mi cà nu aveam dreptul sà scriu despre Pitesti, fiindcà numai cei care au trecut prin Pitesti au dreptul - ca Bacu !

Asta se petrecea prin 1991.

Însà cu un deceniu în urmà, când mi se traducea (în francezà, în neerlandezà, în germanà) romanul Patimile dupà Pitesti, dorinta mea cea mai fierbinte : sà-l pot edita în româneste. Am mai scris, repet : Ion Cusa mi-a promis în mai multe rânduri, apoi, în prejma mortii mi-a spus cà acum regretà cà s-a làsat convins-constrîns de camarazi sà nu mà editeze (desigur, cel mai ardent "consilier" fiind chiar Bacu) ; dupà moartea lui Cusa, Aurel Ràutà m-a acoperit, m-a sufocat si el cu promisiuni de publicare - i-am trimis o dactilogramà. Însà el, spre deosebire de Cusa, nu mi-a dat nici explicatii… (în 1994 acelasi Ràutà a consimtit la initiativa Monicài Lovinescu si a lui Virgil Ierunca - si a altor "proeminente culturale"- de a mà exila… din exil ! - m-am con-solat : "celàlalt exclus" : Regele Mihai I…)

Dupà decembrie 89 a apàrut revista Uniunii Scriitorilor, Memoria, sub conducerea lui Banu Ràdulescu, trecut prin Pitesti. Întorsi din prima vizità în România (dupà 44 ani…), Monica Lovinescu si Virgil Ierunca mi-au màrturisit nedumerirea lor : dupà opinia lui Banu Ràdulescu, actiunile în legàturà cu reeducarea de la Pitesti ale publicatiei Memoria trebuiau fàcute metodic, fàrà grabà : sà asteptàm întâi documentele din arhive; apoi o echipà de psihologi si de istorici sà lucreze asupra lor (a documentelor) - abia dupà aceea sà fie date publicitàtii… A, càrtile lui Bacu, Ierunca, Goma ? - n-au decât sà fie editate în România, însà ele nu trebuie considerate "material documentar" - de ce ? Simplu : pentru cà sunt scrise de persoane care n-au fost la Pitesti !

În luna mai 1991, l-am cunoscut pe Banu Ràdulescu : m-a întrebat de ce refuzasem invitatia lui de a face parte din colegiul revistei. I-am ràspuns : în primul rând, pentru ciudata - dacà nu: inadmisibila - conceptie a lui si, fatal, a publicatiei, despre memorie ; în al doilea : pentru respingerea a ceea ce se scrisese pânà atunci despre Pitesti (începînd cu Bacu, în 1963) - pentru a fi înlocuit cu… cu ce ? Cu nimicul - din moment ce el, Banu Ràdulescu impune asteptarea documentelor din arhive, pe care sà le cerceteze mai întâi psihologii, apoi istoricii, apoi mai vedem noi - iar între timp murim, deci dispar ultimii martori directi, dar si mediati (ca Bacu, Ierunca, eu)…

 

*

Douà cuvinte despre atitudinea celor ce nu au fost la Pitesti, nici în închisoare :

Unii, prea tineri pentru a fi apucat acele timpuri, iar în copilària, adolescenta, prima-tinerete a lor, nu au stiut ce se petrecuse în Gulagul românesc, fie pentru cà tatàl, unchiul, vàrul sunt si în prezent securisti; fie cà aceiasi fuseserà securisti în perioada cu pricina si nu erau deloc interesati sà-si povesteascà "faptele de arme"; fie, mult mai frecvent : aveau în familie fosti detinuti - iar pàtitii voiau sà uite prin ce trecuserà, nu sà creeze probleme copiilor la liceu, la facultate, la serviciu…

Acestia - dacà erau si culturalisti, literatori, scriind la gazete - aveau/au aceeasi atitudine de respingere - însà la ei, nu una "selectivà" ca la Banu Ràdulescu si la ai lui - ci totalà. Ei, nu numai cà nu cred ceea ce au apucat sà màrturiseascà fostii detinuti, dar pun sub semnul întrebàrii însàsi ratiunea de a fi a màrturiei - am sà dau un singur exemplu, întâmplàtor implicîndu-mà si pe mine :

Eseistul Stefan Borbély a publicat în Apostrof din Cluj - nr. 3-4/92 eseul intitulat Sine ira. Vorbind despre literatura concentrationarà editatà dupà decembrie 89, în România, Borbély crede :

"Despre aceste jurnale (?!) n-ar trebui sà scrie decât aceia care au trecut prin experiente aidoma".

Vorbind despre cartea mea, Gherla :

"Goma e un sangvinar nimerit într-un univers gregar (…) un impulsiv, saturat de concret, violent, surescitat".

Nu l-as fi mentionat pe Borbély, doar pentru cà a scris astfel despre mine, dacà nu si-ar fi etalat "teoriile" - iatà-le :

"(…) toate aceste jurnale au fost elaborate dupà iesirea din starea din detentie ; ele apartin, deci, mai putin concretului în sordida sa proximitate si mai mult unor exercitii de memorie "; "majoritatea acestor texte redau expresia subiectivà a unor experimente partiale" (subl. mea, P.G.) ;

În continuare Borbély face urmàtoarea afirmatie :

"Lectura necriticà a acestor jurnale implicà cel putin douà ispite capitale : aceea de tipizare comportamentalà pe linia extremului (când legea istoriei o reprezenta pe atunci media) si aceea de generalizare nefondatà, prin afirmatia, des rostità, cà întreaga România a fost, în fapt, un univers concentrationar".

Nu mà sfiesc sà mà întreb : pe ce lume a tràit Stefan Borbély - atâta cât a tràit, însà omul de aceea este om : sà vietuiascà si din experienta si din amintirile pàrintilor, din ale bunicilor - sà fie/fost pàrintii si bunicii lui Borbély, chiar cu totii, securisti ? (Laszlo Alexandru, în replica Dreptul de màrturie l-a pus la locul sàu în Contrapunct nr. 21 /92, explicîndu-i ràbdàtor eseistului cà detinutii nu aveau la îndemânà hârtie si creion, ca sà-si consemneze pe loc impresiile…).

Sà revenim la Pitestiul nostru si la documentele pe care le astepta Banu Ràdulescu si a sa Memorie-fàrà memoria Pitestiului :

"Dacà as fi istoric", mai scrie Borbély, "as avea, citind aceste texte, un alt soi de suspiciune (subl. mea, P.G.) . Prin ele, în locul istoriei integrale, ni se furnizeazà istorii partiale subiectivizate, care au tendinta de a se substitui istoriei însàsi. (…) as fi îndrituit sà cred cà functioneazà aici o subtilà diversiune care întârzie accesul la documente prin extrapolare emotivà a oralitàtii". "(Istoria anilor 50) ar fi mai eficientà dacà ar fi chematà sà completeze un corp de documente care ne lipseste si fatà de care istoria realà a perioadei ràmâne de neînteles" (subl. mele, P.G.).

Nu mai continuu : observ - cu mirare, cu durere, cu mânie cum se întâlnesc opiniile unor legionari cu cele ale unor pitesteni, cu cele ale unor amnezici voluntari (mai numerosi decât ne-ar place nouà sà credem) si cu ale editorilor de la Vremea - care ne-au oferit, în sfârsit, "corpul de documente" atâta asteptat de fostul detinut Banu Ràdulescu, conducàtor al Memoriei, si de Borbély, eseist culturalist la Apostrof pe care nu-l intereseazà màrturiile victimelor : le suspecteazà de… diversiune care îl întârzie pe el sà acceadà la documente - singurele care reprezintà adevàrul…

*

 

Ei, bine : documentele despre Pitesti - cele asteptate de Banu Ràdulescu si cei de la Memoria - au apàrut ! Dupà cinci ani de la evenimentele din decembrie 89. Si ce constatàm ?

"Editura a avut acces la un numàr impresionant de acte"; "Alege-rea materialelor (…) s-a fàcut cu obiectivitate, luîndu-se în consideratie numai cantitatea de informatie continutà în documente si calitatea ei (subl. mea, P.G.)";

"Lipsa unor documente care, în mod firesc, ar fi trebuit sà existe în dosarul procesului (declaratiile martorilor, ultimul cuvânt) se datoreazà fie absentei lor din dosar, fie conditiilor de stress în care a avut loc selectarea materialelor de arhivà (subl. - si nedumerirea - mea, P.G.);

"documentele selectate sunt prezentate integral" (?) ;

"Editura Vremea nu si-a arogat dreptul de a face vreun comentariu pe marginea documentelor cuprinse în volum ; cititorul interesat de fata pânà acum ascunsà a istoriei noastre îsi va putea face singur o idee, citind rândurile care urmeazà si, deasemenea, printre rânduri (subl. mea, P.G.).

Editura Vremea multumeste, în primul rând :

" - Domnului Doctor Virgil Màgureanu, directorul SRI, care ne-a aprobat consultarea si copierea materialelor ;

- "cadrelor SRI care, în ciuda unor obstacole de origine necunoscutà (subl. mea P.G.)" ne-au pus la dispozitie actele si ne-au ajutat cu amabilitate la copierea lor". Si încheie :

"Speràm cà aceastà carte sà contribuie la dezvàluirea imaginii reale a unor fapte istorice ".

 

*

Înainte de a intra în "bucàtària" volumului, sà începem prin a privi…lista de bucate :

Oricare dintre cititori, chiar neinitiat în tainele reeducàrii de la Pitesti, va observa reaua alcàtuire a "dosarului" - pentru care Vremea îi multumeste Doctorului cu pricina - de pildà, în capitolul II, ANCHETA, la Turcanu :

Existà 8 (opt) procese-verbale de interogatoriu : din primul lipseste (ca din întâmplare !) pag. 199, din al 8-lea lipseste… restul - si un al 9-lea p.v., de confruntare.

Ciudat : procesul se numea - se numeste, în continuare : Procesul Turcanu, însà din aceeasi întâmplare, lipsesc declaratiile (din anchetà). Or se stie de câteva decenii - sà zicem, de peste patru…- cà, în timpul acestei anchete (1951-54), Turcanu a scris sute, mii de pagini, din "tratatul de torturà aplicatà - si de aplicat".

Deasemeni : primul document în care Turcanu ràspunde întrebàrilor anchetatorilor este datat : 20 martie 1954.

Or din p.v. de interogatoriu al lui Popescu Gheorghe (din lotul Turcanu, si el executat), aflàm cà plecarea de la Gherla a "reeducatorilor" (deci încetarea reeducàrii) a avut loc în decembrie 1951. Ce va fi fàcut Turcanu timp de doi ani si un trimestru - pânà la primul contact cu anchetatorii procesului care îi purta numele ? Mister (întretinut de Vremea).

Sà trecem la "Bestia Nr. 2", cum era supranumit Popa Alexandru, zis Tanu : la Pitesti venise de la Suceava împreunà cu Turcanu, plecase de la Gherla odatà cu ceilalti (deci si cu Turcanu) - or ce vedem în volumul de la Vremea : la Popa Alexandru nu existà nici un proces-verbal de interogatoriu, doar trei declaratii - toate din august 1953.

Sà pàràsim, pentru moment observatiile la adresa editorilor si a Doctorului lor - sà ne aplecàm asupra altei cronologii - câteva"amànunte" :

- La anchetatul Pàvàloaie, observàm cà, pentru p.v. de interogatoriu din 17 aprilie 1953, màsurînd 4 (patru) pagini a fost nevoie de 9 (nouà) ore. Iar cel din 14 mai, tot 9 ore a avut nevoie - pentru… 2 pa-gini si jumàtate ;

- La Livinschi, în 4 aprilie, au fost necesare 12 (douàsprezece) ore pentru 2 pagini, iar la pp. 265-268 al volumului constatàm cà, pentru a obtine 3 (trei) pagini, Securitatea poporului a avut nevoie de 3 (trei) zile: 28, 29, 30 oct. 53. Fireste, anchetatorii, oameni fiind, s-au schimbat, ei obosind repede - banditul de anchetat a ràmas acolo, în birou (nu neapàrat pe scaun, ci mai pe vine, mai cu mâinile-n sus, mai într-un picior…- ca orice bandit anchetat la Securitate).

- Cobâlas Nicolae - la care voi reveni - (cel care nu a fost nici la Pitesti, nici la Gherla - dar a fost împuscat) - în 13 iunie 1953, a fost anchetat 14 ore - pentru 5 pagini ; iar în 21 oct., tot în 14 ore, anchetatorul Toma Nicolae a scos doar… 3 pagini.

- De la Voin Ion anchetatorul V. Gordan (îl cunosc : de la Rahova, din 1977), în 8 ore a obtinut 2 pagini ; randamentul a scàzut, în 14 august 53 : în 6 ore si jumàtate, doar o paginà.

Existà însà si cazuri… inverse : de la Cerbu Ion, anchetatorul I. Olaru a cules 8 pagini în doar trei ore - desi acelasi anchetator, în alte împrejuràri, nu dovedise atâta… repejune la scris, fiind si el tot securist. Desigur : cele 8 pagini erau demult asternute pe hârtie, "munca de làmurire" (pentru a semna) durînd trei ceasuri.

Nu ne întrebàm de ce aveau securistii nevoie de atâta timp - fiindcà stim : pe de o parte, "zmulsul" era o operatie grea pentru anchetator, bietul : fàcea bàtàturi, bàtînd ; pe de alta : cum sà scrie "atât-de-repede" (citeste : normal) indivizi care învàtaserà cititul la seral si scrisul în câmpul muncii ?

De regulà anchetatul semneazà o singurà datà, la sfârsitul procesul-verbal de interogatoriu ori al declaratiei. Anchetatul Cobâlas, la 21 oct. 53, a semnat dupà fiecare ràspuns. Adicà de unsprezece ori - iatà motivul pentru care, în 14 ore de interogatoriu, au fost scoase numai 4 pagini…

Acum o chestiune de fond :

Pe lângà injustitia constitutivà a "justitiei" comuniste, în Procesul Turcanu existà si una… internà, privind însusi lotul :

- Cu cei 22 acuzati, între rostirea Rechizitoriului (numiti în ordinea gravitàtii, socotità de Procuraturà, a faptelor) si pronuntarea Sen-tintei s-au produs douà genuri de modificàri :

a) de agravare ori de "usurare" - ambele neexplicate ;

b) consecintà a primei : de schimbare a ordinei (în principiu : descrescîndà) a acuzatiilor - si ea ràmasà fàrà justificare.

În aceastà "balantà" nu voi spune nici din gresalà : «De ce nu a fost executat si X - ca Y, Z…», ci : «De ce lui B i-a fost comutatà condamnarea la moarte - nu si lui A ?»

De aceea mà voi întreba - nu de ce n-a fost executat si Popa Alexandru si Pàtràscanu Nutti, ci : de ce a fost împuscat Pop Cornel ? Dar Popovici Cornel ? Dar Cobâlas ? Dar…?

Cazul lui Cobâlas Nicolae intrà în amândouà figurile : acest sef legionar nu a fost nici la Pitesti, nici la Gherla, nici la Canal ; nu a fost reeducat, nu a fost reeducator - si totusi : de pe pozitia 12 din Rechizitoriu a trecut pe pozitia 3 a Sentintei, fiind devansat doar de Turcanu (nici o surprizà) si de Stoian (asta da, surprizà !).

Nu trebuie cu nici un chip sà intràm în jocul Securitàtii : de cum vom spune (ori doar gândi) : «X este mai vinovat decât Y», am si acceptat "logica" securistà.

Pentru fiecare dintre noi, autori de càrti despre Pitesti, de màrturii, ori doar cititori doritori sà ne cunoastem istoria (si sà ne-o asu-màm), atunci când vine vorba de cineva care a trecut prin Infernul Re-educàrii, singurul mod în care este drept sà ne apropiem de acest fenomen - pentru a-l întelege - este ca, în prealabil, sà ne întrebàm, la oglindà :

«Si dacà, Doamne-fereste, as fi fost si eu la Pitesti ?»

 

*

Volumul editat de Vremea nu constituie acel corpus de documente asteptat de Banu Ràdulescu si de Borbély. Care este opinia supravietuitorilor reeducàrii ? - se constatà din màrturia-replicà a lui Octavian Voinea (capitolul Dupà 40 ani) - dar mai cu seamà din nota de la subsol a editorului - o citez, pentru a nu fi uitatà în veci :

"Din cele 69 pagini manuscrise pe care le însumeazà (ce limbà românà ! - n.m. P.G.) màrturia, nu s-a putut selecta decât materialul (!) de fatà, restul fiind constituit din digresiuni fàrà legàturà cu subiectul tratat în acest volum" (subl. mea apàsatà, P.G.).

Vasàzicà Doctorului Màgureanu, editorii îi multumesc ; le multu-mesc securistilor actuali care i-au "ajutat în selectarea materialului" - în ciuda "obstacolelor de origine necunoscutà" (sic ! - cât de necunoscutà poate fi originea securistà a unui obstacol ? - n.m.P.G.) ; îi multu-mesc unui notoriu turnàtor de puscàrie si informator cu ziua în "libertate" - care nu are nici màcar scuza Pitestiului - om a lui Dràgan, al lui Cataramà si al altor gradati : epigramistul Quintus - iar pe una dintre victime, ca prin minune în viatà, îl admonesteazà cu obràznicie de securist etern - de parcà ar avea în fatà un etern vinovat !

Refuzînd sà deschidà volumul de documente printr-un studiu introductiv (n-am înteles : ce e povestea cu "conditiile de stress în care a avut loc selectarea materialului" - cine a fost, ca sà zic asa, pàlit de stresu-cela ; securistii care fàceau selectia a treia ?, editorii fàcînd a patra cernere (se mai cheamà : autocenzurare) a "materialului" ?), nu numai cà i-au lipsit pe cititori de necesara balustradà de care sà se sprijine în trecerea pe puntea aruncatà peste pràpastia Pitestiului, dar i-au zàpàcit, i-au ràtàcit, i-au dezinformat - astfel, fàcîndu-se complici ai Securitàtii.

Fatà cu astfel de "documente" - dragi lui Banu Ràdulescu, lui Borbély si altora ca ei - eu unul prefer màrturiile. Asa, subiective, partiale, "resentimentare", ele sunt autentice, vii. Documentele prezentate în volumul de la Vremea nu sunt nici obiective, nici adevàrate si nici vii : duhnesc a moarte ; ràzbate din ele odoare de sudoare, de lacrimi, de sânge, de pisat : sucul vietii stors de Securitate de la nefericitii càzuti în labele Monstrului, care i-a obligat, prin torturà, sà-si tortureze semenii, apoi i-a lichidat pe unii dintre ei, ca "vinovati".

Ce autenticitate, ce credibilitate, ce adevàr cuprinde, pentru un cititor neavizat, nepus în gardà, lipsit de cheie (prin "grija" editorilor) urmàtorul document :

"Întrebare : Ti se pune în vedere sà pàràsesti pozitia banditeascà pe care ai adoptat-o în cercetare si sà aràti…"

    "Ràspuns: Refuz sà pàràsesc pozitia banditeascà, deoarece…"?

Sau :

"Întrebare : Ce ati indicat voi legionarilor sà declare despre actiu-nea de asa zisà reeducare?"

"Ràspuns : Am indicat legionarilor sà declare despre actiunea de asa zisa reeducare…"?

Nu, nu : editura Vremea nu informeazà : ea dezinformeazà. Cu grijà.

 

Cititorii români au fost analfabetizati în cinci decenii de comunism ; comunistii au falsificat metodic si adevàrul istoric al comunitàtii noastre, falsificînd adevàrul în general. A afirma cà cititorii români au nevoie de un "mod de folosintà" al istoriei, cà au nevoie sà fie re-învàtati sà gândeascà, sà citeascà si sà înteleagà un document nu este o insultà, ci dovedeste compasiune, grijà, dorintà de a-i vedea redeveniti normali, într-o Europà normalà.

Editura Vremea, în loc sà se piardà în plecàciuni la adresa Màgureanului cel doctor (sef de catedrà, la Universitate, prin truda lui Emil Constantinescu si a Zoei Petre), si-ar fi fàcut doar datoria dacà ar fi dat cititorilor, pe lângà documente si o "hartà" a Arhipelagului MAI; si a Insulei Ororilor : Reeducarea.

Nefàcînd acest lucru, Memorialul Ororii de la Vremea ràmâne: Cartea Albà a Securitàtii bis.

P.S. La pagina 858 dau de "Cazul Paul Goma" în màrturia pitesteanului N. Itul: acesta relateazà cà, în 1953, aflîndu-se în închisoarea Codlea, a stat în aceeasi celulà cu Paul Goma - condamnat la 6 luni pentru omisiune de denunt. Fiindcà urma sà se libereze în curând, Itul îi încredintase (lui P.G.) o scrisoare (pe cârpà, cusutà în interiorul hainei). Vai ! Dupà câtiva ani, la colonia de muncà Periprava politicul îi spusese cà are în dosar si scrisoarea trimisà prin Paul Goma. Mai zice Itu : când a aflat, dupà 1965, de atitudinea lui de contestatar, a vrut sà-l contacteze, dar nu (s-)a putut ; voia doar sà stie cum se întâmplase cu scrisoarea…

Aici - spre deosebire de Balotà (care, sub pseudonimul : Bianca a publicat în douà numere consecutive din revista GDS 22 textul "Cazul Goma") - Itul face o confuzie neràuvoitoare : numele-prenumele meu nu este frecvent - însà nici unic. Am mai scris : în Gherla, în ‘58 careva îmi spusese cà mai existà un detinut (tot student, dar la Silviculturà Brasov) pe care-l cheamà Paul Goma.

Asadar, îi ràspund lui N. Itul si cititorilor : În 1953 nu eram închis - fusesem în 1952, dar la Securitatea din Sibiu ; nu am fost în închisoarea Codlea ; nu am fost condamnat la 6 luni, pentru omisiune - deci nu sânt eu acela !

Tata "fàcuse cercetàri" : la Brasov cunoscuse câtiva învàtàtori, profesori cu numele Goma : erau originari din sudul localitàtii Predeal, unde se stabilise un clan macedonean, Dumnezeu stie când. Nu gàsise vreo legàturà "vizibilà" între noi, izolati în Ciocâlteni, Orhei (nu mai existà alti Goma în Basarabia) si cei din Predeal. Pe firul altei informatii : un alt clan (tot macedoneni) se aflà în Lugoj - de acolo era originar acel supraprefect numit de Carol II : "rezident regal de Dunàrea de Jos, Paul Goma" - pàrintii mi-au spus : când m-am nàscut eu, în 1935, acela era în plinà celebritate - localà…- din acest motiv m-au botezat Paul, nu Pavel, cum ar fi fost normal într-o familie basarabeanà, în care celàlalt fiu se numise : Petre…).

În 1977, în lunile fierbinti (februarie-aprilie) un vizitatorsemnatar din Brasov mi-a transmis din partea…unui omonim (sà fi fost cel de la Codlea ?) stirea : Securitatea îl chinuie, convocîndu-l si obligîndu-l sà spunà cà este rudà cu mine - drept care sà vinà la Bucuresti, sà mà convingà s-o las dracului cu dreptur’li…

M-am gândit adeseori la acel nefericit om : suferea din pricina afurisitului de nume comun ! Îi cer iertare si pe aceastà cale.

P.G.

 

 

 

 

Paris, 18 iulie 1997

Dragà Grigurcu,

 

Am citit cu nesfârsità plàcere textul D-tale Radiografie Paul Goma, publicat în revista 22 / 8-14 iulie 97.

Mà gràbesc sà adaug : nu numai pentru cà obiectul este Jurnal-ul cu diaristul cui mà are (nu ascund cà si asta este prilej de satisfactie), ci pentru cà un text bun nu este neapàrat unul favorabil tie. Te-am citit, deci, cu invidie : dacà as fi scris despre càrti (si despre autori), asa mi-ar fi plàcut sà scriu : ca D-ta.

Nu m-ai menajat (si bine ai fàcut), ai aràtat (doar) câteva din inexactitàtile, din aproximàrile, din injustitiile aflate în Jurnal. Nu am iesit micsorat, nici ofensat, nici negat - ci normal comentat. Am subliniat cuvântul, pentru cà, la noi, în România literatornicilor normalitatea este necunoscutà - deci blamatà.

Rezumînd : este un mare reconfort pentru un autor (care îsi cunoaste o parte din slàbiciuni) sà întâlneascà un text care îl discutà în cunostintà de cauzà si cu perfectà bunà credintà.

Acestea fiind zise, mà simt obligat sà clarific anume termeni ce apar în textul D-tale, dupà ce fuseserà lansati de Gabriela Adamesteanu, la televiziune, de Pruteanu, de D. C. Mihàilescu - iar si mai înainte sugerati de însàsi Monica Lovinescu.

Dar sà citez pasajul cu pricina :

"Nu-i vom lua (lui P. G. - n.m.) neapàrat apàrarea dacà, în unele momente, se va vorbi despre ingratitudinea sa. Oricîte deceptii vor fi intervenit în relatia lui Goma cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, acesti directori de constiintà neîntrecuti ai vietii noastre culturale si civice din ultimile decenii, ne întristeazà maniera în care Goma se detaseazà de ei, uitînd, nu doar caracterul ireversibil «istoric» si acesta, al sprijinului generos de care s-a bucurat din partea lor, dar si dimensiunea majorà a personalitàtii în cauzà". "(…)«Despàrtirea» lui Paul Goma de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca îmi pare a avea un aspect artificial ca o scenà dintr-un panopticum. E foarte cu putintà sà fi intervenit unele nemultumiri personale. Dar nu sînt ele oare supradimensionate ? Oare nu atenteazà ele la raportul transpersonal dintre Goma si prietenii care l-au proteguit ? Oare pedalarea excesivà pe cîteva lucruri, totusi, marginale, totusi, minore, nu-i întunecà vederea ?"

Sà nu se creadà cà îi pretind cititorului sà afle de la mine, din càrtile mele adevàrul - însà, dacà tot îl atinge, atunci sà ia în seamà împrejuràrile ce ne-au dus unde am ajuns.

Sarcina lui Grigurcu nu este defel comodà. El tine cu am-bele pàrti si tare ar dori ca acestea sà nu fi ajuns pânà la conflict, iar acum sà încerce o reconciliere. Într-o situatie ca aceasta "prietenul de la mijloc" poate :

1. Sà nu se amestece ;

2. Sà se amestece, încercînd sà împace pàrtile, dupà ce va fi examinat motivele fiecàreia ;

3. Sà ia partea uneia (nu conteazà ratiunile) ;

4. În fine, situatia lui Grigurcu : el doreste sà fie impartial, vrea sà existe, între prietenii sài, numai cânt si armonie, însà când intrà în explicarea motivelor rupturii…

Grigurcu vorbeste (pe urmele altora din jurul Monicài Lovinescu) de "ingratitudine"- desigur, doar a mea ; Grigurcu vorbeste de "sprijinul generos"- primit, numai de mine, se întelege ; Grigurcu vorbeste de "proteguirea" al càrei unic beneficiar am fost - cum altfel? - eu.

Or cineva care a avut (bunà)vointa (ca Grigurcu) de a ràsfoi Jurnal-ul, chiar de nu este de acord cu "adevàrurile" autorului, ar trebui sà tinà seamà si de faptele petrecute, nu sà treacà peste contradictii si sà (re)formuleze concluzii ca : proteguire, sprijin generos, (in)gratitudine.

De ce asa ? Iatà de ce :

- De pildà : relatiile dintre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, pe de o parte, pe de altà parte semnatarul Jurnal-ului nu au fost vreodatà de subordonare (D-lor ar fi primii ofensati de o asemenea supozitie - desi recitind verdictul : "Îmi pare ràu cà l-am cunoscut pe Paul Goma", mà încearcà îndoiala…). Exact din acest motiv au si durat din 1972 pânà în 1993 : 21 ani !;

- De pildà :"serviciile" fàcute de ei, cele care li se fàcuserà, etc. nu aveau cum sà modifice natura sentimentelor, deci a relatiilor priete-nesti - asadar, o notiune ca : ingratitudine putea fi folosità de Liicea-nu, de Adamesteanu, de Pruteanu, însà nu de Monica Lovinescu, nu de Virgil Ierunca: ei stiind foarte bine pe ce anume se reazemà relatia noastrà; si desigur, nu de Grigurcu.

Istoria amànuntità a involutiei prieteniei se aflà scrisà în Jurnal; în douà din cele trei volume obsesia cronicarului a fost: degradarea legàturilor dintre sine si, cum atât de frumos spune Grigurcu : "acesti directori de constiintà neîntrecuti ai vietii noastre culturale si civice din ultimele decenii".

Asta ar fi una dintre bàgàrile de seamà : a doua, legatà de prima - re-citez :

"E foarte cu putintà sà fi intervenit unele nemultumiri personale. Dar nu sînt ele oare supradimensionate ?(…) Oare pedalarea excesivà pe câteva lucruri, totusi, marginale, totusi, minore, nu-i întunecà vederea ?"

Ba da, e foarte cu putintà - ca acele nemultumiri personale sà fi fost supradimensionate (de Goma) ; în fapt ele fiind minore, marginale ("totusi", concede Grigurcu).

Iatà, eu fac un efort si cred cà ajung a-l întelege pe Grigurcu : a avut o viatà, nu de câine, ci mai ràu : de refugiat ; din cea mai tandrà copilàrie, mereu pe drumuri, mereu printre stràini (cu atât mai dureroasà înstràinarea, cu cât se afla printre români). Alungat din Institutul de literaturà, în cele din urmà si-a gàsit un loc - la Familia : dar, vai, bucuria n-a durat : a fost îndepàrtat si de acolo - asa a început lungul sàu exil interior ; dacà mà stràduiesc, realizez viata de exilat interior pe care o duce Grigurcu la Târgu-Jiu ("Aicea, printre târ’olteni…", ar zice un beniuc local). Grigurcu însà nu face vreun efort de transpunere (ce Dumnezeu : dacà Tolstoi "trecea" într-un cal, un basarabean nu se poate pune în pielea altui basarabean ?).

Motivul ruperii relatiilor cu Monica Lovinescu si cu Virgil Ierunca a fost cartea. Nici mai mult, dar nici mai putin.

Separarea nu s-a produs de azi pe mâine, într-un acces de mânie oarbà ; pânà la desnodàmânt s-au acumulat ceasuri, zile, ani ; gesturi, fapte, cuvinte - mai ales cuvinte. Primele semne ràuprevestitoare s-au aràtat în vara anului 1989. Atunci Monica Lovinescu, dupà ce ne-a isterizat pe toti prietenii sài, temîndu-se de un complot pus la cale de ™epeneag si de Breban (doar împotriva lor, a Monicài si a lui Virgil, spunea ea) care urmàrea sà-i îndepàrteze de la microfonul Europei libere, fiind ei prea critici fatà de Ceausescu. Or, dupà ce, pe mine, ca de obicei, m-a împins în fatà, ca sà spun lucruri aspre despre Tepeneag, seninà, D-sa a început a trata cu acelasi Tepeneag, fàrà a-mi sufla vreun cuvânt despre "schimbarea tacticà", asa cum fusese convenit. Dacà Grigurcu crede cà aici este vorba de ingratitudinea mea - sà creadà ! ;

Odatà cu evenimentele din decembrie 89, s-a nuantat si tactica Monicài Lovinescu : fireste, din categoria celor "buni" au fost îndepàrtati tràdàtorii caracterizati ca Buzura, Eugen Simion, Valeriu Cristea (chiar Plesu) - dar nu si Hàulicà ; a fost làsat din brate Sorescu (de ce abia în luna mai 1990 ?), dar nu si Blandiana, neostenità càlàtoare în Occident, mai asiduà decât chiar Merin Càlàtorete. Dupà ce în vara 89 Monica Lovinescu a introdus-o clandestin pe Arpagica Natiei printre "persecutati" («Are domiciliu obligatoriu !»), în Convorbiri literare, nov. 96 a bàgat-o prin efractie si în categoria celor avînd "sertare", asezînd-o, poponete, între Steinhardt si Noica, alàturi de I.D. Sîrbu ; pentru a-i face ei loc, i-a expulzat (are antrenament - din 1994, de când m-a exclus si din exil, adevàrat, în bunà companie : Rege Mihai) pe Blaga, pe Mihadas - si pe mine care, orisicâtusi, pânà în noiembrie 77 fusesem domiciliat în România si, fatal, aveam câte ceva în sertar, iar din când în când mai eram si arestat (dovadà : de curînd SRI-ul a anuntat cà Petru Dumitriu si umila mea persoanà pot sà-si recupereze manu-scrisele confiscate). Pe N. Manolescu Monica Lovinescu s-a supàrat mai putin pentru interview-ul luat lui Iliescu imediat dupà Marea Mineriadà, cât pentru cronica lui Pruteanu la Unde scurte I, în care gàinariotul ce nu ajunsese încà nici senator tàrànist (acolo i-i locul !), nici, uns de Liiceanu, arheu al natiei (si asa !, la o astfel de natie, astfel de arheu !), batjocorise memoria Ecaterinei Bàlàcioiu, moartà la Vàcàresti, aruncatà în groapa comunà (d-ta ai avut fericirea, onoarea s-o cunosti, dragà Grigurcu, în toamna lui 54). Rezultatul : eu mà supàr pe Manolescu, mà supàr pe Pruteanu - dar ce face Monica Lovinescu, fiica mamei, ofensata, rànita, victima ? Se împacà si cu Manolescu si cu Pruteanu ! Dacà gàsesti în asta ingratitudinea mea - gàseste-o !

În fine, am ajuns la Liiceanu. El a constituit pârghia care a dat peste cap prietenia noastrà.

Reamintesc, fiindcà ai luat drept "excesivà  pedalarea pe câteva lucruri".

Nu sunt câteva, ci un singur "lucru":

Distrugerea volumului de màrturii Culoarea curcubeului - abia scos în libràrii, retras de pe piatà, depozitat (în vara lui 90, imediat dupà aparitie), iar dupà doi ani trimis la topit.

Spuneam mai sus cà nu ai fàcut nici un efort sà te transpui în situatia mea :

- vasàzicà debutez în periodice (Luceafàrul lui Barbu) în decembrie 1966 - la vârsta de 31 ani ; editorial, în 68 (la 33 ani), însà atât : volumasul Camera de alàturi constituind singura mea… operà, fiindcà în 70, în primàvarà, am fost interzis - interzis am ràmas douà decenii ;

- re-debutez în tara si a mea, în limba în care nu am încetat a scrie, la vârsta de 55 ani, în iunie 1990 - cu volumul Culorile curcubeului, scos la Humanitas ;

- aflu, încà din iulie-august cà "ceva necurat" se întâmplà cu acest volum de debut; în toamnà îl întreb pe Liiceanu, el mà asigurà cà totul merge bine, cà or fi doar deficiente de distributie…;

- dupà un an (1991), Liiceanu îmi refuzà volumele (de el comandate) Scrisori întredeschise si Butelii aruncate în mare (articole, cca 1.000 pagini), motivînd cà nu are hârtie ; tot atunci aflu adevàrul : Liiceanu dàduse dispozitia retragerii de pe piatà a Culorii…; re-întrebat, ràspunde, ofensat, cà îl calomniez : cum sà-mi facà el mie una ca asta ?;

- în 1992 aflu, din presa româneascà : Liiceanu a trimis la topit (la Busteni) tiraje nevândute (subl. mea) din Cioran, Ierunca, Goma (la care se precizezà titlul distrus : Culoarea curcubeului) ;

Care a fost atitudinea celor care ar fi meritat numai gratitudinea mea ? Din discutiile (telefonice) am aflat de la Monica Lovinescu :

1. Gabriel nu a putut face una ca asta - comentariul meu : asa, neputînd, Gabriel a fàcut-o (Dumnezeu sà te fereascà de putintele neputinciosului !);

2. Gabriel a trimis la topit si Cioran si Ierunca - sà mà simt flatat de companie ! - comentariu : lui Cioran si lui Ierunca, Liiceanu le-a distrus exemplare din a treia, din a cincea editie - mie din prima, nici aceea scoasà la vânzare ;

3. Dacà mai continui sà spun în dreapta si-n stânga cà Gabriel mi-a distrus o carte, îl calomniez pe el, arunc o umbrà asupra editurii Humanitas, fac un ràu "celor buni", iar dupà ce mà asez lângà V.C. Tudor, risc sà nu mai gàsesc editor în România - fàrà comentariu ;

4. (dupà ce Liviu Antonesei a publicat în Timpul scrisoarea în care mà plângeam de faptul cà doi prieteni, doi colegi, deveniti editori - Liiceanu si Sorescu - care îmi solicitaserà "volume de publicat"- mi-au distrus câte o carte, primul Culoarea curcubeului, al doilea Gardà inversà), Monica Lovinescu :

«Ai fàcut o mare gresealà, calomniindu-l pe Liiceanu».

Dacà si aici vezi ingratitudine din partea mea - mà dau bàtut - însà nu înainte de a-mi explica ce este aceea o calomnie.

Nu de alta, însà, în octombrie 1996, întâlnità la un colocviu despre Basarabia, (?), Gabriela Adamesteanu, a admis cà "atunci" (în 1992), avusesem dreptate : Liiceanu îmi trimisese la topit cartea Culoarea curcubeului, fàrà sà o fi distribuit. Întrebatà cum de "atunci" ei (Monica, Virgil, ea) nu numai cà negaserà fapta editorului preferat, dar pe mine, victimà, mà trataserà de calomniator - Gabriela a ràspuns cà da, bài, dar sà-i înteleg si pe ei, cà erau în campanie electoralà (!) si Monica fusese de pàrere cà nu-i momentul ca Liiceanu sà recunoascà: asta ar fi fàcut ràu opozitiei, care trebuia sà câstige…

 

Dragà Grigurcu,

 

Fireste, nu-ti cer sà te declari neapàrat de partea mea - fiindcà stiu: nu sânt detinàtorul adevàrului absolut. Cer însà - si am acest drept: cine judecà este obligat sà o facà dupà dreptate, aplecîndu-se si asupra argumentele celeilalte pàrti.

Dacà te-ai fi màrginit la a deplora despàrtirile, m-as fi asociat tie - ai constatat din Jurnal : m-am rupt de monici cu durere, cu suferintà, dupà îndelungi ezitàri.

D-ta însà nu ai gàsit nimic de spus despre cartea distrusà de oameni de carte (Liiceanu, Sorescu), cu complicitatea activà si dezinformatoare a unor oameni de carte (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Gabriela Adamesteanu).Nici despre (cel putin) imprudenta declaratie, la telefon - si pe necitite :

"Regret cà l-am cunoscut pe Goma".

Am mai spus, repet : mie nu-mi pare ràu cà am cunoscut-o pe Monica Lovinescu. Nu-mi pare ràu cà i-am cunoscut pe Liiceanu, pe Plesu, pe Sorescu, pe Manolescu, pe Gabriela Adamesteanu, pe Valeriu Cristea. Nu, nu…

Am altà opinie despre "gratitudine": când am ocazia, scriu, riscînd sà mà repet, cât si cum datorez Monicài Lovinescu si lui Virgil Ierunca :

Pentru mine prezenta gratitudinii nu conditioneazà absenta adevàrului - asa cum conditionase Monica Lovinescu prezenta Domniei Sale la Colocviul despre Exil din 1994 de absenta mea.

Acestea fiind spuse, te salut cu prietenie,

Paul Goma

 

 

 

C A T R E C O M P A T R I O T I

 

2 octombrie 1997

 

În aceastà varà s-au împlinit 57 ani de la Cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord si a Tinutului Hertei (în 26 iunie 1940) tragedie ce a aruncat pe drumurile exilului-în-proprie tarà o jumàtate de milion de români, ceilalti, aproape trei milioane fiind abandonati Monstrului de la Ràsàrit ; în aceastà varà s-au împlinit 53 de ani de la 23 august (1944) care a azvârlit restul de 17 milioane de români în gura Monstrului URSS (din care Ucraina fàcea parte integrantà).

În 10 noiembrie se vor împlini 8 (opt ani !) de la Càderea Zidului Berlinului : România, "tara cea mai anticomunistà" a avut nevoie de 7 (sapte) ani, ca se despartà de comunisti - în fine, asa umblà vorba… ; în 17 noiembrie se va împlini anul de când Iliescu si comunistii-securistii sài au càzut, iar în locul lui a fost ales Constantinescu, din opozitia democraticà.

Dupà atâta amar de timp nu s-au deschis arhivele Securitàtii - ca, de pildà, în cea mai obedientà elevà a NKVD-KGB : STASI din fosta RDG.

 

Noi, Românii supravietuitori ai tentativei de nimicire si a comunitàtii noastre - douà decenii sub ocupatie sovieticà, alte douà si jumàtate sub ocupatia comunistilor bàstinasi - dar mereu pàziti si chinuiti de Securitate, una si aceeasi - atragem atentia actualilor conducàtori ai României :

- avem dreptul imprescriptibil de a cunoaste adevàrul de sub comunism ;

- avem dreptul imprescriptibil de a afla - în sfârsit - motivele pentru care au suferit bunicii, pàrintii, fratii, surorile, noi însine si copiii nostri - sub regimul comunist, deci de a ne cunoaste DOSARELE DE SECURITATE, fàrà restrictii, fàrà "revizuiri";

Trebuie sà aflàm, însfârsit, dacà noi si ai nostri am suferit persecutii doar politice din motive pur ideologice (declasare socialà, profesionalà, cetàteneascà ; domiciliu obligatoriu, deportare închisoare - moarte), ori si pricini omenesti (dar cât de detestabile !) : invidie, gelozie, dorintà de a parveni pe spinarea altuia - sau în urma santajului exercitat de Securitate : «Torni si bagi pe altul la apà - ori intri tu la apà!» ;

Este ciudatà - ba de-a dreptul suspectà - rezistenta celor ce nu sunt de acord cu deschiderea dosarelor : «Ca sà nu se provoace ràzbunàri» . Ràzbunàri - împotriva cui ? Nu cumva împotriva celor care, acum, se aratà grijulii cu eventualele "victime" ale…"violentei" violentatilor vreme de o jumàtate de veac ? Vasàzicà sunt protejati turnàtorii - turnatii, fiindcà tot s-au obisnuit cu suferinta, sà sufere, în continuare (dacà mai tràiesc, de pe urma turnàtorìilor !) ;

Este inadmisibilà invocarea "iertàrii crestine" din partea celor ce pânà mai ieri, ca vajnici activisti, adunàtori de cotizatii, combàteau voios "misticismul", iar azi îsi fac cruce, la televizor,/ de parc-ar prinde muste cu-un picior - si acela de lemn.

Nu poate exista iertare pentru cei care nu si-au recunoscut pàcatele ; pentru cei care nu au cerut-o.

     Oricum, iertarea este o chestiune între noi, Românii, în nici un caz una "de-stat".

Dacà pânà la 17 noiembrie 1996 banda de comunisti si securisti ai lui Iliescu (în frunte cu sinistrul Màgureanu), tinea cu dintii de "secretul de stat"- în schimb, se folosea de odioasa Carte Albà a Securitàtii - dupà aceastà datà în fruntea României se aflà un presedinte care nu are vreo legàturà cu Securitatea (nici cu Màgureanu) ; un guvern alcàtuit în majoritate de ne-comunisti, ba chiar din fosti detinuti politici. Asadar nu vedem ratiunile pentru care Românii sunt, în continuare, împiedecati de a afla - în sfârsit !- CINE A TRAS ÎN EI.

Cerem sà se decidà imediatul ACCES LA DOSARELE DE SECURITATE a tuturor Românii care au suferit (ei si ai lor) de pe urma Securitàtii pusà în slujba Rusilor, apoi în slujba creaturii sistemului comunist sovietic, Ceausescu.

Refuzul ori tergiversarea vor fi considerate de noi, victime ale comunismului un semn de vinovàtie, de complicitate cu Securitatea a celor ce detin puterea în România.

O bunà ocazie pentru Momentul Adevàrului (deschiderea dosarelor) :

17 noiembrie 1997, o zi de Luni.

Suntem convinsi cà de aceastà datà, într-o problemà esentialà pentru o comunitate ce tinde sà devinà popor, vom avea câstig de cauzà.

 

 

 

 

J U R N A L U L L U I S E B A S T I A N

Paris, 7 octombrie 1997

 

Împrejuràri diverse au fàcut sà am în mânà Jurnal-ul lui Mihail Sebastian abia la un an dupà aparitie. Însà amânarea lecturii n-a avut doar pàrti rele : ràgazul mi-a îngàduit sà citesc o sumà de recenzii, cronici, dezbateri ; mi-a permis sà aflu cà sânt pus pe coloana a doua (la coltul màgarilor, vorba lui Buduca) iar Jurnal-ul meu considerat : "inoportun", "ràu", "resentimentar", "calomnios la adresa unor con-temporani ilustri", ba de-a dreptul : "mincinos" - fireste, în raport cu cel exemplar de adevàrat, stràlucitor de credibil, orbitor de crestineste-iertàtoriu, al lui Sebastian.

Nu sânt primul care sà declar cu mâna pe inimà : Jurnal-ul lui Sebastian m-a încântat, m-a desfàtat ; l-am citit suferitor, jubilator - si mult participator. Cu toate acestea (sau chiar din pricina aceasta) nu m-a surprins : amànuntele (cu exceptia, fireste, a celor intime) îmi sunt cunoscute, sunt de parcà ar fi ale mele, chiar dacà între noi (biografic) se aflà treizeci de ani de… singuràtate în hàituialà. Fiindcà persoanele devenite personalitàti despre care scrie Sebastian sunt aceleasi persoane devenite personalitàti, trei decenii mai târziu (cum observau Liviu Antonesei si Dan Petrescu) ; cu altà mascà ; sub altà identitate - în fine: pseudonim literar.

Pe Sebastian l-au chinuit, hàituit, batjocorit, alungat de la inima lor, nu Zelea Codreanu si nu A. C. Cuza, nici Antonescu - ci magul Nae Ionescu, ci neasemuitul Mircea Eliade, ci nemaipomenitul Camil Petrescu, ci sfântul Mircea Vulcànescu ; pe mine nu m-au îngenunchiat securistii lui Dràghici, ai lui Plesità - nici Popescu-Dumnezeu, nici chiar Ceausestii ; pe mine m-au pàlmuit colegii Dinescu, Doinas, Blandiana, Manolescu ; mi-au distrus càrti amicii Liiceanu, Sorescu ; mi-au blocat si înmormântat càrti nedusmani ca Viorica Oancea si Marian Papahagi, iar când mi-a apàrut (în sfârsit !) Jurnal-ul, au organizat campanii în stilul Sàptàmînii barbiste si al Luceafàrului unghenist - cine? România literarà a lui Manolescu, 22 al Gabrielei Adamesteanu - ambele pilotate de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca - prieteni de-o viatà.

Societatea româneascà l-a tinut pe Mihail Sebastian (cel mai român dintre evrei) la distantà ; la gard - ca stràin (iar Evreii l-au tratat de renegat !) ; deci : potential dusman ; societatea româneascà, la patru decenii distantà (de parcà nici n-ar fi trecut peste toti tàvàlugul comunist), mi-a pus palmele în piept si m-a metinut la…ne-aproape, la gard, ca înstràinat - nuantà ! - deci obiectiv : dusman, drept care m-a expulzat - din Uniunea Scriitorilor ; din tarà ; din literaturà ; din exil.

La Sebastian neromânismul se chema : iudaitate ; la mine… cum sà-i zic - îi zic : basarabenitate - cu un termen inventat de un critic literar francez, în legàturà cu volumul Arta refugii.

 

*

Chiar de n-ar fi trecut pe-aici Liiceanu, confiscatorul, si nu doar al drepturilor asupra scriitorilor români vii si morti, ci si al unor termeni întorsi pe dos, în timp ce oglinda era orientatà spre altii - ca în Apelul càtre lichele ; ca în afirmatia interogativ-uimitivà : «De ce sunt monarhist ?» - desi adevàrata ar fi fost : «De când am devenit, oportun, monarhist ? - nici màcar de la 22 decembrie 89…») ; ca în ungerea unui gàinar ca Pruteanu drept: "arheu al natiei"- de aici nu mai era decât un pas pânà la a declara fàrà tresàrire, fàrà rosire (fàrà simtire) : "Sebastian - mon frère"…!

Chiar asa ? Chiar asa. La Portile Dâmbovitei orice e posibil. Cu cât nesimtitorismele sunt mai groase, mai neobràzoase, cu atât mai usor trec drept dovezi de inteligentà, de bunà-crestere, în fata românului analfabetizat.

De n-ar fi trecut si pe-aici Liiceanu (prevàd cà azi-mâine cel-mai-tânàr-filosof-la-român are sà rosteascà, si mai transportat, cà Arcul de Triumf i-i unchi - cine sà-l punà la locu-i : valetul D.C. Mihàiescu ?; vechilul Buduca ?, argatul tovaràsei Costache de la Casa Scînteii, ràspunzînd la numele : Stefànescu ? - sau poate fetele de ambe sexe de la 22 ?) - tot nu mi-as fi declarat fràtietatea cu Sebastian.

Întâi, am mai spus-o : dacà as rosti adevàrul (cà mà leagà de Sebastian un sentiment fratern - întru expulzarea din românìe), m-as trezi frate si cu Liiceanu ! (nici chiar asa n-am ajuns) ; apoi la vârsta si la experienta mea, pot admira, pretui un om, o carte, dar nu mai pot fi frate, nici în glumà, decât cu mine însumi.

Însà neînrudirea (freritatea liiceanà în panà de obiective ale flatàrilor sale fàrà frontierà) nu mà împiedecà sà gàsesc Jurnal-ul lui Mihail Sebastian o carte de exceptie. Diaristul însusi scria cà un op ca Istoria literaturii… a lui Càlinescu (în care era maltratat) se scrie o datà la 40 ani - acelasi lucru sunt tentat sà spun despre cartea lui.

Fireste, m-au interesat în Jurnal-ul lui Sebastian informatiile propriu-zise despre "breaslà" si despre individualitàtile ce o alcàtuiau ; directorii de constiintà de atunci : stràmosii nostri, nu?, maestrii, corifeii, modelele noastre - si, negresit, "ràutatea" cu care Sebastian îi… înjurà - termen în circulatie si pe vreme aceea.

 

*

 

Dacà i-as aplica lui Sebastian criteriile cantitative («câte personalitàti-persoane sunt înjurate - din totalul de ?…»), aplicat mie, chiar de comentatorii favorabili, "rezultatul" ar fi…

"Cei buni" din Sebastian sunt - în afarà de mamà, tatà, frati, bunici, unchi, màtusi :

Blecher, Al. Rosetti, N. M. Condiescu, Emil Gulian, Eugen Ionescu, Bibestii (trei : Antoine, Elisabeth, Martha) si…

Si cam atât. Opt persoane - mari si late, într-o viatà de om. Bine, mai punem de la noi douà, sà dea zece : nu stricà sà dregem busuiocul statistic al trecutului de glorii.

Protestatantii breslasi contemporani mie vor trece, alegru, peste contradictie la alt repros:

Sebastian si-a publicat (sic) Jurnal-ul dupà cincizeci de ani de la moarte (re-sic), pe când acest Goma ne înjurà, ne bàlàcàreste pe noi, cei în viatà, pe noi, cei de fatà…

Voi reveni la aceastà obiectie - de càpàtâi, cum altfel, mai ales cà e formulatà de…autori de jurnale (tot contemporane), de amintiri, de "confesiuni violente" : Tepeneag, Breban, Zaciu, deloc tandri cu ai lor contimporani…- deocamdatà sà ràmânem pe terenul cifrelor :

Asadar, la Sebastian am gàsit 8 (opt) personaje "pozitive" ; cele "negative", cu toatele, erau încà de pe atunci în fruntea "spiritualitàtii românesti". Sà le pomenim pe acestea din urmà în ordinea în care se aflà consemnate în Jurnal :

Nae Ionescu, Mircea Eliade, Camil Petrescu, Ralea, Cioran, Barbu, Rebreanu, Mircea Vulcànescu, Macovescu, Eftimiu, Zaharia Stancu, Al. Graur…- floarea intelighentiei, nu ?

Acestia sunt doar (o parte dintre) bàrbati(i) - dar femeile ? Le vom trece sub tàcere : nici Sebastian, în momentul în care le asternea pe hârtie numele întreg si faptele asisderi, nu se gândea sà le facà publice.

Dar sà tinem minte acest "amànunt"- nu pentru a-i face vreun repros lui Sebastian, doamne-fereste, ci pentru a le atrage atentia indignatilor învestmântati în costume din tablà galvanizatà - de tipul Zaciu: Goma-cel-ràu nu a scris în jurnalul sàu nici màcar cu initiale numele femeilor cu care s-a culcat ; el, Zaciu, în jurnalul publicat, da. Or iatà-l pe Profesorul clujean sufocîndu-se de indignare si tratînd "fapta" lui Goma (de a o fi pomenit pe Geta Dimisianu, se întelege : într-un context dincolo de bine si de sex) drept "smintealà" în sens biblic ; cum ar veni : nebunealà…

Nici o pagubà : de când e lumea lume cei ce spun adevàrul în fatà sunt tratati de nebuni.

 

*

 

Asadar existà Jurnal-ul lui Sebastian ca màrturie despre vremea lui. Dar bineînteles cà màrturia lui Sebastian este profund subiectivà - sà fie oare si neadevàratà ? La aceastà întrebare Liiceanu, Plesu, Pruteanu, D.C. Mihàilescu, Manolescu, Buduca, Monica Lovinescu, Stefànescu, Ornea, Zaciu, Breban, Tepeneag si alti "înjurati" (fiindcà am scris si am publicat adevàrul subiectiv despre breasla lor si despre breslasii de ei) au ràspuns cà… Sebastian, spre deosebire de Goma, a scris adevàrul !

A, dacà Goma ar fi respectat "legea nescrisà a jurnalului", aceea de a-l publica dupà 50 ani, atunci, da, ar fi spus si el adevàrul - însà pentru cà li-l aruncà în obraz, acum, pentru cà spalà în piata mare izmenele càcate ale intelectualitàtii daco-române - hotàrît : este un mincinos, un calomniator - si un nebun.

 

*

 

Dacà negatorii acceptà cà, spre deosebire de mine, Sebastian spune adevàrul, atunci am dreptul sà întreb :

«Din care lume venim ? Cine si cum ne erau înaintasii? Cine erau ei, în afara "operei" (pe aceea le-o cunoastem : e mare !, chiar foarte-mare !!) si cum se purtau fatà de Puterea de atunci ? Dar fatà de colegi, fatà de prieteni ?»

Oricâti bemoli am pune la cheie (cert : jurnalul intim este expresia unei subiectivitàti deformatoare ; desigur : diaristul în chestiune este un evreu printre ne-evrei ; fàrà îndoialà : Sebastian fusese respins de evrei, atras de ultranationalisti, fatal : antisemiti - de aici starea lui de masochist, de jupuit de viu), "ceva-ceva" tot este adevàrat.

De acord : exagereazà («N-o fi fost chiar asa !»), dar subiectivul, dar evreul, dar masochistul Sebastian exagereazà adevàruri, nu minciuni.

Sà vedem cum aratà, în Jurnal-ul sàu persoane-personaje-personalitàti, prin "operà" : piscuri ale literaturii române :

 

Camil Petrescu

 

De-abia ne obisnuisem cu cele spuse despre el de E. Lovinescu, în Agende-le publicate în 1993. De ce ne-am mira, de ce am face pe indignatii, atunci când Sebastian relateazà dialogul avut în legàturà cu faptul cà evreii începuserà a fi bàtuti pe stradà, la tribunal, de "studenti"- si astfel trecut în Jurnal, la data de 25 iunie 1936 - pag. 67:

"Iesind de la Capsa, am fàcut câtiva pasi pe stradà si mi-a explicat din nou atitudinea fatà de ultimele bàtài antisemite.

"- E regretabil, dragà, dar tot ovreii poartà ràspunderea.

"- De ce, Camil ?

"- Pentru cà sunt prea multi.

"- Dar ungurii nu sunt si mai multi ?

"- Poate, dar cel putin sunt masati la un loc, în aceeasi regiune.

"(N-am înteles argumentul, dar n-am vrut sà însist. La ce bun sà reeditez lunga mea convorbire cu el, din ianuarie 1934. Sunt edificat asupra lui - si tot ce poate face este sà mà deprime, în nici un caz sà mà surprindà).

"În continuare mi-a spus :

"- Dragà, ovreii provoacà. Au o atitudine echivocà. Se amestecà în lucruri care nu-i privesc. Sunt prea nationalisti.

"- Ar trebui sà te decizi, Camil. Sunt nationalisti sau sunt comunisti ?

"- Ei, stii cà-mi placi ? Suntem între noi, dragà si mà mir cà mai pui astfel de întrebàri. Comunismul ce altceva este decât imperialismul evreilor ?

"Spune asta Camil Petrescu. Camil Petrescu este una din cele mai frumoase inteligente din România."

Atentie : Sebastian a folosit, în Jurnal, semne ale dialogului (ca un dramaturg ce era). Eu nu sânt dramaturg si nu sânt Sebastian - se vede cà din acest motiv Tepeneag, Breban, Al. George, Zaciu, Manolescu, Balotà contestà adevàrul unor discutii relatate dialogat în Jurnal-ul meu : fiindcà le sânt contemporan ? Ori pentru cà "adevàrul deranjeazà" ? (ca pe Ierunca cel care explicà, râzînd, cà în Jurnal-ul lui Goma, numai "alo"-urile sunt autentice… Bine si atâta).

Mai departe : 6 nov. ‘36 - pag. 94 :

"Vorbeam despre literatura româneascà. Am retinut fàrà zâmbet declaratia lui :

"- Dragà Sebastian, un singur scriitor este astàzi capabil sà dea un roman mare - si acela sunt eu".

În 5 dec. ‘37 - pag. 132 :

"- Nici Reinhardt, nici Stanislavski, nimeni, nici un regizor n-a putut face descoperirile mele în teatru. Sunt cel mai mare regizor, pentru cà am, pentru asta si o profundà cunoastere a textului si o extraordinarà culturà filozoficà si o sensibilitate nervoasà extraordinarà…"

În fine, 28 martie ‘41 - pag. 319 :

"Camil Petrescu se vaietà cà probabil lui nu i se va da nici una din casele luate de la evrei.

"- Mie nu mi se dà niciodatà nimic - spune el descurajat.

"- Ei bine, de astà datà - ràspund eu - chiar dacà ti s-ar da, sunt convins cà n-ai primi !

"Sà nu primesc ? De ce sà nu primesc ? (subl. mea, P.G.).

"Vorbea cu atâta liniste, încât am înteles nu numai cà nu vedea nici un motiv sà nu-si însuseascà o casà care nu-i apartine, confiscatà de la un evreu, dar cà asteaptà sà i se dea o asemenea casà si cà va fi pentru el o deziluzie dacà nu i se va da".

Ca sà nu se piardà, explic, aici, sublinierea : în octombrie 1990, la Aix-en-Provence, l-am întrebat pe Doinas, cum de nu protestase împotriva mineriadei din 13-15 iunie acelasi an. Mi-a ràspuns :

«Sà protestez ? De ce sà protestez ?»

 

Nae Ionescu

 

Sunt cunoscute relatiile sado-masochiste ale autorului romanului De douà mii de ani cu prefatatorul. Câteva notatii din Jurnal :

În 17 mart. ‘35 - pag. 21 :

"Am càlàtorit cu Nae Ionescu. Se ducea sà tie o conferintà la Galati (…).

"Nae a dat o suetà politicà teribilà. El a pornit miscarea lui Vaida. (Acum zece zile mà asigura de exact contrariul)(…) Recunoaste cà în fapt, «numerus valahicus» e o platformà de agitatie, în nici un caz un program (…).

"Ce m-a deprimat putin pentru Nae a fost tonul cu care povestea totul. Combinard, smecher, «teribil». Ce i-a spus el lui Averescu, cum l-a tras pe sfoarà pe George Bràtianu, cum s-a ràfuit la Brasov cu Vaida:

"- L-am pus cu curul pe gheatà.

"Hotàrît, îl prefer în sala de curs.

"(…) Cît poate fi de cabotin omul àsta ! Într-un ceas a povestit tot ce stiam de la el : cum a tràit revolutia de la München, cum le fàcea discursurile ministrilor revolutionari, cum revolutia a încetat o datà cu fabrica de bani de la Dachau… (…) a trecut la Beck, la Varsovia (…), lui Karl Radek i-a explicat cà succesorul lui Stalin va fi Gengis Khan.(…)

"- Dar pe Hitler îl cunoasteti personal ?

"Întrebarea unuia din colonei (…). Stiam bine cà nu-l vàzuse niciodatà (…)

"- Da, l-am vàzut. Mare om politic, domnule ! Vezi dumneata, Trotki care e enorm de destept si Stalin care e un prost…

(…)"Avea aerul pe care, acum 15 ani, trebuie cà-l avea la Capsa, dînd suete. Tînàr e acest scump Nae Ionescu."

În 30 mart. ‘35 - pag. 22 :

"Lectia de ieri a lui Nae a fost sufocantà. Gardism de Fier pur si simplu - fàrà nuante, fàrà complicatii, fàrà scuze.(…) As fi vrut sà-i spun ce monstruoase contraziceri cu sine însusi debiteazà, dar era gràbit (…)"

"Si ce e mai deprimant e cà toate teoriile astea pornesc de la un vulgar calcul politic. Sunt convins cà, dacà ieri a vorbit asa - cu atâtea aluzii politice si atât de penibil hitlerist -, a fost pentru cà, în primul rând, printre ascultàtori, se afla un gardist de Fier în costum national. Simteam cà vorbeste pentru el."

În 14 mart. ‘35 - pag. 46 :

"Tudor Vianu mi-a fàcut într-un sfert de ceas procesul lui Nae Ionescu (…) Îi contestà orice originalitate. Îl crede un reprezentatnt al lui Spengler si al încà vreo cîtorva nemti actuali, pe care i-a utilizat din timp, fàrà sà indice sursele.

"Se poate. Nu stiu. Dar e ceva demoniac în Nae - si nu pot crede cà omul àsta poate fi anulat printr-o criticà universitarà".

În 14 mai ‘36 - pag. 57 :

"Citesc - nu stiu de ce cu atîta întîrziere, càci o aveam de mult în bibliotecà - Années décisives de Oswald Spengler. Surpriza de a gàsi fraze întregi, formule, idei, paradoxe din cursul lui Nae. Tot cursul lui de anul trecut (politicà internà si externà, pace, ràzboi, definitia natiunii) toate «loviturile» lui (Singapor, Franta care moare, Rusia putere asiaticà, Anglia în lichidare) totul e în Spengler cu o înmàrmuritoare asemànare de termeni.

"Si încà n-am terminat. Alaltàieri, la Brasov, la procesul studentilor gardisti, Nae a declarat (i-am citit depozitia în ziare) cà nu orice asasinat e interzis de religie si cà deci în mod firesc studentimea se solidarizeazà cu asasinii lui Duca.

În 27 mai ‘37 - pag. 59 :

"Recitesc întâmplàtor cîteva capitole din Douà mii de ani (vechiul meu obicei de a scoate la întîmplare o carte din dulap si de a ràmîne pe urmà un ceas ca s-o ràsfoiesc). Sunt unele lucruri pe care le uitasem complect. Am avut o adevàratà surprizà. Cu exceptia câtorva pasaje, care au un prea accentuat aer evreu, restul mi se pare exceptional. Nu stiam, nu mà asteptam. As fi foarte bucuros sà retipàresc într-o zi cartea asta, fàrà prefata lui Nae si fàrà nici o explicatie din partea mea."

La 15 iun. ‘36 - pag. 64.

"Dragos P(rotopopescu) care mà crede încà în intimitatea lui Nae, mi-a spus (…) :

"- Ce e cu Nae ? (…) S-a cam ars la nemti. L-au lucrat. Am auzit dintr-o sursà foarte bunà cà Sân-Giorgiu a dus la Berlin scrisoarea lui Nae càtre Blank si cà aràtat-o acolo la diversi ministri. (…) se pare cà a fost însàrcinat de Rege sà facà treaba asta, iar Regele, care detine originalul scrisorii, i l-a dat lui… Sân-Giorgiu, pentru a-l aràta nemtilor…"

 

Marietta Sadova

 

La 22 oct. ‘36 - pag. 91 :

"Mircea mi-a dat asearà (am mâncat la el) detalii amuzante despre ceaiul de ieri de la Polihroniade. Era si Zelea Codreanu de fatà, càruia toti îi spuneau «Càpitane». Marietta Sadova venise cu cartea lui Codreanu si i-a cerut un autograf.

"- Cum e numele d-tale ? a întrebat el.

"- Marietta Sadova - a ràspuns ea sigurà si pentru cà el nu pàrea edificat, a adàugat : De la Teatrul National.

"- Doamnà sau domnisoarà ? a cerut el mai departe explicatii, întocmai cum facem noi de Ziua Càrtii.

"Cred cà a fost o micà loviturà pentru biata Maritica - ceea ce totusi n-a împiedecat-o (spune tot Mircea) sà-l priveascà si sà-l asculte tot timpul pe «Càpitan» cu un zîmbet extatic. E dealtfel zîmbetul extatic cu care-l priveste pe Aristide Blank. Pot spune cà Marietta e ipocrità ? Nu. Dar e un curios dozaj de simt practic acerb si de sinceritate generoasà.

"(…) Haig (Acterian) i-a dus «Càpitanului» întreaga lui operà (versuri, eseuri) si i-a oferit-o cu dedicatie. Dupà plecarea lui Codreanu, Marietta si Haig au declarat într-un glas cà au tràit o zi formidabilà. «Colosalà» cred cà a fost termenul lor exact.

"În 1932 Haig era comunist."

La 16 dec. ‘36 - pag. 101 :

"Asearà la Visoieni, Marietta reclama interzicerea prin lege a tuturor filmelor stràine.

"- Sà se vorbeascà româneste ! cerea ea cu oarecare violentà.

"(…) Biata fatà, simte cà sub regimul àsta nu mai are nimic de asteptat. Este loc pentru o Leni Riefenstahl a statului zelea-codrenist. Marietta candideazà."

 

Barbu

 

În 9 iul. ‘42 - pag. 460 :

"Asearà, la Capsa. Intrasem sà-l iau pe Rosetti (…). La o masà imediat alàturatà, Ion Barbu si Onicescu. Aveau, înaintea lor desfàcute larg, ziarele de searà. Barbu, urmàrind o hartà a frontului din Africa, era foarte deziluzionat de oprirea lui Rommel. Onicescu îi dàdea curaj:

"- Un piston, oricît de puternic ar fi, dupà ce loveste, are un recul. Oprirea la El Alamein e un recul.

"Barbu nu pàrea cu totul remontat.

"- Si pe urmà - continuà Onicescu - nu vezi ce s-a petrecut la Nord ? Au distrus un convoi american de 50 vase.

"- Radical ! strigà Barbu si, într-adevàr, fata i se lumineazà.

"Mà amuzau amândoi foarte mult. Erau ca doi jidani fàcînd strategie la cafenea - cu aceleasi temeri, cu aceleasi entuziasme - numai cà de cealaltà parte a baricadei.

În 8 sept. ‘44 - pag. 562 :

"Întîlnire pe stradà cu Ion Barbu. Sunt 6-7 ani de cînd nu mà mai salutà. Sunt 6-7 ani de cînd, pur si simplu, nu mà mai cunoaste. Dar astàzi s-a repezit la mine, a deschis larg bratele, mi-a întins mâna cu efuziune.

"- Ati avut dreptate ! strigà spre Carandino si spre mine.

"(Atîta tot. «Ati avut dreptate», ca si cum ar fi fost vorba de o partidà de sah, o partidà de table, la care el mizase prost.)

"Dar adaugà, cu melancolie, cu regret :

"- Au fàcut prea mari greseli. Hitler s-a dovedit un diletant. Nu trebuia sà-l lase la comandà. Dacà nu l-ar fi schimbat pe Brauchitsch…"

 

Rebreanu

 

În 4 ian. ‘43 - pag. 492 :

"Începînd de azi, evreii au nu 50, ci 100 de grame de pîine mai putin decît crestinii. Patru din zece ratii zilnice ne sunt suprimate.

"Rebreanu pregàteste, la National, Shylock. Camil Petrescu (…) l-a întrebat dacà pasajul revoltei lui Shylock împotriva urei antisemite (…) nu va fi dificil de jucat în împrejuràrile de azi.

"- Nu, ràspunde Rebreanu, nu, cà-i dàm o interpretare antisemità.

"- Si, adaugà Camil, àsta a scris Itic Strul dezertor."

În 11 oct. ‘43 - pag. 527 :

"Joi seara, la Rebreanu (…). Am ezitat mult sà mà duc - si am fost pe urmà furios cà totusi m-am dus. N-ar fi trebuit. Pe Rebreanu e mai bine sà-l întâlnesc dupà ràzboi. Acum n-am ce sà-i spun. Mai ales la el acasà. E o slàbiciune, o indiferentà, o nepàsare care anuntà de pe acum toate uitàrile, toate compromisurile.

"Mà voi întoarce la oamenii àstia ? Ràzboiul va fi trecut fàrà sà rupà nimic ? Fàrà sà aducà între viata mea «dinainte» si cea de «mîine» nimic irevocabil, nimic ireductibil ?"

 

Vulcànescu

 

În 24 iunie ‘41 - pag. 350 :

"Am telefonat ieri lui Mircea Vulcànescu. Voiam sà-l întreb despre aceste arestàri. Vor continua ? S-ar putea sà mà vizeze si pe mine ? E adevàrat (asa cum mi s-a spus de acum vreo zece zile) cà simplul fapt de a fi evreu si de a fi fàcut parte cîndva dintr-o asociatie de presà constituie un motiv ? Mi-a ràspuns la telefon scurt, ràstit, fàrà sà-mi fi spus bunà-ziua : «Ei, ce-i ?» Se întelege, nu mai «era» nimic.

 

Cioran

 

În 2 ian. ‘41 - pag. 286 :

"Îl întîlnesc azi-dimineatà pe Cioran pe stradà E radios.

"- M-au numit.

"A fost numit atasat cultural la Paris.

"- Întelegi - zice - dacà nu mà numeau, dacà ràmîneam pe loc, trebuia sà mà duc la concentrare. Primisem ordinul de concentrare chiar azi. Nu m-as fi prezentat cu nici un pret. Dar asa, totul s-a rezolvat. Întelegi ?

"Sigur cà înteleg, dragà Cioran. Nu vreau sà fiu ràu cu el (Si mai ales nu aici - la ce-ar servi ?). E un caz interesant. E chiar mai mult decît un caz : e un om interesant, remarcabil de inteligent, fàrà prejudecàti si cu o dublà dozà de cinism si lasitate, amuzant reunite."

În 25 ian. ‘41 (dupà rebeliune) - pag. 294 :

"Cioran îi spunea ieri lui Bellu (Silber) cà «Legiunea se sterge la cur cu tara asta». Cam acelasi lucru îmi spunea Mircea în momentul represiunii Càlinescu : «România nu merità o miscare legionarà». Pe vreme aceea nimic nu-l satisfàcea decît disparitia totalà a tàrii".

În 12 feb. ‘41 - pag. 306 :

"Cioran, cu toatà rebeliunea la care a luat parte, îsi pàstreazà locul de atasat cultural la Paris pe care i l-a dat Sima cîteva zile înainte de càdere. Noul regim îi va aduce un spor de salariu. Pleacà peste cîteva zile. Ei, asa da revolutie !"

 

Eliade

 

La 27 nov. ‘35 - pag. 40 :

"Când suntem în doi, ne întelegem încà destul de bine. În public însà, pozitia lui de dreapta devine extremà si categoricà. Mi-a spus cu nu stiu ce agresivitate directà, o purà enormitate : «toti marii creatori sunt de dreapta». Pur si simplu.

"Dar nu voi làsa ca asemenea disensiuni sà umbreascà nici màcar cu o impresie dragostea mea pentru el. Voi încerca pe viitor sà evit «controverse politice» cu el".

La 25 sept. ‘36 - pag. 85 :

"Asearà Mircea a izbucnit deodatà, în mijlocul unei conversatii destul de potolite despre politica externà si despre Titulescu, ridicînd deodatà glasul, cu acea teribilà violentà cu care mà surprinde uneori :

"- Titulescu ? Ar trebui executat. Pus în fata unui pluton de mitraliere. Ciuruit de gloante. Spînzurat de limbà.

"- De ce, Mircea ?, îl întreb surprins.

"- Pentru cà a tràdat. Înaltà tràdare. A încheiat cu rusii un tratat secret, pentru ca în caz de ràzboi sà ocupe Bucovina si Maramuresul.

"- De unde stii ?

"- Mi-a spus generalul Condiescu.

"- Si e de-ajuns ? Sursa nu ti se pare pàtimase ? Informatia nu ti se pare fantezistà ?

"M-a privit lung, cu stupoare, incapabil sà priceapà cà cineva se mai poate îndoi de un asemenea «adevàr». Pe urmà l-am auzit spunîndu-i Ninei în soaptà :

"- Îmi pare ràu cà i-am spus.

"Ar fi vrut sà adauge : «el nu poate întelege asta - e orbit».

(…)"El este un om de dreapta, pânà la ultime consecinte. În Abisinia a fost cu Italia. În Spania, e cu Franco. La noi, e cu Codreanu. Face numai eforturi - cît de penibile ? - pentru a ascunde acest lucru, cel putin fatà de mine. Dar se întîmplà sà-l ràzbeascà, si atunci tipà, cum a tipat asearà.

"El, Mircea Eliade, crede orbeste ce scrie Universul. Informa-torul lui e Stelian Popescu si crede orbeste în el. Vestile cele mai absurde, mai trivial tendentioase gàsesc în el un ascultàtor credul.

(…)"As vrea sà eliminàm din discutia noastrà orice aluzie politicà. Dar e posibil ? Strada urcà pînà la noi, vrînd-nevrînd si în cea mai anodinà reflectie simt spàrtura mereu mai mare dintre noi."

În 2 mart. ‘37 - pag. 115 :

"Lungà discutie politicà cu Mircea, la el acasà. (…) declaratia lui - în sfârsit lealà - cà iubeste Garda, sperà în ea si asteaptà victoria ei. Ioan Vodà cel Cumplit, Mihai Viteazu, Stefan cel Mare, Bàlcescu, Eminescu, Hajdeu - cu totii au fost la timpul lor gardisti. Mircea îi cita de-a valma.

"Altminteri n-as putea spune cà n-a fost amuzant. Dupà opinia lui, studentii care l-au ciopîrtit cu cutitele pe Traian Bratu, asearà, la Iasi, nu sunt gardisti, ci ori… comunisti, ori national-tàrànisti. Textual. (…) El, Mircea Eliade nu s-ar fi multumit numai cu atâta, ci i-ar fi scos si ochii. Toti cei care nu sunt gardisti, toti cei care fac altà politicà decît cea gardistà sunt tràdàtori de neam si merità aceeasi soartà.

"S-ar putea sà recitesc cîndva aceste rînduri si sà nu-mi vinà a crede cà ele rezumà cuvintele lui Mircea. De aceea e bine sà spun cà n-am fàcut decât sà redau întocmai vorbele lui. Asta, ca nu cumva sà le uit. Si poate cà într-o zi lucrurile vor fi destul de linistite - pentru ca sà-i pot ceti aceastà paginà lui Mircea si sà-l vàd rosind de rusine.

"Sà nu uit, de asemeni, explicatia pentru care el aderà cu atîta inimà la Gardà :

"- Eu totdeauna am crezut în primatul spiritual.

"Nu e nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar existà naivitàti asa de catastrofale !"

În 4 apr. ‘37 - pag. 122 :

"Arestarea lui Bogza m-a înmàrmurit. (…) Eram convins cà, dupà o noapte petrecutà la politie, îi vor da drumul".(…) Bietul Bogza, care nu pricepe cu sigurantà nimic din tot ce se petrece, el, asa de naiv, asa de copil, asa de aiurit !

"Mi-am închipuit cà asupra acestor lucruri nu e posibil nici un dezacord cu oamenii de conditia mea. Sunt anumite lucruri pe care - de la un anumit nivel de sensibilitate - le consider de la sine întelese. Tousi, cu ce stupoare a trebuit sà constat azi la prânz cà Mircea Eliade este de partea lui Puiu Istrati (judecàtorul - nota mea, P.G.), nu de partea lui Bogza !

"Întâi si întîi Bogza (spunea Mircea) nu e scriitor. Nu e nici membru la S.S.R.(…)

"- De ce sà mà revolt eu de arestarea lui Bogza - striga el. L-a arestat ? Ei si ? O sà stea o lunà la puscàrie si gata. Nu e grav. Grav este altceva : cà tinerii àstia sunt martirizati de 10 ani în puscàrii…

"- Care tineri, Mircea ?

"- Tinerii nationalisti. Da, sunt martirizati în puscàrii. Pentru ce ? Pentru cà i-au dat 25 la cur lui Gogu Ràdulescu ? (…)

"N-am mai putut suporta urmarea. Nu numai fiindcà mi se pàrea stupid sà-l aud repetînd vorbà cu vorbà cuvintele lui Nae (Ionescu) - dar pentru cà mà speria platitudinea de gândire în care-l vedeam sucombînd. L-am oprit.

"- Dragà Mircea, sunt de pàrere sà schimbàm vorba (…).

"…Si într-adevàr am schimbat vorba.

"Dar e posibilà în astfel de conditii o prietenie ?"

În 7 dec. ‘37 - pag. 132 :

"Ieri (Sfîntul Niculae) ziua Ninei (sotia lui Eliade, fostà prietenà a lui Sebastian - n.m. P.G.). Am telefonat dimineata ca s-o felicit.

"- Conita e la domnu general - mi-a spus servitoarea - iar domnul profesor mànîncà la pàrintii d-lui.

"Seara am fost la ei la masà si am aflat cà în realitate Mircea lipsise douà zile din Bucuresti, în campanie electoralà si abea asearà se întorsese acasà. Minciuna de la prînz, a servitoarei, m-a îngrozit : minciunà organizatà, minciunà de familie, în care nu s-au jenat s-o facà complice pe servitoare. Mi s-a pàrut mai trist decît însusi faptul de a-l sti pe Mircea umblînd la tarà, în echipà de propagandà, din sat în sat, cu Polihroniade. Mai fàceau parte din echipà Haig Acterian si Penciu. Au luat cuvântul pe rând. Se pare cà Haig vorbea cu gesturi mari, putin teatral. Nu stiu dacà si Mircea a tinut discursuri. Totul mi se pare grotesc. Nu înteleg cum nu sunt sensibili la aceastà teribilà comedie. Marietta (Sadova) care a venit mai târziu, a intrat în casà cîntînd imnul gardist : Stefan Vodà… Încep nici sà nu se mai jeneze de mine".

Cronologic, aici vine însemnarea din 17 dec. 37 - pag. 133, a càrei autenticitate a contestat-o Dan Petrescu (vezi Timpul din aprilie, mai, iunie, iulie 1997). Chiar unui cititor neinitiat insertia îi sare în ochi. Dacà la aceastà primà uimire se adaugà màrturisirea Gabrielei Omàt, îngrijitoarea… copiei, nu a originalului ; dacà se tine seamà si de faptul cà, în "afacere" si-a amestecat mâinile si pixul Leon Volovici (o sà revin la el) atunci supozitia cà notatia a fost introdusà recent în textul lui Sebastian devine certitudine. Cu atât mai vârtos, cu cât Z. Ornea asigurà cà el (Ornea) a vàzut… xeroxurile originale ! Ei, dacà Ornea a vàzut - cu ochii lui personali - originalele xeroxurilor…

Mai departe - în 2 ian. ‘38 - pag. 144 :

"Permisul mi l-au retras. Numele nostru în toate gazetele, ca niste delincventi". (Este vorba de o decizie a guvernului Goga-Cuza de a se retrage tuturor gazetarilor evrei permisele de circulatie pe tren - si publicarea numelor lor în presà). Tot 2 ian. ‘38 :

"Nici un telefon de la nimeni. Mircea, Nina, Marietta, Haig, Lilly, Camil - au murit cu totii. Si îi înteleg asa de bine !"

În 13 ian. ‘38 :

"Aproape douà luni de cînd nu l-am mai vàzut pe Mircea. Aproape zece zile de cînd nici nu ne-am telefonat. (…) N-am ce sà-l întreb, si desigur n-are ce sà-mi spunà. Dar, pe de altà parte, e o prietenie de ani de zile, si poate cà i-am fi datorat acestei prietenii un ceas sever de despàrtire".

În 16 ian. ‘38 - pag. 148 :

"Am fost la Mircea azi. Credeam cà ne vom explica. Dar, vorbind, mi-am dat seama cà e inutil (…). Totul e sfârsit între noi".

În 20 sept. ‘39 :

"Titel Comarnescu îmi povesteste o convorbire politicà pe care a avut-o deunàzi cu Mircea, mai filogerman decît oricînd, mai antifrancez si antisemit decît totdeauna.

"«Rezistenta polonezilor la Varsovia - zice Mircea - este o rezistentà iudaicà. Numai jidanii sunt în stare sà santajeze cu femeile si copiii aruncati în prima linie, pentru ca sà abuzeze astfel de scrupulele germane»".

În fine, peste ani - la 23 iulie 1942 - pag. 462 :

"Am aflat mai de mult - dar am omis sà însemnez aici (atît de putinà importantà începe sà aibà pentru mine ?) - cà Mircea Eliade e la Bucuresti. Se întelege, n-a càutat sà mà vadà si n-a dat nici un semn de viatà".

 

*

 

Am extras atâtea exemple de "ràutàti" la adresa celor-buni (ai lui Sebastian), nu doar pentru a ilustra încà o datà Cloaca Valachica, cea care, vai, nu a început doar odatà cu nàvàlirea rusilor si cu înscàunarea comunismului (màru-i putred de prin anii 20), ci ca sà-mi apàr dreptul la adevàr(ul subiectiv).

Citesc pe ultima copertà a Jurnal-ului lui Sebastian extrase din presà : dacà nu mi-as cunoaste "confratii" si n-as sti cà le lipseste, nu talentul (cine nu are talent, chiar geniu, la români ?), ci coloana vertebralà ; dacà nu le-as cunoaste lasitatea, supusenia dezgustàtoare "pe timpul dictaturii" si obràznicia pieptului-de-aramà de dupà decembrie 89 - as spune :

«Nu-mi vine sà-mi cred ochilor : exact aceleasi persoane, exact aceiasi critici literari, exact aceiasi "directori de constiintà": D.C. Mihàilescu, Ornea, Pruteanu, Cosasu, Manolescu - si încà: Buduca, Zaciu, Balotà, Stefànescu - au scris, despre Jurnal-ul meu, exact invers decât despre al lui Sebastian. De ce invers ? Doar pentru cà…n-am asteptat sà mor ? Pentru cà n-am asteptat sà moarà si ei - abia dupà aceea sà mi-l public ? Sau pentru cà, asa cum Sebastian îi aràta (în intimitate) pe cei-buni ai lui : Nae Ionescu, Cioran, Camil Petrescu, Eliade - eu i-am aràtat pe "bunii" mei, ca "noi-rài"?

 

*

Chiar nici unul dintre cei care au gàsit Jurnal-ul lui Sebastian : "o realitate", în schimb, pe al meu : "o insultà la adresa intelectualilor nostri curati" sà nu fi observat asemànàrile pânà la confuzie, în ciuda lumilor despàrtite prin o jumàtate de veac si prin o ràsturnare istorico-socialo-psihologicà - màcar pentru cà, între timp a avut loc, vorba lui Ierunca, Fenomenul Pitesti ?

Nu se poate sà nu fi tresàrit Monica Lovinescu, citind la pagina 33 (7 sept. 1935) urmàtoarele :

"Comarnescu mi-a comunicat un lucru care, dacà as fi pentru moment într-o dispozitie mai putin scepticà, mi s-ar pàrea monstruos. A fàcut propuneri de împàcare Credintei ! A dejunat cu Stancu. As spune cà e incalificabil. M-am certat cu cei de la Credinta în chestia asta. Am refuzat sà-i dau mâna lui Sandu Tudor. Toate astea pentru ca acum sà se ajungà la o astfel de capitulare. Când mà voi deprinde sà fiu mai putin entuziast în relatiile mele cu oamenii?"

Încà un episod din Sebastian (20 oct. ‘37 - pag. 126) :

"Camil (…) cu ingenuitate mà întreabà :

"- Dar, în fond, ce are Toma Vlàdescu cu d-ta ?

"A trebuit sà-i amintesc cà, în 1931, când eu eram în bune raporturi cu T. V., el, Camil m-a introdus, fàrà sà mà consulte, fàrà sà mà întrebe, în groaznica lui polemicà cu V.

"Nu o regret, desigur - dar nu e picant ca astàzi eu tot «la cutite» sunt cu Toma Vlàdescu, în timp ce Camil dejuneazà împreunà cu el si mà întreabà pe mine îngereste «ce are…» ?"

Nu a sughitat Monica Lovinescu ? Cum asa ?, doar la fel a fàcut: m-a atâtat împotriva lui Tepeneag, împotriva lui Gelu Ionescu, împotriva lui Vlad Georgescu, împotriva lui Manolescu, împotriva lui Pruteanu - din pricina unor chestiuni care o priveau numai pe D-sa, apoi, în ciuda promisiunilor, fàrà sà mà avertizeze, "îngereste", dejuna cu dusmanii - pentru ca eu sà mà întreb, ca boul - si ca Sebastian :

"Cum mai am destulà copilàrie ca sà retin asemenea nimicuri?"

 

*

Dacà ar fi sà o cred pe Ileana Vrancea, de la Universitatea Ebraicà din Ierusalim - si de ce n-as crede-o ? -, Leon Volovici, prefa-tatorul, autorul notelor, dar si colportorul fotocopiilor dupà Jurnal-ul lui Sebastian este una si aceeasi persoanà cu participantul la diverse simpozioane româno-israeliene, ce s-a ilustrat prin falsificare de citate (vezi : Ileana Vrancea, Sensul unic al amneziei selective - secvente israeliene - în Dialog iulie 1995 - februarie 1996, pag. 76-85).

Asadar, dupà Ileana Vrancea, la al IV-lea simpozion româno-israelian - din 1986 -, Leon Volovici a afirmat :

"Antonescu, el însusi un adept al unui antisemitism «ponderat», nerasist în esentà, prelua sloganurile Gàrzii de Fier, când vorbea despre «primejdia iudeo-bolsevicà»…

Este foarte adevàrat cà, în 1990 Volovici a retras "ne-rasismul" lui Antonescu, iar în 1991 l-a introdus în "bagajul intelectual al Gàrzii de Fier". Acum patroneazà Jurnal-ul lui Sebastian !

Cu ce drept ? Cu ce prestigiu ? Cu al unui falsificator de documente ? Cu al unui ins atent ca adevàrul istoric sà fie totdeauna pliat pe politica externà a Israelului ?

Deci Dan Petrescu avea dreptate, când presupunea manipularea manuscrisului Jurnal-ului. De la falsificarea citatelor, nu mai e decât un pas pânà la falsificarea documentelor întregi.

Cu o acoperire moralà ca a lui Leon Volovici, cu o garantare a "autenticitàtii… xeroxurilor" solicitatà de Z. Ornea (activist de nàdejde la organul prin excelentà diversionist : Dilema), toate bànuielile sunt permise - în privinta integralitàtii Jurnal-ului, în a integritàtii a ceea ce a fost publicat - cum altfel, dacà au "lucrat" pe el specialisti din epoca de aur a comunismului, în fiecare zi fabricanti ai trecutului, mereu altul, dar în armonie cu prezentul?

 

Fireste, intruziunile, ciopârtirile, ajustàrile, aranjàrile - sub conducerea dr.-ului Volovici (cel care sustinea cà antisemitismul lui Antonescu era "ponderat", în acelasi timp garantînd autenticitatea spuselor evreului Hechter !) - nu afecteazà esenta màrturiei.

Jurnal-ul lui Sebastian ràmâne una din càrtile ràsàrite o datà la o jumàtate de veac.

 

 

SFÂNTUL  AL.  GHEORGHE 

 

ÎNSULITÎND BALAURUL  DISIDENTEI

sau

 

C L A P O N U L  D E Z L A N T U I T

 

19 octombrie 1997

 

Al. George, stiut dinainte de decembrie 1989, era un istoric si un critic literar de excelentà facturà, un eseist subtire, un scriitor rafinat… Nàscut în 1930, a luat în plin piept stalinismul - a suferit, dar nu a fàcut compromisuri. Ca multi alti scriitori - dar acestia fàcuserà închisoare - si dânsul a debutat târziu. Însà odatà ce i-a fost tipàrit primul volum, celelalte au urmat cu o regularitatea de ceasornic (în 1970 si în 1972 câte douà într-un an) fàrà mari dificultàti din partea cenzurii - oricum, neînsemnate fatà de ale atâtor autori càrora li s-au "oprit" volume întregi (I.D. Sîrbu), li s-au trimis la topit (Monciu-Sudinski,I. Negoitescu) ori care au fost total interzisi de a publica, de a se scrie despre ei, de a face traduceri - de pildà, umila mea persoanà si cei din familia mea, între 1970 si 1977, când am plecat din tarà.

Asadar Al. George se prezenta în pragul lui decembrie 1989 cu fruntea sus. Nu avea de ce rosi, nu scrisese un rând de slavà partidului, nici cârmaciului-general…

Si, dintr-o datà…a devenit un altul.

S-a petrecut ceva (nu cu istoria generalà ; cu particulara sa). În vreun an si câteva luni (primul semn : în 1991, când a surprins prin nàucul text "Oponenti, rezistenti, dizidenti") s-a prefàcut în cineva necunoscut celor ce-l stiau : agresiv fàrà motiv, purtînd acuzatii fàrà temei, adesea aiuritoare ; o persoanà pàsind, senin, peste contradictii, ignorînd realitàti manifeste, neluînd în seamà informatii de multà vreme confirmate.

 

Dar mai cu seamà practicînd o rea-credintà ce frizeazà isteria.

De fiecare datà când îi citesc "contributiile" de dupà 89 (în te miri care periodic - ceea ce nu-l împiedecà sà se plângà, furios, pe toate drumurile, cà nimeni nu-l publicà, în asta fiind leit cel cunoscut de mine, la începutul anilor 70), îmi vine în minte Niculae al lui Lae, vecinul nostru (în realitate, noi îi devenisem vecini, ca refugiati din Basarabia) din satul din sud-ardelean, în sàptàmânile ce au urmat catastrofei de la 23 august 1944 :

 

Asadar, nàvàleau Rusii - ajunseserà si în Ardeal. Femeile, fetele, lucrurile de pret fuseserà duse la adàpost, în pàdure, în pesteri, pe la stâne, în sat ràmàseserà bàrbatii neputinciosi - reformatii, invalizii - si copiii. În casa închiriatà eram singur, asa cà mà aflam tot timpul peste drum, la copiii vecinului, prietenii mei de joacà.

Rusii veneau în valuri : zece-douàzeci de càrute, cu câteva duzini de "cioloveci", cum le ziceam noi - apoi liniste. Locuiam în marginea satului, deci gospodària lui Niculae era prima "vizitatà". Fiind sàràcàcioasà, nu trezea poftele liberatorilor - însà avea fântânà, în curte. De când cu "aliatii", poarta fusese scoasà din tâtâni si rezematà de un perete, iar în curte, la apà, intrau primii rusi din coloanà, sà ducà în ulità cailor, de bàut. Niculae scotea apà - pentru rusi, pentru cai. Scotea zeci de gàleti - pânà când aducea la luminà, jumàtàti, sferturi de càldare - cu noroi.

Câtà vreme scotea apà, Niculae tàcea. Si trudea din greu la învârtitul manivelei. Dupà ce era adàpat ultimul rus si ultimul cal / din acel "val", pânà la venirea urmàtorului, Niculae al lui Lae, fàrà pauzà, fàrà trecere, punea mâna pe o nuia de salcâm si-i lua "la-mblàtit" pe copii - avea doi bàieti si-o fatà, între opt si doisprezece ani.

«’Mnezàu’ vost’!», îi înjura el si-i lovea cu sete peste picioarele goale, cu ochii sticlind de plàcere.

Oamenii din vecinàtate :

«Da’ ce-ai cu cochìi’, mài Niculae ? De ce dai în ei ?»

«D-apài !», "ràspundea" el, aràtînd în jur, rotund, apoi, mai insistent, ulita. «’Mnezàu’ lor !»

«No, pài dacà ai ce ai cu Rusî’, bate-i pe rus’, de esti asè de vitiaz, Niculae !», râdeau vecinii.

«’Mnezàu’ lor ! ‘Mnezàu’ lor !!»

Acesta este Al. George, cel "de dupà Revolutie". Va fi avînd el (dar cine n-are ?) ceva cu rusii - comunistii, nomenclaturistii, securistii - însà printr-un ciudat, însà, vai : perfect explicabil complex al neputinciosului, el se nàpusteste asupra…

«Ce ai cu "disidentii", Al. George ? De ce-i acuzi pe ei de toate relele ?»

«’Mnezàu’ lor ! ‘Mnezàu’ lor !!», "ràspunde" cunoscutul opozant… pardon : oponent, asa-si zice ; sunà mult mai… anticomunist.

 

Sântem în Anul Domnului 1997, azi-mâine se vor împlini 8 (opt) ani de la, totusi, dacà nu revolutie (cu atât mai putin : Revolutie), atunci : de la Evenimentele din 89, de pe urma càrora si românii au primit (accentuez, ba chiar nuantez astfel : au càpàtat) dreptul la un pasaport si dreptul la exprimarea opiniei - iar Al. George se ràzboieste - cu cine?

Cumva cu cei care i-au fàcut ràu lui, familiei sale, prietenilor, natiei, acestei pàrti a Europei : comunistii ? Cu animalele de securisti? Da’ de unde !

Asa cum nu scosese un mieunat pe timpul lui Dej ; asa cum nu emisese màcar un scheunat pe vremea lui Ceausescu, curajos, nevoie-mare, nu a cârâit nici împotriva lui Iliescu, nici a lui Màgureanu ! Dintre bestiile comuniste (încà în viatà) care ne-au mâncat sufletul pânà în decembrie 89, neînfricatul George se ia doar de Brucan…

De ce se va fi ràzboind el cu "disidentii", dacà acestia sunt nedemni de ironia-i strivitoare, nesemnificativi? Si oare de ce, despre banditul, asasinul culturii purtînd numele : Dumitru Popescu-Dumnezeu, Vânjosul Al. George încearcà sà ne convingà cà acesta, bietul, era un oarecare executant, în Tezele din iulie avînd mai degrabà un rol atenuator (vezi serialul din Vatra, 1997)- si nu cum stie toatà lumea : înspirator, conceptor, supraveghetor al aplicàrii lor ?

Nu cumva pentru cà Tovaràsul Popescu i-a fost sef prietenului sàu de o viatà : Mircea Horia Simionescu, iar acesta punea câte o vorbà bunà pentru despotmolirea cutàrui volum ? Ei, da : oponentul Al. George avea, pe usa din dos, intrare la Curte - câti dintre scriitorii contemporani lui se puteau làuda cu o asemenea pilà ? În 1970, când pentru ultima oarà bàteam, fàrà succes, la usa Bulibasei culturii (cel care concepuse revolutia culturalà si o impunea, nu doar o executa), Al. George, ca o floare (altfel terrrribel de rrrreactionar la cafiné - ca tot burghezul la român), îl astepta, la Nestor, pe seful de cabinet al Popesc’-Dumnezeului (vezi Jurnalul lui Zaciu), ca sà afle mersul càrtilor sale - si afla numai lucruri bune ! Ce timpuri…

Dupà ce a mers o viatà întreagà pe burtà, ca sà nu-l ia la ochi securistii nici din gresalà (doar el nu fàcea nimic dusmànos : nimic-nimic, cum ar veni : culturà curatà !), dupà ce i-a càzut si lui cartea de istorie în cap, la ‘89, ultra-prudentul, exclusiv-culturalul, orbitor de inteligentul («Ce, eram tâmpit sà mà deconspir ca dusman al comunismului ?», si-a explicat el programul etico-politic), netâmpitul George, ca sà dea si el dovadà, acum, dupà ràzboi, când multi anticomunisti s-aratà, se ràsteste numai la "disidenti"; numai pe ei îi aratà cu degetul, acuzîndu-i de toate pàcatele.

În fond, ca orice pàcàtos ce a tremurat o viatà-ntreagà de fricà, acum, cà a primit voie de la (ei, da ; si de la Brucan !), îi uràste pe cei care n-au fost ca el : nici prudenti pânà la demisie, nici lasi pânà la tràdare, nici consimtàtori la propria-le robire - asta fiind o formà de colaborationism ce nu trece cu prisnite culturaliste.

Al. George nu dialogheazà, nu ascultà ce spune celàlalt, nu citeste ce scrie cel pe care-l combate. Astfel, n-a înregistrat ceea ce scriam - recunosc : uneori cu o insistentà agasantà - anume cà nu m-am considerat si nu mà consider disident.

Premiantul clasei Al. George nu aude, nu citeste - în schimb, scrie! Si cârâie, alàturi, claponeste (altfel, dezlàntuit ! - dacà nu are mijloace sà se exprime cucurigînd), combàtîndu-mi… dizidenta inexistentà.

De când a avut "încontrarea" cu Mircea Mihàes (am s-o reamintesc mai încolo, pentru cà interesatul se preface cà nici n-ar fi existat) - asadar, de la acea întâmplare, nu mà mai mir cà omul vorbeste în dodii, se pomeneste gràind aiurea, dà din gurà, doar ca sà nu tacà.

Drept care nici nu-mi pasà cà Sfântul Al. Gheorghe dà cu sulita-n baltà - în Cuvîntul din septembrie 97. Mà amuzà doar a treia "precizare" :

"Oamenii acestei atitudini (dizidenta - n. m. P.G.) nu au nimic de a face cu cei care nu apartin sistemului si sînt simpli tolerati, în fond prea bine cunoscuti ca dusmani (Corneliu Coposu, Dan Am. Làzàrescu, Adrian Marino, Alexandru George - subl. mea, P.G.) (…) de aceea imensa majoritate a fostilor detinuti si persecutati politici nu au riscat gesturi de «disidentà» care nu puteau fi altceva decît o ostentatie naivà, fàrà mare efect."

Nu, nu ; nu-l dà modestia afarà din casà, dupà inocenta cu care se autopropune în sirul unor "prea bine cunoscuti dusmani", dupà insolenta cu care se vârà prin fraudà pe lista unor fosti detinuti politici…

Dar Al. George atinge sublimul când îi ràspunde lui S. Damian astfel :

"Cât priveste afirmatia aceluiasi, dupà care as fi nesocotit «anii de zbucium, de persecutii si de refuz al umilintei pe care i-a tràit Paul Goma, Dorin Tudoran (…)", ea îmi trezeste într-un mod atît de irezistibil râsul, încât nici nu mai pot continua… Pot doar sà-i spun cà, pânà în clipa de fatà, as vrea sà tràiesc în conditiile de persecutie pe care le-au îndurat acesti bravi…"

 

Ca toti "oponentii" despre a càror… oponentà nu stiau nici chiar ei însisi, Al. George - altfel, bàiat inteligent - dupà ce râde, râde, râde, ce face ? Ce sà facà : îi arde o teorie !

Potrivit acesteia, "dizidentii" nu ar fi fost si detinuti politici (este întâia oarà când aud pe cineva declarînd cà ar vrea sà tràiascà în conditiile în care am tràit eu, în România !), ba chiar, departe de a fi persecutati, erau… favorizati, cultivati de autoritàtile politienesti si carcerale ! Pe bunà dreptate mai întâi provoacà râsul (irezistibil) al "persecutatilor politici /care / nu au riscat gesturi de «dizidentà»", apoi…merità demascarea, punerea la zid, pentru imposturà !

Ceea ce nu màrturiseste vesèlul Al. George : "contributia" sa constà în re-re-repetarea "teoriei-mamà", fabricatà în 1971 de Securitate si de-atunci ràspândità în masele largi de cetàteni constienti - de càtre mari-oameni ca Noica, Stàniloaie, Coposu, Quintus, Carianopol, Covaci, Carandino - în tarà ; I. C. Dràgan, Gustav Pordea, Michael C. Titus, Radu Câmpeanu, I. Ratiu, D. Milhovean, Dinu C. Giurescu, în exil. La acestia trebuiesc adàugati "càlàtorii", fie aceia ocazionali, ca mentorul sàu, Serban Cioculescu, fie harnici navetisti : Hàulicà, pictorul Bernea, regizorul Pintilie, actorul Beligan, precum si citatul Adrian Marino - nu-i mai amintesc pe simbriasii Externelor Ministerului de Interne : Zoe Busulenga, Cândea, Balaci, Mihnea Gheorghiu…

"Teorie-explicatie" atât de oblojitoare a inimilor uzate de suferinte ale celor ce trecuserà prin închisorile dejiste si, nemaivoind sà se întoarcà în cele ceausiste, obositi, striviti, spuneau în dreapta si-n stânga ce le ordona Securitatea sà spunà (cu greutatea prestigiului lor) ; pe de altà parte dragà celor care, ca si Al. George erau grozav de…asta, zi-i pe nume : oponenti - la bucàtàrie, cu aparatul de radio pus tare pe Bucuresti. Ca sà-si scuze frica, lasitatea, supunerea, colaborationismul, algeorgii purtau mai departe vorba Seniorilor, cea care aranja pe toatà românimea curat-mioriticà, inactivà, resemnatà ; pe toti supusii, pe toti subpusii - pe toti "rezistentii" (în sensul de îndelung ràbdàtori, nu de ràzvràtiti) ;

Pe toti "rezistentii prin culturà".

De aici trebuia musai sà se înteleagà : cei ce deschideau gura împotriva comunismului ceausist erau… cum altfel ? : oamenii rusilor, ai ungurilor, ai jidanilor - aceia cu certitudine aveau spate gros, altfel nu si-ar fi permis sà facà pe disidentii - însà pe adevàratii "oponenti" nu-i puteau însela, atrage în capcana Securitàtii (apud Noica, Stàniloae, Coposu, în 1977, celor ce le cereau sfatul : sà se angajeze în actiunea pentru drepturile omului ?) aceia fiind : desteptii, ca Al. George, cel tàcînd chitic ; aplatizat si tremurînd…

 

La sfârsitul làlàielilor din Cuvîntul, curajosul Al. George îl cotonogeste în acelasi pret si pe Saharov ("conceptor al unui plan diabolic, de a ataca USA", explicà el, grozav de citit), deplorînd - prin contrast - soarta tragicà a "marele Landau" - "înformatia aceasta o detin de la K.R. Popper si este de maximà certitudine" ne înstiinteazà.

De n-ar fi o "maximà certitudine" ca în episodul cu Mihàes asupra càruia promisesem sà revin :

În urmà cu un an Al. George îl acuzase pe Mircea Mihàes cà, "în cartea despre Faulkner" - "pe care am ràsfoit-o la un prieten, neavînd bani s-o cumpàr"- autorul nu mentiona la loc de cinste marile sale merite. Mihàes îi ràspunsese, spàsit : într-adevàr, nu scrisese despre marile-merite ale lui Al. George în "cartea despre Faulkner", deoarece o asemenea carte… nu existà.

 

Unde va fi adunînd "materialul" Cuvîntàtorul George ? Tot la Nestor, din gura lui Mircea Horia Simionescu, fost sef de cabinet al Dumnezeului Popesc’ ?

 

 

Vreau sà-mi vàd DOSARUL de SECURITATE !

23 octombrie 1997

 

Bineînteles cà vreau sà-mi vàd dosarul de Securitate ! - în fapt, dosarele :

- în 1977, când am fost arestat pentru ultima oarà, în vederea procesului ("tràdare de patrie si pentru relatii împotriva naturii", scria citet, negru pe alb) mi s-au prezentat sapte - volume, dosare, clasoare;

- în 1995, dupà ce mi-am declarat candidatura la alegerile prezidentiale, Màgureanu (protejatul lui Coposu, protectorul lui Constantinescu), în fruntea unui colectiv de truditori MAI a asudat din greu la cârpocirea a ceea ce Organul Etern a numit : Cartea Albà - în ea eram zugràvit ca un las, ca un lingàtor de cizme (ale lui Ceausescu, se-ntelege !) - în acel moment se vorbea de mai multe volume, parcà douàsprezece ;

- acum, la un an dupà victoria în alegeri a veteranului (càci si el: de la pa’zopt !) si arhicunoscutului combatant anticomunist Emil Constantinescu, pentru cà mi-am exprimat încà din 1992 îndoiala în creatia Blandienei si a Coposului (si am reînnoit-o în 1996 - când am avut si o "polemicà" artistic aranjatà de Gabriela Adamesteanu în 22), "dosarul" meu va fi atins vreo 15 volume, nu ?

*

 

A-ti cunoaste dosarul…- iatà o temà pe care Shakespeare nu a exploatat-o, sau voi fi uitat eu ; însà nu din aceastà pricinà mi-am adus modesta contributie într-un capitol întreg din volumul de màrturii Culoarea curcubeului, publicat în traducere francezà la Seuil, în 1979, la Humanitas în 1990 : incomplet distribuit, retras de pe piatà, depozitat, iar dupà 2 ani, în 1992, trimis la topit de filosoful Liiceanu. Cum e viata omului: comunistii nu mi-au distrus càrtile, doar le-au retras de pe piatà - anticomunistii (si, zice-se : prietenii mei) Liiceanu si Sorescu (Gardà inversà) - da ; fiecare câte una.

A-ti cunoaste dosarul… - ce plàcere, ce surprize, ce lovituri de teatru - ce deceptii, ce durere ! "Tema" va alimenta si literatura, teatrul, filmul românesc, începînd de prin anul 2022 - cu peste un sfert de veac în urma germanilor de est, a polonezilor, a rusilor, a bulgarilor, a albanezilor.

De ce atât de târziu ? Au ràspuns - e drept, la altà întrebare !- ai nostri politicieni din fosta noastrà opozitie, declarati anti(cu mode-ratiune)comunisti, cu precàdere tàrànisti ; ei s-au rostit despre accesul victimelor la dosarele de securitate astfel :

«Nu este momentul…»

Cum sà fie momentul ? Pentru români niciodatà nu este (momentul) sà afle adevàrul-adevàrat. Mai cu seamà dacà acest adevàr contrazice versiunile eroice de manual scolar (Cosmin, Càlugàreni, Màràsesti) ; dacà vine în contradictie cu "firea blândà, necotropitoare a neamului nostru" : invadarea unor teritorii stràine (Bulgaria în 1913, Ungaria în 1919, URSS în 1941, din nou Ungaria în ‘44-45) ; dacà vorbeste despre "tratamentul" aplicat unor alte etnii decât noi, directii coborîtori din Traian si Decebal (evreii si tiganii trimisi la moarte în Transnistria), contrazicînd "omenia românului" din care lumea întreagà a avut un esantion în direct, la televiziune : nàvàlirea barbarilor omenosi în Bucuresti, în zilele de 13-15 iunie 1990…

Cu atât mai putin «nu e momentul» pentru bàstinasul carpato-danubian sà afle cine l-a turnat pe el - nu de alta, însà în acelasi moment ar putea afla si vecinul, prietenul, cumnatul (cine anume-l turnase, de sà-i crape capra cea mioritoasà)…

 

*

Existà - pentru cine a urmàrit - un recent exemplu, adevàrat, dintr-un domeniu marginal : literatura. Jurnal-ul lui Mihail Sebastian a provocat Ah !-uri de surprizà, de durere, de deceptie, printre constiintele curate ce aflau cu stupoare cà Eliade nu era chiar o icoanà, Nae Ionescu nu chiar un mag, Cioran nu chiar gânditorul fàrà prihanà - însà nici un comentator nu a contestat adevàrurile (subective, adevàrat) puse pe hârtie de Sebastian.

De ce ? Simplu : dintre cei încondeiati nu mai tràieste, azi, nici unul (ca sà protesteze, ultragiat) - si nici… încondeietorul - pentru ca în capul sàu sà se spargà reprosurile, acuzatiliile de calomnie, de falsificare a adevàrului…

Pe când Jurnal-ul lui Goma…Dar bine-nteles cà este mincinos - când spune ce spune despre Doinas, despre Liiceanu, despre Manolescu, despre Buzura, despre Blandiana, despre Sorescu si alte vârfuri ale literaturii cotidiene ; dar bineînteles cà Goma, spre deosebire de Sebastian (tràiascà mortii !) insultà breasla, calomniazà breslimea, înjurà smântâna spiritualitàtii, directoratul general al constiintei natiei ! Se va fi observat cà exact aceiasi comentatori care îl làudau pe Sebastian - oricum, nu gàseau cà ar fi scris neadevàruri despre contemporanii sài - l-au acuzat pe Goma cà a scris minciuni despre ai sài contemporani…

Or dosarele de securitate cuprind (e bine spus : cuprind - ca Bratele Caracatitei Revolutiei) întreaga comunitate, nu doar elita, alesii, unsii, literatornicii ; si nu doar cea româneascà - însà vecinele, avînd exact aceeasi - dacà nu mai durà, ca a polonezilor - nefericità experientà a ocupatiei sovieto-comuniste, au gàsit tària de a da càrtile pe fatà, imediat ce Zidul Berlinului a càzut !

Însà, asa cum noi, care ne làudàm cà am fost "cei mai antirusi din Eurpa de Est" (o-ho !, de-aceea am ajuns cot la cot cu dusmanul etern pânà-n Tatra) - dar am refuzat destalinizarea vreme de 11 ani (Stalin a murit în 1953, abia în 1964 a ajuns pe malurile Dâmbovitei vesela veste) ; asa cum, dupà decembrie 89, noi , "cei mai anticomunisti dintre thraci" (mie-mi spui !?), am avut nevoie de 7 (sapte) ani, ca sà ne descotorosim de Iliescu - dar nu si de Màgureanu, Roman, Severin, de te întrebi : Românii nostri sunt ai nostri - ori ai lor ? - iatà cà existà, ca sà zicem asa, "oarecari ezitàri" în deschiderea dosarelor de securitate ale cetàtenilor.

 

*

Fireste, vreau sà-mi vàd dosarul (la singular, desi alcàtuit din muuulte volume).

Vreau sà-l vàd !- am acest drept. Ca sà stiu : ce, cine, cum mi l-au îngrosat.

Vreau sà vàd - în dosarul meu : cine dintre bravii si valorosii rezistenti prin culturà au dat, nu acele obisnuite declaratii-obligatorii despre mine si despre ale mele, ci note informative, citeste : denunturi - desigur mincinoase, ràuvoitoare (despre ale mele si despre mine) ;

Asa, ca sà stiu ; ca sà afle aceia - fie si postum - cà eu, turnatul, am aflat de cine si cum am fost turnat ;

Vreau sà-mi vàd dosarul - am acest drept - pentru a cunoaste, nu doar identitatea turnàtorilor mei (la urma urmelor niste biete fiinte terorizate, strânse cu usa, obligate, santajate, ori doar lipsite de sira spinàrii), ci si identitatea securistilor care au cerut, au conditionat de cine stie ce "avantaj" ori ne-pedeapsà, au zmuls declaratiile, aceste contracte de vânzàri de frate (tot la Mioritza ne întoarcem !).

Sà nu ne explice guvernantii (anticomunisti, nevoie-mare !) cà identitatea securistilor este acoperità de secretul… profesional ; cà bietul locotenent, maior, colonel de Secu’ era doar un simplu functionar, un màrunt executant al unui ordin.

Dacà guvernantii în chestiune sunt tàrànisti - si, pe deasupra fosti detinuti politici ! - sà stie, dacà nu le-a dat asta prin cap pânà acum, fàrà ajutor màgurean : vor exista temeiuri de a fi bànuiti cà au ceva de ascuns.

Asadar : securistul era un… functionar, atunci - acum însà fiind un alt atunci, securistul sà facà bine sà-si asume ordinul atunci executat. Atunci se simtea tare-mare, terorizînd nevinovati, juisà constatînd cà oameni în toatà firea se scapà pe ei de frica lui, a atotputernicului securist abia alfabetizat ; atunci nu fàcea asta de amorul artei, pentru asta primea salariu de 3-4-5 ori mare decât al unui profesor - ei bine, acum sà iasà la luminà (din pivnita PNTCD-ului), în piata mare : sà-l vedem, sà-l stim ; sà stim noi, victimele, cum îl cheamà, de unde este, al-cui-tatà-e ; sà afle pàrintii, sotia, fratii, verii, copiii lui, cà noi, stim cu ce s-a ocupat el, la Securitate: cu terorizarea, cu umilirea, cu chinuirea semenilor - murdarà treabà, pentru care era foarte bine plàtit, iar ei : nevastà, pàrinti, copii, s-au bucurat - în plinà cunostintà de cauzà - de argintii mânjiti de lacrimi, de sânge, ai profesiei de càlàu.

 

*

Mai vreau sà vàd - si am acest drept - dosarele unor confrati :

Nu dosarul lui Ivasiuc (pe care-l cunosc din aprilie 1977, de la ultima arestare) ; nici pe al lui Sorescu - doar nu umbla cu cobilita prin Occident, fàrà sà plàteascà vamà la Bariera Organului - ci dosarul lui Doinas : asa, din purà curiozitate… eticà ;

Nu mà intereseazà dosarul lui Pàunescu (stiu, de aproape 30 ani ce hram poartà Bardul Bârcii) - dar pe al colegei sale de facultate : Blandiana, da ; din curiozitate…esteticà ;

Nu dosarul lui Bàran (fàrà mister) - ci pe al sotilor Dimisianu - din curiozitate editorialà ; nu dosarul lui Hobanà, securist atitrat al Uniunii Scriitorilor, ci al lui Buzura - din curiozitate… psihiatricà : sà aflu ce legàturà poate fi între maramuresan, pe de o parte, Gogu Ràdulescu pe de alta (o bànuiesc : aceeiasi ca si la Blandiana) si, în fine: Securitate (a lui Ceausescu, a lui Iliescu, a lui Constantinescu - Buzura fiind impartial, de parc-ar fi regàtean…) ;

Iatà : nu m-ar interesa dosarul lui Hàulicà - ce sà mai aflu, nou ? - dar al lui Lucian Pintile, da ; si al lui Horia Bernea ; nu al lui Ciachir (cine nu-l stie ?!), ci al lui Sorin Dumitrescu (cu tot cu popa Galeriu) ;

Nu dosarul lui Mircea Iorgulescu, nici al lui N.C. Munteanu (citibile cu ochii închisi, dupà prestatiile pro-Iliescu de la Europa liberà, dupà campania în favoarea lui Roman - ci al lui Nicolae Balotà (ca sà aflu, acum, dupà 30 ani, motivul pentru care colegul meu de celulà de la Jilava, verticalul detinut Balotà, cum s-a liberat, cum s-a orizontalizat : s-a apucat sà laude partidul si Revolutia culturalà din ‘71) ; si al lui Adrian Marino - ca sà înteleg cum de un fost detinut politic (si încà tàrànist !), cu multi ani de domiciliu obligatoriu, sub Ceausescu acàlàtorit în Occident cum numai Sorescu, Ilie Nàstase, Blandiana, Tiriac, Virgil Cândea au càlàtorit.

Si, fireste : nu mà intereseazà cât negru sub unghie dosarul epigramistului cataramist Mircea Ionescu Quintus : stiu de 20 ani cà a lucrat pentru I.C. Dràgan - deci pentru Securitatea Exterioarà - m-ar interesa, însà (ca ortodox) cel al lui Stàniloae; ca literat, m-ar interesa al lui Noica - desi esentialul se cunoaste : s-a làsat protejat de Plàmàdealà, deci de Securitate. Si mor de curiozitate sà-l vàd pe al lui Corneliu Coposu - ca sà stiu de unde îi veneau toate câte i-au fost venit: ostilitatea fatà de drepturile omului ("provocare a Securitàtii), fatà de noua formà de opozitie anticomunistà ("disidentii sunt oamenii rusilor si vor sà-l punà în dificultate pe Ceausescu") ; deschiderea partidului tàrànist tuturor securistilor, militienilor, ba chiar si paznicilor de noapte ; sadomasochismul relatiei cu Màgureanu, în fine - dar nu în ultimul rând : secretul delfinizàrii lui Constantinescu…

N-am nici o curiozitate în privinta dosarului de securitate a unui Iliescu ; nici al lui Petre Roman nu mi-ar spune ceea ce nu stiu încà - dar al lui Emil Constantinescu : da !

As vrea sà-l vàz !

Ah - si cum as vrea sà cunosc dosarele consilierei prezidentiale Zoe Petre (fireste : pluralul vizeazà clanul).

Astea nu sunt curiozitàti de cumàtrà : sunt necesare informatii despre comunitatea româneascà din care fac parte - chiar si eu.

 

A N A N I A

 

Paris 30 octombrie 1997

 

Cu o insolentà dintre cele mai suspecte un anume Valeriu Anania protesteazà în Vatra - nr. 9/ 97, pag. 61 - împotriva aluziilor formulate de Adrian Hamzea (tot în Vatra nr. 5) la adresa unui càlugàr legionar, reeducator la Aiud, agent al propagandei ceausiste în USA, uns de Iliescu IPSS.

Ràu a fàcut A. Hamzea cà, cedînd românismului, nu i-a spus pe nume - anumelui Anania.

Cine nu va fi auzit de popii-legionari-securisti Valeriu Anania si Leonida Plàmàdealà, cei care, în Canada si în Statele Unite ale Ame-ricii i-au zàpàcit, i-au neutralizat pe enoriasii români exilati, le-au colonizat parohiile - în folosul Securitàtii si al lui Ceausescu ? Cine nu le cunoaste trecutul murdar, de tripli tràdàtori : ai legionarismului, ai românismului, ai crestinismului ?

Ca unul care, dupà 1978, am càlàtorit pe urmele lor pot depune màrturie despre pagu-bele considerabile provocate în sufletele românilor destàrati. Plàmàdealà si Anania se prezentau cu o… triplà aureolà: de martiri-legionari, de martiri-de-puscàriasi, de martiri-ai-Bisericii. Rezultatul ? Exilatii, nu cu totii legionari, doar buni-români, vibrînd la orice tricolorism, îmi ràspundeau astfel la criticele formulate la adresa comunismului si a lui Ceausescu :

«Nu poate fi adevàrat ce sustii d-ta - ne-au vorbit camarazii Anania si Plàmàdealà : azi România nu mai e condusà de elemente alogene - ne conducem noi, românii. Ne-au mai explicat fratii nostri Plàmàdealà si Anania : Ceausescu, doar cà-si zice comunist, altfel e de-al nostru, simte româneste, e împotriva ungurilor si a jidanilor…» (acest discurs, în USA, în 1977, urma sà fie copiat de romancierul Buzura, càlàtor prin Germania, în 1987-88).

 

Anumitul Anania se aratà indignat nevoie-mare de aluziile lui A. Hamzea. Propun redactiei revistei Vatra reproducerea pasajelor direct privindu-l din cartea de màrturii a lui Nistor Chioreanu, apàrutà acum 4-5 ani (nu mai am volumul, deci nu pot da indicatii bibliografice). Acolo sunt scrise, negru pe alb, ispràvile sale de reeducator des-legionarizator, des-românizator, des-humanizator - în închisoarea Aiud, între 1960-64.

Dacà tot a deschis vorba anumitul Anania, atunci sà ràspundà - în revista Vatra - cum de un fost detinut politic, legionar (în plus "mistic-înràit"ca el) a càlàtorit "în patru continente", cum numai securistii (de la exteriorul Ministerului de interne, citeste : tovaràsii din diplomatie) puteau càlàtori ?; cum de a functionat el ca tovaràs-popà, trimis de MAI printre exilatii anticomunisti din America ?; în ce consta "misionarismul" sàu printre "pàgânii" din Detroit ?

În nici un caz sà nu fie separat numitul Anania de si-mai-numitul Plàmàdealà - sub al càrui anteriu se pitulase Noica, la Pàltinis - o-ho, ce bine, ce " de-aproape" era pàzit (desi filosoful avea geniul de a se pàzi foarte bine si singur si de a angaja dialoguri cu caralìii) ; intelectualul Plàmàdealà, cel care, în Telegraful român "polemiza" cu papa Ioan Paul al II-lea ; cel care, falsificînd documente, interpretînd abuziv documente, nega rolul considerabil jucat de Corifeii Scolii Ardelene, nu doar în cultura, ci si în constiinta de sine a comunitàtii noastre. Toate astea nu-l impiedecau sà participe, din partea României ceausiste, la tot felul de consilii, congrese, conclavuri…ecumenice, unde apàra teza Centralei : «Ecumenism - primesc !- dar sub controlul Patriarhiei de la Bucuresti !»

Nici o îndoialà : biserica ortodoxà româneascà a fost pàtrunsà de Securitate, întoarsà pe dos ca un cojoc ciobànesc; bineînteles : "ierarhii" doar grade nu aveau (desi…). Se mai îndoieste cineva de adevàratul Dumnezeu slujit de teologi ca Virgil Cândea, Dan Zamfirescu, Dan Ciachir ? Chiar atât de scurtà sà fie memoria românilor ?

Sà mai existe oare credinciosi ortodocsi care sà-l accepte pe unul ca Anania drept…"Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului ?"; din care medii se vor fi recrutînd : ca si ai PNTCD-ului : dintre securisti, militieni, gràniceri ?; ori sunt doar bieti oameni sub vremi ce oricând pot fi prefàcuti în "cruciati" (ca minerii), trimisi sà lupte cu ciomagul împotriva catolicilor, a sectantilor, a europenistilor, a intelectualilor ?;

Mai existà credinciosii uniti ce-si fac iluzia cà un ins ca Anania ar putea fi "crestin"si ar accepta restituirea a ceea ce càpàtase, de la PCR, Biserica Ortodoxà în 1948, dupà interzicerea si spolierea Bisericii Unite ?;

Sà mai existe persoane bipede acordînd credit tandemului de cea mai purà extractie securistà : Anania-Funar ?

 

Dar acest anume Anania este si o nemàrginità toapà când îsi declinà titlurile - printre ele : "Membru de onoare al Municipiului Cluj-Napoca" : sà fie onoare ungerea unui membru de càtre un organ ca însusi Funarul tovaràs ?) ; sau : "Colaborator al rubricii «Vatra-Dialog»"… de ce nu seria legitimatiei de donator de sânge, sau al certificatului de revolutionar - datà fiind activitatea înalt Prea Murdàriei Sale în cadrul Securitàtii, nu e de mirare cà Iliescu l-a uns "pàstor" de Cluj.

Foarte adevàrat : îl detest mult mai mult pe Plàmàdealà - fiindcà e basarabean de-al meu (nu oltean de-al lor) ; fiindcà l-a îmbrobodit pe Noica, l-a ametit pe Plesu, l-a descântat pe Liiceanu (nici nu era greu - dealtfel, asa a ràmas si în ziua de azi : plàmàdealofil impenitent, monarfist când e momentul, frate oportun cu Sebastian si inventator al arheului prutean’ la tàrànistul de ambe sexe).

Însà anumele Anania sade, temeinic, pe locul doi.

Ah, cum nu sânt eu Làpusneanu (Doamne !)…

Cu greatà.

 

 

 

Paris, 20 noiembrie 1997

 

Càtre revista 22, Bucuresti,

 

Doamnelor, Domnilor,

În virtutea dreptului la replicà, và rog sà publicati textul ce urmeazà. Multumiri,

P.G.

 

Sàptàmânalul 22, în nr. 45 (11-17 nov. 1997) a publicat la pagina "Interviu…" spusele lui Paul Barbàneagrà, "consilier special al lui Ion Caramitru", cum se prezintà el însusi cu izbitoare modestie.

Surprizà : specialul consilier se ocupà si de mine pe o coloanà din patru) ; ne-surprizà : este al doilea atac curat-prietenesc, întâiul fusese publicat în… nu chiar în Scînteia, dar în Dilema (10-16 iunie 1997).

Citez, deci, din Paul Barbàneagrà - obicei pe care el nu îl are. Producerea de citate presupune citirea textului incriminat - operatie, o, cât de penibilà… Si, se vede, pentru unii, perfect inutilà.

La întrebarea lui Iulian Anghel : "(…) Cum se face cà nu v-ati occidentalizat ?", Paul Barbàneagrà ràspunde (la obiect) astfel :

"Exilul nostru era istoric, geografic, dar era, în fond, ridicol. Exilul ne-a înràit, ne-a obligat pe noi sà pierdem veritabile criterii ale dreptàtii. Si avem un exemplu trist printre noi. E vorba de Paul Goma. Sânt cu atât mai trist, cu cât eu l-am iubit enorm, îl cunosc din ‘53. Am admirat curajul lui, ceea ce a fàcut el n-a fàcut nimeni. Pentru asta consider cà, atunci când s-a tinut primul congres al scriitorilor români dupà perioada Ceausescu, iar scriitorii români nu s-au dus la Paris sà-l aducà cu forta, poate sà-l roage (pentru cà el era personajul care justifica moral acest popor), a fost o mare gresealà".

Aceea a fost introducerea - aceasta dezvoltarea :

"Asta se întâmpla în ‘90, în aprilie, în Sala Palatului, dacà nu mà însel. Acest om minunat si-a pierdut astfel simtul dreptàtii si acea logicà de fier care i-a permis, în prima parte a vietii lui, sà aibà curajul sà spunà lucruri care ne priveau pe noi toti. De ce sânt necàjit ? Pentru cà a publicat recent acest celebru Jurnal în care se afirmà, fàrà nici o justificare, cà ar fi, nu numai cel mai mare, dar si singurul «procuror» pe care ar trebui sà-l aibà exilul (subl. m., P.G.). Chiar dacà ar fi asa, sau tocmai dacà ar fi asa, n-ar trebui sà o spunà… Niciodatà nu l-am auzit pe Eliade vorbind despre genialitatea sau despre cultura lui, tocmai pentru cà el era cel mai dotat. Tot asa, Cioran, Ionesco. În clipa în care el se proclamà procurorul absolut, îsi face praf profilul moral. Mai mult decât atât", continuà avântat consilierul special, "eu am organizat, în ‘94, la Paris, cu Ràutà (el fiind producàtorul si realizatorul), un congres al scriitorilor din tarà si din exil (s. m.). N-au putut veni toti, pe câtiva însà nu i-am invitat, stiind bine de ce. Pe câtiva as fi vrut si n-am putut. Îmi pare ràu cà nu l-am invitat pe prietenul meu Manolescu, pentru cà ne-a mintit spunîndu-ne cà nu-l mai are pe Mihnea Berindei purtàtor de cuvânt al Partidului Aliantei Civice la Paris. Si-l avea. Nu puteam invita pe liderul unui partid care-l avea ca purtàtor de cuvânt pe cel mai gauche-ist dintre noi".

"Ce legàturà au toate acestea cu Paul Goma ?" îl întreabà Iulian Anghel.

"Au", nu se descurajeazà Barbàneagrà, "pentru cà nici pe Goma nu l-am putut chema, din cauzà cà vreo 10-15 dintre cei care participau mi-au spus cà dacà vine Goma ei nu mai vin. Pentru cà Paul Goma îsi începuse profesia lui de "procuror" deja de atunci. Nu pot sà spun cine sunt acei oameni care nu l-au vrut acolo pentru cà nu-mi place sà bag zâzanie. Nu stiu însà de ce Goma a simtit nevoia sà inventeze precum cà Monica Lovinescu mi-ar fi spus mie sà nu-l chem. Nu-i adevàrat, dimpotrivà. Monica Lovinescu si Ierunca m-au întrebat când au vàzut lista : «Dar Goma unde e ?» Si eu le-am explicat cà sunt multi români care mi-au spus cà, dacà vine Goma, ei nu vin. Monica a ridicat din umeri, pentru cà oricum, nu putea face nimic. Eu organizam congresul si stiam ce trebuie sà fac ; am încercat sà mentin un echilibru, am vrut sà elimin tensiunile (subl. mele.). Asa s-a întâmplat cà nu l-am invitat pe Goma".

 

Am citat atât de copios, pe de o parte fiindcà, repet : sânt izbit de acest demers al amicului ; pe de alta : asa cum e pus la cale atacul, mà obligà la apàrare. N-as fi vrut sà mà înfrunt (si) cu el, însà fiind a doua agresiune din parte-i (începutà, unde ? în Dilema, organ al lui Cândea-Buzura-Plesu), ràspund :

1. P. Barbàneagrà afirmà cà în Jurnal as fi - ba chiar m-as fi declarat - "nu numai cel mai mare, dar singurul «procuror» pe care ar trebui sà-l aibà exilul" !

Aiuritor - si neadevàrat : nici în Jurnal, nici în vreun alt text al meu nu se aflà o astfel de idiotenie exprimatà la prima persoanà (fiind vorba, totusi, de un jurnal), nici la impersonalul cinematografic -"acest celebru Jurnal în care se afirmà" (cum atât de limlemnic se exprimà literatul cineast). Altcineva va fi scris despre mine cà as face pe procurorul, însà credeam cà Barbàneagrà poate face deosebirea între ce este scris în Jurnal si ce se scrie despre Jurnal ;

2. P. Barbàneagrà afirmà, repetat, cà nu m-a invitat la simpozionul (s.m.) din luna mai 1994 - simpozion, cum sade scris în invitatie si nu "un congres al scriitorilor din tarà si din exil", cum îl boteazà postum, imitîndu-l pe Breban cu a a sa tentativà diversionistà din vara anului 1989…

Aiuritor de neadevàrat : am în fata ochilor invitatia !

În interviul din Dilema (iunie ‘94), vorbea de "multi, foarte multi" [exilati care s-ar fi opus participàrii mele] ; în 22 precizezà în maniera sa : "vreo 10-15" - numai cà "vreo"-ul constituie aproape jumàtate din totalul prezentilor !

Cititorii sà stie : Barbàneagrà se gândeste la un eveniment petrecut în 1994 (simpozionul cu pricina), dar aratà Jurnal-ul (apàrut cu trei ani mai târziu). În viziunea sa, Jurnal-ul - cel care pre multi a supàrat, dupà februarie 1997- ar constitui motivul neinvitàrii mele (am vàzut cà afirmatia este inexactà) la simpozionul din… mai 1994 ! Obisnuità inversiune cronologicà pe malurile Dâmbovitei, nu pe ale Senei.

Privind lista participantilor, gàsesc trei exilati ce ar fi putut conditiona prezenta lor de absenta mea. Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si Nedelcovici (cu acesta, într-adevàr, avusesem un serios conflict în vara lui ‘89, în chestiunea organizàrii "ecumenice"- si secrete - a scriitorilor, pusà la cale de navetistul Breban, de securistul Brie, de abia-trezitul din somn Tepeneag si de abia-descoperitorul exilului Sorin Alexandrescu - Bujor fiind "micul telegrafist" - vezi Jurnal-ul meu vol. II, Càldurà mare). Nedelcovici era supàrat pe mine - dar sânt convins : n-ar fi putut gândi, necum rosti : «Vin, dacà nu vine cutare».

Chestiunea Monica Lovinescu : Paul Barbàneagrà declarà, acum, cà nu stie de ce am simtit nevoia sà inventez cà Monica Lovinescu s-ar fi opus…

Dar el, Barbàneagrà mi-a spus,atunci (în 1994) cà… mi-o fàcusem cu mâna mea - dacà ajunsesem sà mà cert pânà si cu Monica…- ce se poate deduce din asta ?

Pentru cà nu deductiile constituie probe - iatà si proba :

Am acceptat verosimilitatea tezei cà Monica Lovinescu ar fi fost potrivnicà : dacà nu s-ar fi opus prezentei mele (oricâte neîntelegeri interveniserà între noi), ar fi putut oare participa la un simpozion despre exil, stiind cà un alt exilat (de-o pildà eu) fusese îndepàrtat ? Nu cu mult timp înainte (la 1 aprilie) ne întâlnisem la înmormântarea lui Eugène Ionesco si schimbasem câteva cuvinte, deci supàrarea nu era si cu… tàcere.

Eu, judecîndu-i pe altii dupà mine, n-as fi participat la o reuni-une a exilatilor din care Monica Lovinescu ori Virgil Ierunca (ori Nedelcovici) ar fi fost exclusi. £i n-as fi ridicat din umeri, aflînd de o asemenea discriminare - continuînd a ràmâne în salà.

Or Monica Lovinescu a fost prezentà la simpozion ;

3. P. Barbàneagrà nu spune întreg adevàrul (un adevàr partial : partial, minciunà) atunci când pretinde cà exclusi au fost doar Manolescu (din pricinà de Berindei) si Goma (din pricinà de Goma). De ce se va fi ferind sà rosteascà numele celui mai ilustru exilat (si, cronologic, întâiul) pe care l-a exclus din capul locului : regele Mihai?

Am resimtit dureros alungarea din exil în luna mai 1994, însà m-am consolat : mà aflam în bunà companie… Nedreaptà, nàucà mi s-a pàrut "explicarea" din Dilema - de ce în Dilema ? Dârzul ultrana-tionalist Barbàneagrà dà interviuri unui organ al lui Iliescu ? (prin Buzura)?, mà întrebam atunci. De când am citit 22, nu mà mai întreb, ràspunsul este : tocmai de aceea : legionarii si comunistii - dusmani, dar frati. Siamezi. Sau : doi dintre ciobanii din Miorita - cei care pun-la-cale… Concluzie : Barbàneagrà nu putea sà nu facà asta.

Atunci (în ‘94), la scurt timp dupà interviu, mi-a telefonat, m-a întrebat dacà am citit Dilema ultimà si m-a asigurat : el spusese una, "àia" consemnaserà altceva - atunci când nu inventaserà ; dealtfel, nici nu vorbise despre mine… L-am întrebat cum de Elena Stefoi, a putut "inventa" informatii ca cea despre examenul de la Cinematografie din ‘53?

Nu mi-a ràspuns. Si n-am pierit. Am supravietuit.

La sfârsitul anului 1995, când am avut mari necazuri admini- strative, Paul Barbàneagrà si cu minunata lui sotie ne-au fost alàturi, ne-au ajutat (pàstrez amintirea zilei 2 octombrie 1995 - când împlineam 60 ani si aveam proces pentru expulzare din locuintà : care nu a fost bucuria, sà-i vàd la tribunal pe Rosi si pe Paul Barbàneagrà, bunii mei prieteni !). De aceea luasem "zicerea" din Dilema drept un accident, cum ni se poate tuturor întâmpla : "àia" ne deformeazà spusele, pe noi ne ia gura pe dinainte… Însà, acum, cu interviul din 22 se schimbà toate datele.

Si de ce abia acum ? Dacà Jurnal-ul (apàrut în februarie ‘97) a fost picàtura care a umplut paharul tolerantei, de ce si-a aràtat mânia abia în noiembrie (‘97) ? Abia acum l-a citit ? Nu : abia acum antu-rajul, situatia, pozitia (postul) l-au obligat sà ia cuvântul - si sà ia atitudine…

Prestatia din Dilema (1994) nu era accident - si acela fusese un moment de luare-de-pozitie-contra… (abia acum accept ce spuneau altii, mult mai apropiati de el : Barbàneagrà nu a fàcut niciodatà greseli care sà-i cauzeze/dàuneze - chiar dacà uneori pàreau monumentale gafe ; totdeauna, în toate, a urmàrit un plan ; un scop ; "o linie".

Dar care-ar fi linia - fiindcà linie-i si frânta ? De ce mà atacà - el ! - prima oarà în foaia diversionist-cotrocenistà Dilema (drept : ar fi putut-o face si în Adevàrul-Scînteii)? ; de ce, domiciliatul la Paris, în trecere prin Bucuresti, în loc sà se ocupe de cultura româneascà sinistratà, risipeste gloantele tràgînd într-un exilat… exilat pânà si din exil (prin stràdania si a lui) ? Doar pe el nu-l "înjurasem" în Jurnal…? A, e solidar cu "înjuratii" ? Abia acum ?

Si încà : de ce a riscat sà facà afirmatii fàrà acoperire ca cea despre "procurorul" care as fi - cicà màrturisità în Jurnal - astfel înrolîndu-se în brigada intelectualilor români cotidieni care nu citesc opurile despre care scriu - dar scriu !?

 

Barbàneagrà va fi urmàrind, nu cucerirea unei situatii (o are, o stàpâneste - desi, parcà tot mai bine i-ar sta ministru al Culturii, sau màcar al Cultelor, cà, vorba ceea, tot de la Cult i se trage lui), ci consolidarea prin asta, cum îi zice…? Prin încadrare ! El vrea sà se încadreze ; în sistem. Am folosit doi termeni comunisti ? Ei si ? Mai folosisem douà sintagme : luare-de-cuvânt, luare-de-atitudine (înfierare). Asadar, iatà-l pe Barbàneagrà, cunoscutul anticomunist cum se încadreazà ; în sistem.

Nu altfel procedase Marin Sorescu : când se profilase la orizont un scaun ministerial, pentru a se încadra în sistem, se gràbise si dedese gramnic dovadà : distrusese plumburile romanului meu Gardà inversà, zicîndu-si : ce, numai Liiceanu sà aibà galoane de distrugàtor de carte ?, de… dàtàtor-de-dovadà (în vederea încadràrii în sistem) ? De pedepsitor al meu "înjuràtorul celor mai buni" (dintre noi, Thracii, vorba unui alt camarad al sàu)?

Însà cobilitarul strâns cu dosarul vizà un scaun mare, de ministru, nu unul mititel, de consilierel (oricât ar fi acela si speciel). Asadar, Barbàneagrà a càlcat pe urmele lui Sorescu : s-a încadrat în sistem. Iar acum dà dovadà.

Am avut tot timpul sà aflu ce se petrecuse în ‘94 :

Barbàneagrà nu se pliase cerintelor (?) unora de a interzice participarea altor exilati (Regele Mihai, Goma - ierte-mi-se apropierea, însà chiar regina Ana a spus : «Vous deux… Vos amis vous ont exilé de l’exil…»), ci a mers în întâmpinarea doleantelor nemàrturisite ale camarazilor. Si totusi : Ràutà nu a fost împotriva mea ; nici Calciu ; nici Halmaghi, nici Petrisor, legionari declarati - ci doar Barbàneagrà, legionarul-rusinos (asa cum, la Cinematografie, în anii 50, era comunist-rusinos si harnic adunàtor de cotizatii).

Dacà el mà asigurà - în noiembrie ‘97 ! - cà Monica Lovinescu nu a fost împotriva prezentei mele (dupà ce îmi comunicase contrariul), înseamnà cà nici un alt invitat nu a conditionat prezenta lui de absenta mea - ci asa cum aflasem din spusele mai multor participanti: Barbàneagrà, Marele Puitor la Cale, a pus la cale o configuratie a exilului binisor legionarà (la bazà), fàrà gauche-isti ca Berindei, ca Tepeneag, ca… Regele (bine : si ca mine). Însà cu adevàrati cunoscàtori ai exilului (încà o datà : adunarea era un colocviu despre exil, nu "congres al scriitorilor" - ce-ar fi càutat acolo Barbàneagrà : doar sà filmeze ?) precum Coposu, Blandiana ; cu "iubitori de exil" ca Paler ; cu "necolaborationisti" notorii ca Radu Enescu, N. Balotà, I. Caramitru…

Român verde, Barbàneagrà nu are notiunea timpului, amestecà trecutul cu viitorul, confundà prezentul cu trecutul : vorbeste de Jurnal-ul meu publicat în februarie 1997, ca si cum ar fi fost editat în februarie 1994 - deci : iatà pentru cà de ce fata-popii chioarà este ea si iatà pentru cà de ce nu m-a invitat la simpozion (varianta lui) : fiindcà eu fàcusem pe procurorul - "nu doar cel mai mare, dar si singurul" - citeazà el din Confesiunile violente ale lui Breban, din Jurnalul lui Zaciu, din Jurnalul lui Tepeneag… - nu din al meu.

Dar : cine nu citeste nu citeazà - asta o stiu toti (occidentalii)…

Îmi sunà suspect de cunoscut "motivul" schimbàrii mele (în ràu) - pe care-l deplorà ; si care-l doare… Încà în Dilema punea pe seama "unor probleme personale" faptul cà am ajuns sà mà cert cu toatà lumea. În 22 precizeazà : as fi devenit asa (procuror), pentru cà… nu fusesem invitat, "dus cu forta" la Congresul scriitorimii, de la Bucuresti… - si dà-i, si luptà, se lasà dus de vorbe-vorbe, uitînd cà, în 1994, el însusi s-a purtat cu mine taman cum se purtaserà, în 1990, "colegii" scriitori din România ; ignorînd ce i-am spus chiar eu, cà nu eram supàrat de neinvitarea la acel congres - de ce-as fi fost : mà uscam eu de dorul turnàtorilor Anania, Covaci, Quintus ?), anume : nu (mai) eram membru : dupà "evenimente" Dinescu, Doinas, Blandiana, Manolescu, Sorescu se opuseserà trimiterii de càtre Uniunea Scrii- torilor a unei hârtii prin care sà fie anuntati scriitorii exilati cà fuseserà reprimiti - nominal, nu la gràmadà, fiindcà nu la gràmadà fuseserà exclusi.

Bineînteles : multi dintre participantii la simpozionul despre exil nu mà înghiteau (las-cà nici eu pe ei !) - dar nu-mi imaginez pe vreunul dintre ei punînd aceastà conditie - nici chiar Coposu, care mà detesta, tocmai, fiindcà stia cà eu stiu de ce umblà el cu Màgureanu dupà el ; nici Paler - care stia cà eu stiu ce fàcea el, la Bucuresti, "în diplomatie", în anii în care Fàgàrasul era, fie sus la munte, fie jos, în Jilava ; nici chiar Blandiana - care stia cà eu stiam… e-he-he, câte din "faptele ei de rezistentà prin culturà…". Cà s-au pliat "regulamentului" impus de Barbàneagrà, asta da - citez din nou din màrturisirile sale : "Monica a ridicat din umeri, pentru cà, oricum, nu putea face nimic. Eu organizam congresul si stiam ce trebuie sà fac" (s.m. P.G.).

Deci am fost eliminat de la simpozionul despre exil, nu fiindcà 10-15 exilati ar fi protestat împotriva prezentei mele - ci pentru cà Barbàneagrà tinea minte (si seamà) de faptul cà avusesem cuvinte grele, de acuzare la adresa unor prieteni de-ai sài, ca Sorescu ; ca Zoe Busulenga, Femeia cu Barbà Ros-Verde Rectoversatilà : partea comunistà pentru Bucuresti, cea legionarà, pentru Paris ; cà formulasem acuzatii "antilegionare" (în fapt : antisecuriste) împotriva lui Virgil Cândea ; împotriva cuplului Plàmàdealà-Anania, Castor si Pollux ai Securitàtii Ortodoxe Române ; cà nu-l pretuiam la adevàrata valoare pe cugetàtorul Zamfir, preferîndu-l pe naìst ; cà nu-l iubeam din toatà inima pe Eliade - adevàrat : nu iubesc decât femei, pe Eliade îl citeam, e mai reverentios ; cà nu eram deloc convins de anticomunismul lui Ion Caramitru, protejatul sàu (pe atunci !) : îl vàzusem la tembelizor recitînd hamletian din Pàunescu, poate chiar din Mara Nicoarà, imne de slavà partidului si Ceausestilor - apoi stiam din 24-25 decembrie 1989, cà este în relatii de batere pe burtà cu generalul Plesità (tovaràs al teroristului Carlos), seful Securitàtii în 1977, cel pe care nu doar eu îl îndeaproape cunosteam, ci si minerii din Valea Jiului.

De ce spun cà prietenul meu Barbàneagrà s-a încadrat în sistem - iar acum dà dovadà…? Fiindcà si el joacà dupà cum îi cântà taraful dâmbovitean ; filmeazà dupà scenariul scris de multà vreme, înaintea lui interpretat de diferiti ur(l)àtori pe diferite tonuri, acelasi scop urmàrind : sà dea cititorilor, auditorilor, telespectatorilor impresia cà Goma àla va fi fost el util, pe vremuri, când se expunea, làtrînd la alde Eugen Barbu, Dan Zamfirescu, Làncrànjan, Pàunescu, Gafita, Vasile Nicolescu, D.R. Popescu, Dumitru Popescu-Dumnezeu, Ceausescu. Dar, gata !, de când , olé, olé, Ceausescu nu mai é !, toti cei de "dupà Revolutie" sunt curati,/cu càràmidà frecati (ca Breban) : si Sorescu si Plesu si Buzura - chiar si Caramitru - cà n-o fi foc, vorba Monicài Lovinescu (în legàturà cu Blandiana), de ce-i "înjur" si pe ei, sàràcutii? Doar ei, potrivit mioritismului, au rezistat puternic prin culturà, iar acum continuà înalta-le agroculturà - cea mult lucrativà. Goma àsta, de parcà n-ar fi avut loc o Revolutie Românà, plàtità cu sângele ‘telectualitàtii - mai cu seamà al scriitorilor - loveste acum numai în cei buni… De ce ?:

- "are ceva la cap"; "a înnebunit, sàracul" ; "are zmintealà", cum târcovnicizase cuviosul Zaciu, citînd din Cartea Proverbelor ;

- "i-i ciudà (e resentimentar, vorba apoliticilor culturalnici napocanioti si creierali, închinàtori la Petru Canalìu), pentru chestiuni strict personale" ;

- "vrea si el un os de ros si crede cà numai làtrînd la alt câine îl obtine".

Desigur, astea si încà altele, înecate în sos compasiv : vai ce-l iubeam - înainte ; si vai, dar cum s-a mai schimbat…

Toti ne schimbàm - cine-ar crede ?- pânà si Barbàneagrà !

Mà întreb : sà se fi schimbat el cu adevàrat ? Sau continuà a fi acelasi de acum 40 ani, când era student la Cinematografie si tot cu carnetul si tot cu creionul umbla prin lume ?

Monica Lovinescu - si ea necitind Jurnal-ul - a spus cà îi pare ràu cà m-a cunoscut.

Ei bine, mie nu-mi pare ràu cà l-am cunoscut pe Paul Barbàneagrà - chiar dacà nici el nu mi-a citit vreo carte, cu atât mai putin Jurnal-ul - stiu de multà vreme : nu citeste, fiindcà-l doare capul. Ca pe Edgar Reichmann. Mà consolez, compàtimindu-l : e greu în viatà sà nu poti citi, din cauzà de cap !

Oricum, manevra miroase de la sapte pòstii : este curat daco-romà. O cunosc de la alt ministru al Culturii : Plesu. Ca si acela, cestàlalt, printr-o învàluire pe dupà casà, tine sà aibà o "justificare", o ceva-la-mânà în sprijinul unui viitor refuz (nu stiu despre ce poate fi vorba : vreo cerere a vreunui editor de subventionare a vreunui volum de-al meu ?; se va fi temînd cà am sà pretind postul de consilier-special-adjunct?).

Drept care, prin Barbàneagrà (la timpul sàu, Plesu o fàcuse prin Monica Lovinescu), mà stârneste sà zic ceva ràu de ministru - dupà care totul va fi rezolvat : uite, pe Caramitru încà nu-l "înjurasem"! - dupà asta, cu ce obraz îi voi solicita ceva ?

Putin îmi pasà de Caramitru, de gândirea-i tàrànisto-ambidextrà (vezi monarhismu-i consecvent), dar ce se va alege de Barbàneagrà odatà ce va fi numit un alt ministru (peste o lunà, peste trei - hai : patru) ? Îsi imagineazà cà va supravietui ? Sà nu-si imagineze.

Si ce va face când se va întoarce la Paris : îmi va telefona, încercînd sà-mi explice cà 22 a abuzat de el, cà el una a spus, dar Iulian Anghel cu totul altceva a scris ?

Sà nu-mi telefoneze :

Pentru el, din acestà clipà, voi fi absent.

Paul Goma

 

Nota : Textul de fatà a fost trimis revistei 22, ca Drept la replicà. G. Adamesteanu, l-a respins motivînd : "din pàcate, contine atacuri la persoane (Zoe Busulenga, de exemplu)".

Numai Zoe I sà fie "persoanà" ? Dar Zoe II ? Teologul legionaro-comunist Cândea - ba? Nici demisionarul de profesie Plesu ? În fine : nici chiar Ion Caramitru?

 

 

Paris, 20 noiembrie 1997

 

 

"În principiu, sunt de pàrere

 

cà nu trebuie polemizat cu Paul Goma"…

 

 

Asa, chiar asa începe Stefan Borbély… polemica (vezi Familia nr. 10/1997).

Acest mod de a intra în subiect face parte din vocabularul subdezvoltat al prea-multor publicisti români, fie ei si stràluciti eseisti.

"Nu vreau sà spun cà…" - spune X si continuà - ca în sedintele dinainte de ‘89 - sà spunà… ceea ce nu-vrea-sà-spunà ;

"Nu vreau sà mà ocup de…" - Y se ocupà taman de ;

"N-am de gând sà tratez…"- si Z trateazà, cu seninàtate, ne-tratarea.

Când declari cà nu vrei sà spui (sà te ocupi, sà tratezi-despre) - taci din gurà, simplu ! Nu ocupi nici timpul nici spatiul (tipografic).

"Nu trebuie polemizat cu Goma", decreteazà Borbély, dar o face.

Alàturi. Tarà geneticà la vorbitorii de limbà românà :

Omul nu a citit textul respins ; a refuzat sà accepte evidenta (scrisà) a propostei mele ; riposteazà orbeste - si prosteste. Pe el nu l-au scos din fire argumentele, ci l-a înnebunit gândul cà a fost contrazis ! - ba mai grav : pus la locul lui.

 

S-o iau ca la scoala primarà, ca sà înteleagà pânà si Borbély:

În textul Memorialul Ororii (Familia 7-8/97) citam din contributia Sine ira…, publicatà în Apostrof, nu pentru cà…- dar mai bine sà reproduc ce se afla acolo, scris negru pe alb :

"Nu l-as fi mentionat pe Borbély, doar pentru cà a scris astfel despre mine, dacà nu si-ar etala «teoriile» - iatà-le :"

Eseistul nu ia în seamà ce spune cel din fatà, el încearcà sà abatà atentia cititorului printr-o diversiune dintre cele mai raionale - astfel :

"Amuzamentul cu care am primit stirea se amesteca în doze groase cu stupoarea : textul pe care-l làsasem Apostrofului (…) îi era favorabil lui Goma, care acuza astfel, prin incomprehensiune, un elogiu" - am citat din Borbély.

Foarte frumos spus - ca la Apostrof. Si neadevàrat. Dacà cititorul ar fi avut si textul meu alàturi, ar fi înteles pe datà inadecvarea (un eufemism) a ne-polemistului la polemica hotàrît (si principial) refuzatà. Numai cà asta nu se poate (foarte bine, n-o sà ocupàm numere la rând cu aceleasi texte). Cunoscînd acest mare-secret, Borbély a încercat sà-l ameteascà, sà-l însele pe cititor : a inventat cu totul alt repros la adresa lui, scontînd pe lenea sau/si pe oboseala cititorului, care n-are vreme de pierdut càutînd numàrul de revistà cu pricina, pentru confruntare.

O asemenea diversiune este nedemnà de orice mânuitor de condei, de oriunde în lume - darmite de un universitar, co-director al unei reviste studentesti.

Borbély, polemistul ce refuzà polemica, polemizînd (cu parte-neri imaginari), necitind decât ce scrie el, n-are de unde sti cà nicio-datà nu mi-am aràtat iritarea, necum furia fatà de judecàtile critice la càrtile mele : din moment ce am publicat un text, mi-am asumat "riscul" de a-l vedea si contestat. Însà Borbély nu a citit nici màcar avertismentul mai sus citat ("Nu l-as fi citat pe Borbély…") - deci de la bun început se aseazà în afarà de chestie.

Chestia fiind cu totul alta, fàrà legàturà cu ale mele càrti, cu talentul ori netalentul meu - iertare, sânt obligat sà-l re-citez pe eseistul apostrofic, pentru a re-situa obiectia mea :

"Lectura necriticà a acestor jurnale implicà cel putin douà ispite capitale : aceea de tipizare comportamentalà pe linia extremului (când legea istoriei o reprezenta pe atunci media) si aceea de generalizare nefondatà, prin afirmatia, des rostità, cà întreaga Românie a fost, în fapt, un univers concentrationar (s.m. P.G.)".

Acesta a fost un citat din gândirea lui Borbély.

Asadar el neagà faptul ("generalizare nefondatà…") cà România, de la sfârsitul ultimului ràzboi si pânà la fuga lui Ceausescu, în decembrie 1989 a fost - ca si "surorile" sale întru comunism - "un univers concentrationar ".

 

Chiar asa ? Sà conteste Borbély existenta - în România (sub Dej) - a lagàrelor, a închisorilor, a coloniilor de muncà, a "noilor-sate" din Bàràgan - populate în majoritate zdrobitoare de bàrbati femei, copii, bolnavi, bàtrâni care nu aveau nicio legàturà cu acuzatiile aduse de aparatul terorist comunist ?; sà nu accepte Borbély ("generalizare nefondatà") faptul cà, sub Ceausescu, diminuînd numàrul încarceratilor politici, cvasitotalitatea populatiei (dintre exceptii fàcînd parte însusi eseistul - altfel de ce ar tàgàdui evidenta ?) a fost prefàcutà în sclavi, în ostateci - si în "nebuni" ("bolnavi", cum repetà el, eufemzant, dupà Geta Dimisianu, dupà C. Târlea si dupà M. Zaciu)? Înseamnà cà, prin afirmatia sa, (ràs)citatà, Borbély neagà faptul cà, de pildà, pânà în 21 decembrie 1989 "frontiera de stat" spre Ungaria era perfect închisà, pàzità cu câini si cu arme, iar cei care încercau sà o treacà (fireste dinàuntru spre afarà ; adicà : iesind din închisoarea-cât-tara), prinsi de gràniceri, în cel mai fericit caz erau condamnati la ani de închisoare - în cel mijlociu : si bàtuti sàlbatic si dati pe… botul câinilor - în cel extrem : împuscati pe loc ("pe aràturà") !

Nu-mi imaginam cà existà - în România - persoane adulte, mediu scolarizate care sà tàgàduiascà, în scris, cumplita realitate : universul concentrationar.

Din aceastà pricinà, când am întâlnit respingerea a ceea ce toatà lumea (în fine : aproape toatà…) cunostea, nu de putine ori pe proprie piele - si nu aràtîndu-si mutra detinàtorului unicului adevàr - al clasei muncitoare - în cine stie ce gazetà de perete culturalist-nationalistà a securistilor nostalgici si negatori ai crimelor fàptuite, ci în Apostrof - am reactionat normal ; am zis ceea ce era firesc sà zic. Iar acum repet, ca sà nu fie îndoialà :

"Nu mà sfiesc sà mà întreb : pe ce lume a tràit Stefan Borbély - atâta cât a tràit, însà omul de aceea este om : sà vietuiascà din experienta si din amintirile pàrintilor, din ale bunicilor - sà fie/fost pàrintii si bunicii lui Borbely, chiar cu totii, securisti ?"

Pentru cei ce au citit textul "polemic" (cel refuzat, desigur) semnat de eseistul apostrofic:

Borbély este un rusinos nostalgic al timpului dinainte de càderea Zidului Berlinului. E drept : atunci nu era chiar fericirea pe pàmânt, însà nu existau nici "probleme" ca acestea… Linia de ne-trecut era vizibil trasatà - cam ca frontiera dintre România si Ungaria : dacà ràmâneai locului si, conform recomandàrilor îndrumàtorilor spre îndà-ràt, fàceai-culturà-curatà cu voie de la Secu, dacà nu-ti manifestai nevoia de libertate, atingeai vârsta de pensie, pretuit de tovaràsii de sus, de la regiune si stimat de vecinii de bloc - de jos. Acum însà…

Acum însà nu mai este valabilà, ca valoare de refugiu, estetica si doar ea.

Stefan Borbely se vàdeste - în textul polemic-refuzat - a suferi de o nevindecabilà insensibilitate, de o cumplità indiferentà eticà.

I-as zice : o nesfârsità nesimtire moralà.

Paul Goma

 

P.S. 1. Desigur, nu poate fi adevàratà afirmatia : "mi-am gàsit prietenii nàpàditi de fotocopii ale articolului meu, trimise si adnotate - de la Paris - de càtre Paul Goma" - iatà de ce :

a. pentru cà "adnotàrile", la mine, sunt publice (de la : a publica, în publicatii…), deci sàrmanii prieteni ai sài nu puteau fi "nàpàditi" de fotocopii… ;

b. pentru cà Sine ira… a apàrut în 1992. Or încà din iulie 1991 (urmare a publicàrii textului meu Capra si càprarul, ca ràspuns la atacurile lui Breban, în Contemporanul, sàptàmânal, pe distantà de mai bine de un an), mà despàrtisem definitiv de Apostrof, de sefa lui si de subalternii ei - prieteni ai lui Borbély ;

 

2. Dacà Borbély foloseste la adresa mea calificative (demult, cam de prin 1971, de securisti-securizati rumegate, regurgitate) : "marionetà", "resentimentar", "schizofren", "bolnav", "megaloman" etc… - apoi, din martie 1990 secrètii glandulare ale iritàrilor bravilor rezistenti-prin-culturà - ca : "Barbu", "Sàptàmîna", "Vadim Tudor", "România Mare" etc., - fie : le-am mai auzit-citit si o sà le mai citesc-aud.

Însà comite o grosolànie dintre cele mai proletarnice atunci când îl taxeazà pe Laszlo Alexandru drept…"sputnik napocan" (al lui Goma), autor de "texte-umbrà".

Atât de… eseist si deja atît de isteric ? P. G.

[an error occurred while processing this directive]