Paris 14 ianuarie 1999

 

Casa lui E. Lovinescu

 

Antepenultimul număr (50) al României literare, din 1998 (16-22 decembrie) suportă, pe prima pagină, încă un plictisit si plictisitor editorial semnat de N. Manolescu, intitulat : "Poezia si statul" - un ceea ce se cheamă : text de serviciu, fără sare, fără fior (e drept : nu poti fi săptămânal genial, dar măcar o dată pe an, normal - este de dorit.

În schimb, ca să zic asa, pe ultima pagină, la rubrica "Revista revistelor", dată anonimă, sub semnătura conspirativă : Cronicar - din cele două dări de seamă (despre Ramuri si despre Adevărul) răsare un textulete de nici măcar o coloană purtînd titlul-buzdugan (aici se ghiceste gheara de leu a lui Dimi, tărănist de vită veche, ca orice secretar de PCR) : "Un procuror militar în sediul Cenaclului Sburătorul".

Ei, ce află cititorii României literare după 9 (nouă) ani de la evenimentele din 89 ? Iată ce :

"Se fac auzite tot mai multe voci autorizate care cer ca faimosul apartament al lui E. Lovinescu, de pe bulevardul Elisabeta nr. 95 A, în care aveau loc, înainte de război sedintele Cenaclului Sburătorul, să devină Muzeul E. Lovinescu".

Faptul că abia acum "se fac auzite" vocile autorizate în legătură cu locuinta lui E. Lovinescu nu miră pe nimeni : nici pe N. Manolescu, nici pe eternul adjunct, autor de cronici anonime, nici pe Stefănescu, nici pe Marina Constantinescu, nici pe Adriana Bittel, nici pe Pârvulescu, nici pe Teodorescu - cu atât mai putin pe Toiu. Acesti bravi români-literatorioti au coplesit-o, au sufocat-o pe Monica Lovinescu cu multumiri-din-inimă, cu plecăciuni-până-la-pământ, cu scaune oferite, cu usi deschise, cu pahare cu apă, cu sărbătoriri (între textele omagiale rămânînd ca un par contributia manolesciană, antologică), însă de "apartamentul lui E. Lovinescu de pe bulevardul Elisabeta" - nu auziseră. De unde să audă ei, scriitori români, truditori numai cu spiritul, nu cu păcătoasa de materie ? A, acum că s-a dat la Adevărul (5 decembrie 98); si că s-a dat la 22 din 8 decembrie, acum, da : breslasii emeriti ai literaturii curate cu voie de la Ivascu (prim-brigadier al revistei Securitătii Glasul Patriei, unde erau condamnati la semnătură-silnică Gyr, Vinea, Crainic, Noica, H. Y. Stahl), în sfârsit, au aflat !

Am fost, cred, primul care s-a mirat, în presa din România - încă din ianuarie 1990 - că Românii dintre Prut si Nistru se gândiseră să boteze un teatru cu numele lui Eugène Ionesco, să boteze străzi cu numele lui E. Lovinescu, al lui Mircea Eliade, al lui Blaga, spre deosebire de bravii români tricoloreti dupe Dâmbovita, multumiti cu Nichita Stănescu (al lui Eugen Simion - lovinescologul). Adevărat, n cursul anilor" câteva străzi au căpătat numele marilor scriitori - însă chestiunea Casei Lovinescu a rămas asa cum fusese înainte de 89.

Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au participat la Primul congres liber al noii Uniuni a Scriitorilor ca membri de onoare. Au fost primiti triumfal, salutati, pupati, scriitorimea română rezistentă prin cultură le-a adus omagiul cuvenit Cu "o mică derogare" : Casa Lovinescu

În acel moment (aprilie 90) majoritatea zdrobitoare a scriitorilor români care se bucurase de sprijinul, de complicitatea, de dragostea "monicilor" se afla în, ca să zicem asa : "pozitii" : N. Manolescu : sef al României literare ; Doinas : presedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor ; Liiceanu : director de editură ; Dinescu : presedinte al Uniunii ; Plesu : ministru al Culturii ; Dan Petrescu : secretar de stat la Cultură ; Eugen Simion încă nu era secretar-general al Academiei, dar pe calea regală ; Blandiana, chiar de nu avea "functii" se bucura de un imens prestigiu - mai ales politic ; Ileana Mălăncioiu la fel, Paler idem, Geta Dimisianu - ce să mai vorbim, Paleologu : ambasador la Paris, bine-mersi Toată lumea bună culturală ce fusesese protejată, ajutată, răsfătată, încurajată, umflată cu pompa, supracotată - până în decembrie 89 - avea acum prilejul să-si ia revansa.

A făcut-o - în chestiunea Casei Lovinescu ? Nu.

Monica Lovinescu si Virgil Ierunca nu asteptau să fie "răsplătiti" pentru deceniile dedicate literaturii române si literatorilor - însă Îmi amintesc în ce stare sufletească s-au întors de la congresul cu pricina. Marea lor desiluzie : atitudinea scriitorilor români fată de E. Lovinescu si fată de ceea ce reprezintă pentru spiritualitatea românească - precum si fată de ei, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, de ceea ce reprezintă pentru supravietuirea culturală a românilor sub comunism.

Cunoscîndu-i mult mai bine decât ei pe breslasii nostri inginericoli, i-am întrebat : ceruseră explicit scriitorilor să-si facă datoria : să recupereze - în primul rând un simbol al culturii (sediul Sburătorului), în al doilea un bun care apartine Monicăi Lovinescu, printre altele si mostenitoare ? Au răspuns că au vorbit "cu toti cei buni"; si că acestia s-au arătat de acord.

Bineînteles că s-au arătat de acord - tot nu-i costa nimic. Dar ce au făcut ? Să-i luăm pe rând :

- de pildă N. Manolescu, "fiul Monicăi si al lui Virgil": când s-a dus la Cotroceni, să-l intervieveze pe Iliescu după mineriada sângeroasă (13-15 iunie 90) : i-a vorbit el presedintelui tării (că tot îl făcuse "om cu o mare"/ în chiar prima întrebare), invitîndu-l să intervină pentru a i se găsi ocupantului apartamentului confiscat văduvei lui E. Lovinescu o altă locuintă, iar acolo să se organizeze o Casă memorială ? Nu ! N-a suflat un cuvânt - altfel l-am fi citit si noi în România literară din 6 iulie 1990, în corpul interviului ; rămânînd la N. Manolescu : i-a sugerat el lui Voican-Sturdza, viceministru al guvernului si supraministru al Securitătii (când i-a publicat în săptămânalul Uniunii Scriitorilor, în 2 numere, pe 5 pagini, la sfârsitul anului 1990, Scrisoare deschisă lui Paul Goma, subintitulată "dosar de securitate"), să intervină pe lângă securistii lui, ca să-l evacueze pe securistul ocupant al apartamentului apartinînd familiei Lovinescu ? Da de unde!;

- de pildă Doinas : presedinte de onoare, director de onoare, senator (de onoare), etc., a intervenit el pentru a i se face justitie postumă lui E. Lovinescu - doar într-un interviu, după moartea lui Negoitescu, încerca să-i zăpăcească pe cititorii si asa amnezici, sustinînd că el ar fi fost coautor al Manifestului Cercului de la Sibiu din 1943, cel adresat lui E. Lovinescu ? Nu ;

- de pildă Liiceanu - editor exclusiv al Monicăi Lovinescu, al lui Virgil Ierunca si comanditar al volumului Această dragoste care ne leagă : ce a făcut, folosind autoritatea sa, în chestiunea Casei Lovinescu ? Nimic ;

- dar Eugen Simion - lovinescolog cunoscut, devenit instructor de pionieri la Academie ? Nimic ;

- dar Plesu ?

- dar Blandiana ?

- dar Dinescu ?

- dar Geta Dimisianu, emblema literelor românesti de la Vasile Nicolescu, la Paler, la Paleologu, la etc- până-n nenorocitul prezent?

Că tot am adus vorba de Ana Ipătescu a literaturii curate : în 1984, când a fost mutată de la Cartea Românească la Ion Creangă, întreaga scriitorimea breslasnică română s-a mobilizat întru apărarea ei ; o bună parte a exilului (în frunte Monica Lovinescu si Marie-France Ionesco) a amplificat ecoul nemaiîntâlnitei actiuni anticomuniste a scriitorului la român (gurile rele pretind că acesta este motivul pentru care "directorii de constiintă au supravietuit comunismului făr de constiintă - consumaseră tot curajul apărînd-o pe Geta Dimisianu).

 

Însă aceeasi - riguros aceeasi - breaslă a directorilor (de te întrebi dacă au rămas si niscai subalterni) n-a miscat un deget în apărarea Dictionarului Zaciu, desi era o problemă strict culturală, nu "politică - de să-i sperie pe curajosii rezistenti ; nici pentru a se solidariza cu tezele lui Tudoran - ca să nu mai vorbesc de textele - feroce - ale lui Dinescu (interviuri si de articole). S-au găsit însă, în al 25-lea ceas, sase scriitori (si nu oarecari !) să protesteze cu energie - si cu mult sacrificiu de sine - atunci când Dinescu a fost dat afară de la România literară !

S-a observat selectia mentală la elita carpatodunăreană ?

Rezumat : breslasii literari români, truditorii în câmpul rezistentei (foarte anticomuniste) prin cultură, directorii de constiintă românească (sic) au avut nevoie de câti ani ?- să-i numărăm : 1990, 1991, 1992, 1993, 1994, 1995, 1996, 1997, 1998 - asadar de nouă ani încheiati, pentru ca această de-la-sine-înteleasă-datorie să ajungă până la constiinta-le. Si, atentie : elita elitelor scriitoricesti de la România literară (Manolescu, Dimisianu, Stefănescu, Pârvulescu, Teodorescu) a trebuit să astepte semnalul Adevărului-Scînteii, pentru ca Manolescu si Tudoran, de la o vreme tovarăsi de saibă cu tovarăsul C.T. Popescu, nesimtindu-se inocenti - nesimtindu-se, scurt, să-l hotărască pe Bătrânul Dimisianu să-si zică el zicerea, după ce se scarpină temeinic sub căciulă :

Da, domnule ! Asta e o problemă spinoasă !

Curat spinoasă - mai ales de când a dispărut Gogu Rădulescu, luminătorul felinarelor directorilor de constiintă : Blandienii, Buzura, Manolescu, Dimisenii, Dinescu, Zigu Ornea, Zaciu !

Din această pricină a consemnat România literară problema Casei memoriale E. Lovinescu pe ultima pagină a nr-lui 50/98 la rubrica "Revista revistelor".

Cine nu-si cinsteste înaintasii nu merită să fie cinstit - ca breslasii români ce au aflat abia la sfârsitul anului 1998 că a existat, totusi, un E. Lovinescu, un cenaclu Sburătorul, un stil, o scoală morală - în cultură în general, în special în literatură.

Dar iată, se confirmă : nu au nici legătură cu lovinesciana morală autori de cărti ca Manolescu, Dimisianu, Liiceanu, Plesu, Eugen Simion, Ulici, Doinas, Buzura - să continuu ?

Nu. Închei cu un "citat" : strigătul unui participant din sală după o ntâlnire cu scriitorul preferat" (înainte de 89 - vai, valabil si azi) :

Să ne trăiască tovarăsii nostri scriitori de nădejde de cărti juste!

Să vă trăiască.


Înapoi la sumarul scrisorilor
La prima pagina