Paris, 20 ianuarie 1999

 

VIN MINERII !

 

(1)

 

În ultimele zile televiziunea franceză a difuzat flash-uri, informînd despre Marsul minerilor din Valea Jiului "asupra" Bucurestiului.

În momentul când scriu, convoiul se află pe undeva pe la Târgu Jiu. Nu stiu dacă în ultimul moment guvernul le va arunca revoltatilor un os de ros, pentru a-i potoli o vreme, nici dacă se vor semnala "derapări" soldate cu răniti, cu morti - sperăm că nu.

Însă oricare din "solutiile" guvernelor succesive va fi avansată, are să valoreze, ca si precedentele, cât o prisnită pe un gard de nuiele.

Sub comunisti, minerii constituiau unul din picioarele - de piatră - ale Podului Care Duce Drept în Prăpastie (ca orice pod înfipt în sol marxist, ridicat după metoda sovietică). Minerimea si cheferimea : răsfătatii rusilor lui Groza, ai comunistilor bătinosi - dejisti, ceausisti, iliisti, constantinisti Îi înteleg, le înteleg disperarea, revolta - desi n-am pus vreodată piciorul în Vale - nici în subteran. Am cunoscut însă mineri: în închisoare (unul dintre ei a devenit celebru : Ioan D. Sîrbu), în deportare, în libertate - apoi în exil. Am avut timp să înteleg :

Minerii, în România comunistă, au constituit buba de fixatie, jucînd rolul dublu : de vitrină a "clasei muncitoare" si de rezervor de activisti si de securisti - e-he, ce bătăi cumplite le administrau tovarăsii mineri din "echipele de lămurire" reactionarilor tărani - ca să intre în colhoz ! Însă atunci când "clasa" - pepiniera de auxiliari ai activistilor, securistilor - în 77 a ridicat capul, cerînd pâine si libertate - însă numai pentru sine - Puterea (clasei, cum altfel ?), a supus-o unei feroce represiuni destinată trădătorilor, nu dusmanilor-simpli ca noi, masele-largi-de-nemuncitori.

În 1957-58 am fost coleg de celulă, în Jilava cu I.D. Sîrbu (am mai spus - adaug : acolo a povestit piesa "Sovromcărbune", pentru care fusese arestat) ; în 1958 l-am avut coleg de celulă în Zarca Gherlei pe fostul prefect de Lupeni - din 1929. Acesta (îl chema Dinu), la întrebările noastre în legătură cu ce se întâmplase cu adevărat la Lupeni în 29?, răspundea, tremurînd, că "asta" (întâmplarea, represiunea) fusese "o scorneală a liberalilor - atunci, în opozitie" ! Acum 70 ani, la putere era tot PNT

 

Am mai scris de câteva ori - acum repet : în prima săptămână a lunii august 1977, la noul meu domiciliu impus de Securitate, după liberarea din închisoare, poetul Virgil Mazilescu mi-a relatat că în ajun, la restaurantul Casei Scriitorilor, Iulian Neacsu, beat, povestise în gura mare că la Lupeni fusese o mare răscoală, că minerii îl sechestraseră întâi pe Verdet, apoi pe însusi Ceausescu : Cârmaciul lui Păunescu promisese că le va satisface toate doleantele, dacă se potolesc ("ca să nu dăm pretext rusilor să ne invadeze"), însă, de cum a scăpat, a ordonat Securitătii să-i învete minte pe mineri !

Am re-re-povestit întâmplarea cu Mazilescu, fiindcă bravii ingineri sufleticoli români au pretins totdeauna că ei n-au aflat de "evenimentele din Valea Jiului decât foarte târziu, în toamnă, de la Europa liberă. Bineînteles, încă o minciună ; încă un alibi al dezer-tiunii. Cum să nu mintă cei care, cu exceptia lui Negoitescu, nu se solidarizaseră cu Charta 77 prin actiunea noastră dintre februarie si aprilie (ba o batjocoriseră în particular, iar la ziar o condamnaseră), în schimb fuseseră de acord cu propunerile Ceausescului la congresul scriitorilor, instituind cenzura operată de redactorii editoriali, ei însisi scriitori - atunci începînd Pitestiul literar ?

Am mai povestit (în Soldatul câinelui ): pe la mijlocul lunii august (77), fiind răpit de pe stradă pentru a nu stiu câta oară si dus la Rahova, observînd că ministrul Securitătii generalul Plesită era foarte bronzat, am aruncat o nadă :

V-a ars soarele Văii Jiului ?

La care Plesită, prost psiholog, prost politai (altfel, omul dracului) mi-a răspuns cu o întrebare nelinistită :

De unde stii ?!

I-am comunicat : nu stiam atunci când întrebasem, însă după "răspunsul" lui, eram sigur : fusese în Valea Jiului, în scopul "pacificării" minerilor

Că tot vorbim de directorii de constiintă care, de cum le-a dat voie Brucan, cum s-au apucat să scrie ei "adevărul istoric" (vezi Addenda Cărtii negre a comunismului de la Liiceanu si Blandiana, vezi Memorialul Ororii de la Vremea, vezi "Istoria României" scrisă de ferocii anticomunisti de la România literară), repet un fapt revelator pentru exclusivismul lor fată de toate faptele de rezistentă dinainte de decembrie 89:

- După reprimarea sălbatică a grevei minerilor din Valea Jiului dintre 1 si 3 august 1977, o Scrisoare purtînd semnăturile a câteva zeci de mineri, cu adresele exacte, vorbind în numele a 2.000 de ortaci, se declaraseră solidari cu miscarea drepturilor omului din primăvara aceluiasi an (era citat numele meu). Textul a fost citit la Europa liberă zile, săptămâni în sir - fapt cunoscut de francezi, de englezi, de germani, de italieni, de americani - care au scris articole, teze de doctorat, volume (v. La vie en rouge de Duplan si Geret, Seuil 1994, vol 2, p. 210)

- dar nu si de Banu Rădulescu (decedat de curând) si de revista - binenumită - Memoria.

Scriitorii românii - "directorii de constiintă - înainte de 1989 au refuzat să înregistreze în memorie suferintele si ale "clasei munci-toare", asa cum după "revolutie" (la care ei nu au contribuit cu nimic-nimic-nimic) au instituit o blocadă informativă - ca să nu afle "cititorii preferati" că ei, luminile natiei au colaborat cu puterea comunistă - "mai mult sau mai putin", vorba lui Breban a lui Plesu, a lui Manolescu - prin tăcere, făcîndu-se complici ai terorizării concetătenilor.

 

 

Paris, 21 ianuarie 1999

(2)

Ceausescu si Verdet si Negrutiu si Plesită si Gheorghe Vasile - si tot neamul lor de neamuri-proaste si de comunisti dăstepti - au "pacificat", în toamna anului 1977 Valea Jiului după metodele binecunoscute de tărani, de intelectuali, de burjui, de studenti - la aplicarea cărora îsi dăduse obolul si clasa-muncitoare-din-subteranele-patriei : arestări, torturi, chimizări (eufemism pentru drogare-din-ordin) si "depunerea în asezăminte de reeducare prin muncă a celor mai bătosi. Apoi s-a trecut la curătarea Văii Jiului prin două operatii de sens contrar, si complementare :

- expulzarea familiilor celor arestati, în primul rând, în al doilea dislocarea majoritătii minerilor ce se aflau în Vale în august 77 ;

- aducerea de "elemente noi, necontaminate" : tot mineri de meserie, dar nu neapărat în cărbune (ei însisi pedepsiti pentru cine stie ce abateri), detinuti de drept comun, militari pedepsiti si ei ; apoi tineri fără căpătâi, fără loc de lucru, tentati de salariile, fireste, mai mari decât în ramura tăierii frunzei la câini. În sfârsit, categoria pedepsitilor-ajunsi-turnători-cu-misie si securisti (tot cu misia de a apăra cuceririle - de popor ! - prin turnătorie).

Asa se face că în trei luni de zile Valea Jiului a fost complet curătată politic : nu mai producea cărbune - producea rapoarte : de turnătorie, de "stare de spirit". Chiar minerii, prin minune rămasi pe loc erau într-atât de speriati, de terorizati de invazia securistilor, încât se spunea : Nici cărbunele nu mai e negru - s-a înălbăstrit si el ! Din fosta "constiintă minerească nu mai rămăsese nimic : dacă cei care munceau constituiau sub un sfert din totalul "efectivului", două sferturi ardeau gazul, iar al patrulea sfert era alcătuit din securisi, adevărat : numai muc si sfârc !

Toate acestea au fost realizate prin grija părintească a tovarăsilor nostri Ceausescu, Plesită, Verdet (Nicolae si cu Elena au fost, în noiembrie 77 botezati la fata locului "mineri de onoare"), ca si prin grija filială a lui Adrian Păunescu, cunoscut si ca Latrian Găunescu : acelasi Patrian Lălăiescu se poate mândri că a fost primul scriitor român din România care a scris despre Valea Jiului - să-i amintesc :

Fiindcă un jurnalist occidental afirmase că zvonurile despre o răscoală a minerilor par a se confirma : "zona" este închisă, iar în aer patrulează helicoptere ale armatei, Latrinian Cântărescu (cel iute de Limbescu) s-a repezit să explice în Flacăra : helicopterele nu sunt deloc militare, ci sanitare, "dăruite" de tovarăsul nostru iubit Ceausescu, în marea grijă a lui pentru sănătatea minerilor

Întrebare : să fi fost posibilă o asemene mutatie socială, psihologică - fiziologică doar în 13 ani (77-90 - până la prima mineriadă)?

Răspuns : dacă a fost posibilă mutatia (producătoarea de mutanti) la scriitorii rămasi locului între 77-84, nu dislocati, nu înlocuiti, ca minerii - atunci

 

22 ianuarie 1999

(3)

 

Cu toate că s-a scris atâta despre ele si s-au arătat la televiziunile din lumea întreagă, mineriadele din 1990 sunt ocultate cu o hărnicie curat neromânească de politicienii (sic) de toate nuantele (re-sic), ca si de o bună parte a jurnalistilor care fac-desfac-refac ceea ce ar trebui să fie opinia publică : memoria unei comunităti. În constiinta, nu doar a românilor, evenimentele dintre 13-15 iunie, 1990 (subl. mea) se află, orice-ar sustine petromanistii, pe locul al doilea după decembrie 89.

Ce s-a petrecut atunci la Bucuresti a depăsit si cele mai negre bănuieli-temeri, atât în legătură cu "omenosul popor român" (miori-ticul), cât si despre natura - ca să zicem asa : umanismul - noilor comunisti (Iliescu, Roman, Brucan, Mazilu, Măgureanu) ce luaseră locul Ceausestilor. Minerii, făcînd parte din categoria socială recent persecutată (dar oare mai erau, printre ciomăgasii, asasinii, animalele, tâlharii de drumul mare din 1990 mineri din 77 ? - iată o întrebare de o perfectă inutilitate) au fost folositi de puterea comunistă împotriva "reactionarilor", ca pe timpurile de tristă amintire ale instaurării dictaturii proletariatului. Desigur, cam jumătate dintre ortacii lui Iliescu erau securisti de-ai lui Voican-Sturdza - dar cealaltă jumătate ? Drept, nu mai erau aceiasi mineri din 77 - dar erau ei muncitori ?, erau ei români - si nu chiar cu totii handicapati mental ? Atunci cum de au făcut ceea ce au făcut între 13 si 15 iunie 1990 ?

Este neadevărat că cei care au apelat la "bratul" lor i-au mintit, invocînd primejdia reîntoarcerii boerilor, a regelui a "fugitilor" - deci, să vină avantgarda clasa muncitoare la Bucuresti, să facă ea ordine Povestea cu "amenintarea" exista doar în discursul lui Iliescu (acela de chemare directă - precum si în apelurile anterioare ale răufăcătorului purtînd numele : Petre Roman). Atât că tovarăsul vostru Ion nu si-a, ca să zicem asa, deplasat rânjetul legendar pe Valea Jiului, să le explice minerilor că ei au a juca rolul Mesiei zilelor noastre ; acolo, "pe teren", au lucrat din om în om (de la ureche la ureche) bravii soptitori securisti - iar minerii (cei adevărati, fiindcă deghizatii li s-au alăturat "la margine de Bucuresti", gata mâzgăliti pe obraz de funingine de import - din dotarea MAI) au plecat în Capitala tării pentru că soptitorii îi asiguraseră că vor putea, nestingheriti :

- să mănânce si să bea pe săturate ;

- să-i rupă-n bătăi pe ăi care fac pe intelectualii si umblă cu plete si cu ochelari ;

- să ia pradă de război : ceasuri, bani - chiar si batiste de sters mucii ! - la distantă de 46 ani, minerii români, urmasi directi ai lui Traian si-ai lui Decebal au dovedit exact aceeasi mentalitate, au demonstrat acelasi comportament de barbari asiati ca si soldatii Armatei Rosii ocupînd România în vara anului 1944.

Cine a avut de câstigat de pe urma mineriadei sângeroase din 13-15 iunie 1990 ?

Ce întrebare - Securitatea !

Prin acelasi Voican-Sturdza, în timpul tulburărilor de la Târgu Mures, provocate si acelea, Securitatea în panică (vezi-l si pe simbriasul ei megafoniform, Buzura, implorînd: Fără violentă !), emisese un SOS formulat cam asa :

"Sântem o necesitate absolută oricărei puteri nedemocratice, totalitare - nu vă veti putea lipsi de noi !"

Cu prilejul mineriadei-sălbatice a venit proba : Securitatea era, într-adevăr, absolut necesară Puterii (nedemocratice), din moment ce ea continua comunismul - fără Ceausescu.

Atunci s-a petrecut un fenomen straniu - si nelinistitor - privind "starea intelectuală a intelectualilor" :

Asadar comunistul Iliescu învinsese în alegerile din 20 mai - însă nu era confirmat ca presedinte al României ; pozitia îi devenise de-a dreptul amenintată după masacrul din iunie, de el provocat (doar el îi chemase pe auxiliarii securitătii : "minerii patriei" în ajutor). Ei bine, în acel moment în care situatia tovarăsului Iliescu (si prin forta lucru-rilor a tuturor comunisto-securistilor tovarăsi Roman, Brucan, Stănculescu) tinea de un fir de păianjen, a apărut salvatorul lui si a tot ce re-prezenta : Nicolae Manolescu, Cel mai reputat critic literar, ne-membrul de partid Manolescu i-a solicitat un interviu pentru cea mai prestigioasă publicatie culturală, formatoare de opinie : România literară!

Ce l-a împins pe Manolescu - "reactionar", fiu de detinuti politici, el însusi persecutat de comunisti, mentinut până atunci într-un post subaltern la Universitate să comită o astfel de eroare ?

Inocenta ? - da, el a fost - si a rămas - moralmente un inocent, mai degrabă : analfabet, chiar dacă V. Tismăneanu îl consideră un important gânditor politic În privinta eticii : un inocent strălucit - altfel n-ar fi rămas admirator al lui Ivasiuc, cel de după 1971 ; si nu s-ar fi declarat îndatorat unui Ivascu, turnător notoriu în puscărie, prim-sef al revistei MAI Glasul Patriei, în paginile căreia au fost obligati să se răstignească Gyr, Crainic, H.Y. Stahl, Vinea, Noica si altii si altii ; altfel nu l-ar fi frecventat (dimpreună cu Blandiana, Dimisenii, Buzura, Ornea, Dinescu, Zaciu pe sinistrul, pe dezgustătorul dezinformator de Stat si de Partid, Gogu Rădulescu, târînd-o în cocina lui si pe Dana Dumitriu.

Au poate teama de a nu rămâne de cărută, spaima de a pierde "puterea celor slabi"? ; setea-foamea de a se "implica", în sfârsit ? Panica de a rămâne fără soclu ?

Si asta. La urma urmei putin interesează motivele actiunii, cât rezultatul ei : prin interviul publicat în 6 iulie 1990 în România literară, N. Manolescu i-a acordat lui Iliescu exact ceea ce îi lipsea tovarăsului Ion în acel moment greu pentru el : legitimitate (că nu a fost un accident în cariera lui Manolescu, o dovedeste publicarea - tot în România literară din acelasi an, numerele 51-52/90 - pe 5 pagini, a "dosarului de securitate" a suprasefului Securitătii din acel moment, banditul Voican-Sturdza).

 

 

23 ianuarie 1999

(4)

 

Evenimentele tragice de la 13-15 iunie 1990 au fost percepute inadecvat (un eufemism), nu doar de "directorul" (de constiinte, se întelege) N. Manolescu. Ci si de nesfârsitul gânditor politic Nicolae Breban. Iată ce declara în emisiunea lui I. Sava din 18 mai 1996 (citat după volumul Radiografii muzicale, Polirom, p. 121) :

"Si i-am spus domnului Iliescu acum trei săptămâni () că m-am temut de foamete si de război civil"

De unde se deduce că foamete, sub Iliescu, nu s-a pomenit ; nici război civil.

Lăsîndu-i pe muncitorii industriali, pe tăranii des-colectivizati, pe pensionari să-i explice Romancierului Nr. 1 (apud Buduca) cum a stat treaba cu ne-foametea sub Iliescu, trecem la cealaltă negatie a directorului foii confidentiale a Ministerului Culturii : Contemporanul.

Cunoaste el notiunea de război civil ? Stie că un astfel de război are loc între două fractiuni ale aceleiasi comunităti - nationale, teritoriale? Nu stie - dar vorbeste (în loc să-si scrie romanele, acolo fictiunea aflîndu-se la ea acasă).

Însă ceea ce s-a petrecut în România, în special la Bucuresti, între 13 si 15 iunie 1990 a fost război civil ! O parte a românilor a încercat să o suprime pe cealaltă - iar cine va contesta această analiză să facă bine să numere mortii (crima începînd de la unu).

Războiul civil din România, din 13-15 iunie 1990 a avut loc :

- la instigarea puterii (neo)comuniste - prin Iliescu, presedinte, Roman prim-ministru, Voican-Sturdza suprasef al Securitătii (rusinoasă-foc, Clytorindiceasca îsi luase pseudonim);

- prin intermediul (bratul, unealta - bâta) unei sub-categorii sociale : minerii ;

- asupra victimelor : democratii, intelectualii, studentii - în principiu, în realitate : toti cei care nu erau ca ei, fie mineri adevărati, însă imbecilizati, animalizati de diversiunea Patria în pericol !, fie militieni-securistii-deghizati-în-mineri.

În continuare, lumina lumii N. Breban (altfel nepot de popă) a rostit la televiziune (în 18 mai 1996, în emisiunea lui I. Sava) :

"Războiul civil nu a izbucnit până astăzi - este un merit indiscutabil al presedintelui" (subl. m. P.G)".

Este revoltant, inadmisibil să auzi (citesti) asemenea cuvinte rostite de "Romancierul Nr. l". Dar vai, este de conceput, în România, ca un "director de constiintă, în loc să se aseze totdeauna în afara puterii (si în fata ei) - pentru a-si păstra limpezimea privirii lui de "intelectualn scopul apărării celor care nu au glas - să aibă un comportament lamentabil : să se gudure pe lângă nădragii, să flateze gumarii, să-l intervieveze pe titular - omul - nu cu o mare, ci tovarăsul cu sânge si cu cenusă pe mâini - l-am arătat pe "Criticul Nr. 1" : N. Manolescu. Iar pentru că la noi, pe plaiurile carpatine lucrurile rele se fac temeinic, în "ceată, să nu fie uitat nici "Eseistul Nr. 1" : Andrei Plesu - ministru al culturii lui Iliescu, cel care nu va demisiona niciodată (asa cum a sustinut, repetat, Iorgulescu, cel de la Dilema Europei libere), ci va fi trimis la plimbare abia în 1991, odată cu Petre Roman al său.

Ca să rezum adeziunea la războiul civil din 13-15 iunie 1990 a "Numerelor 1 ale Literelor Române" :

- prin faptul că nu a demisionat din postul de ministru, în semn de protest împotriva masacrului, Andrei Plesu s-a acoperit pentru totdeauna de rusine - si de vină ;

- prin faptul că s-a grăbit să-i ia lui Iliescu - imediat după masacru - un interviu pentru România literară, Nicolae Manolescu s-a acoperit pentru totdeauna de rusinea si de vina de a-l fi re-valorizat pe vinovatul principal, cel care chemase minerii să facă ordine în tară, prin asta acordîndu-i legitimitate ;

- prin faptul că, după sase ani de la evenimente Nicolae Breban pretinde că Iliescu a făcut - ceea ce nu a făcut (si n-a făcut ceea ce toată lumea stie că făcuse : îi chemase pe mineri, apoi le multumise), se acopere, nu doar de ridicol - dar si de vina de a se fi declarat de acord cu actiunea comunistului Iliescu.

 

24 ianuarie 1999

(5)

 

În acest început de an minerii au prins a se agita iară, cerînd să nu fie desfiintate o serie de mine, deasemeni si mărirea salariilor cu 35%. Doleantă perfect îndreptătită : veniturile lor sunt mult sub nevoi. Vom remarca - si nu în treacăt - că revendicările lor se înscriu perfect în promisiunile nesăbuite, iresponsabile, mincinoase făcute de Emil Constantinescu înainte de alegerile din 1996.

Asadar, minerii din Valea Jiului pleacă spre Bucuresti.

Ce reflectiune provoacă acest eveniment în capul-de-piatră al reflectionistului crestin Diaconescu ? Fostul detinut politic, actualul presedinte al PNT (CD) expectorează :

"Se va face apel la politie si armată pentru a mentine ordinea".

Acest-animal-care-nu-există (tot de Diaconescu este vorba) nu cunoaste măcar istoria propriului partid, deci habar n-are că - ghinion politic sau ba - atunci când "politia si armata" au înecat în sânge, în 1929, greva minerilor de la Lupeni, la afaceri era Partidul National Tărănist. Ce l-ar fi costat pe acest individ - care i-a compromis, i-a batjocorit pe anticomunisti în doar doi ani, cât nu reusiseră comunistii să o facă în jumătate de veac - să nu sonorizeze chiar toate bolbo- rositurile, toate ghiorăiturile, toate râgâiturile, toate băsinăturile care-i scapă, fâsâind, prin toate orificiile ? A, da : boul n-ar fi vită, dacă n-ar mugì.

Singura persoană din acest guvern de incapabili, de imbecili si de hoti care a avut un reflex normal (să-l considerăm : cinstit, desi, în fapt era frică de răspundere) a fost Dejeu. El si-a prezentat demisia după umilirea la care i-au fost supusi "băietii" la Horezu, în înfruntarea cu securistii lui Cozma. După aceea ai lui au lansat zvonul că această a n-a mineriadă ar trebui să-i fie imputată (deci : nu lui Constantinescu? Nu lui Vasile ? Nu lui V.C. Tudor ? Nu securistului Cozma, "Luceafărul românimii" ?)

Elementul nou : jurnalistii francezi, pătiti cu "Timisoara" (ajuns termen de referintă la capitolul : dezinformare), au suflat si în iaurt, iar de astă dată au priceput, au acceptat ce au priceput - si au scris (aruncînd o lumină retroactivă si asupra mineriadei din 13-15 iunie 90):

Că minerii ca mineri nu sunt nici atât de dobitoci, si nici atât de luminati, pentru a face ce-au făcut în acesti 9 ani ; toate actiunile lor violente, din afara Zonei Miniere, trebuiesc puse pe seama Securitătii - si numai pe seama ei ; au "descifrat" manevra de la Horezu ca una militară, de care nu sunt capabili niste mineri - ci doar securistii care i-au condus, i-au tras, i-au împins (alternînd amenintările cu promisiunile) ; au înteles jurnalistii occidentali si semnificatia "rugăciunii" de la Mănăstirea Cozia a a ateului Miron Cozma (altfel, născut ortodox taman ca V.C. Tudor!). După decenii de orbire (sau de indiferentă), iată-i pe jurnalistii occidentali pătrunzînd si tainele "taxelor" pe care PNTCD - de ce nu si M(onarhisto) R(epublicano) R(adicalo) A(narho) S(ocialist)? - le-a plătit în 1996 aliatului Roman (deci lui Caraman si lui Măgureanu - deci Securitătii) pentru a ajunge la putere, anume : "uitarea" crimelor de sânge de care s-a făcut vinovat si primul prim-ministru al lui Iliescu, în intervalul decembrie 1989-septembrie 1991.

 

Deocamdată e pace în Valea Jiului - în acceptia românească : nu e război. Fiecare tabără, imaginîndu-si că ea reprezintă (ba chiar că este !) jumătate din România, se laudă cu "victoria" si îsi freacă mâinile de satisfactia de a-l fi tras pe sfoară pe "celălalt": minerii - pentru că au căpătat promisiunea (subl. mea, P. G.) nedesfiintării minelor si a măririi salariului cu 30% ; guvernul : că minerii n-au ajuns până în Capitală si au fost potoliti doar cu promisiuni, ba chiar"ciupiti" de 5% (nu cereau ei 35%, dar s-au multumit cu "numai" 30%?).

 

Ce rusine, ce mizerie, ce batjocură : "dialogul" în România postceausistă se duce între două fractiuni ale Securitătii : cea "militantă cu sediul la Lupeni si cea guvernantă, condusă de fosti detinuti politici ntorsi", tinuti în lesă de Securitatea eternă (Diaconescu, Galbeni, Tepelea, Quintus - aceasta fiind vechea gardă, fiindcă cea tânără, în frunte cu tovarăsul Constantinescu, "ales" de Măgureanu).

Si de parcă spectacolul n-ar fi suficient de tragico-trivial, de pe margine, din bălările rosii se trezeste vociferînd tovarăsul lui Breban, Iliescu (cel care de multă vreme ar fi trebuit să se afle la răcoare pentru crime de sânge, să zicem coleg de celulă cu "Bratul Revolutiei": Cozma), explicînd boilor de români că ei, în general, în special minerii fuseseră mintiti de Constantinescu în timpul campaniei electo-rale; simultan un securist notoriu ca V.C. Tudor dă lectii de istorie tărănistilor (nenorocirea fiind că putoarea săptămînistă nu se înseală : tărănistii actuali sunt si mai analfabeti decât militienistii dinainte).

(Nu cunosc vreo declaratia de-a lui Voican-Sturdza. Însă dacă Iliescu are nerusinarea să se amestece în vorbă - de ce nu ar face-o si manipulatorul-sef al minerilor, cel ce si-a dat examenul de absolvire împuscîndu-i pe Ceausesti - întru slava Securitătii nemuritoare ?).

Pe dinafara "dezbaterii" au rămas Românii care nu sunt mineri, nici tărănoizi - nici securisti : majoritatea zdrobitoare a lor, luptîndu-se cu sărăcia, cu obrăznicia hotilor si a escrocilor de toată mâna ; victime ale nesfârsitei, ale inimaginabilei nesimtiri a "anticomunistilor" ajunsi la putere si comportîndu-se ca dejistii, ca ceausistii, ca iliistii.

De altă parte (într-o groapă) se află, mizerabili, nefericiti, în continuare sub ordinele Securitătii, prin Cozma, 10-20-30.000 mineri, succesiv, simultan, victime ale puterii, martirizati si martirizatori, caralìi ai propriilor frati întru robie - si masă de manevră comunistă.

Ce tară - lipsită de umor !


Înapoi la sumarul scrisorilor
La prima pagina