Paris, 24 ianuarie 1999

 

Din nou despre Caraion

 

Când am citit în Vatra nr. 7/98 comentariul Arta (dramatică) a reconstituirii semnat de Al. Cistelecan, m-a încercat aceeasi tristete ca si cu câteva săptămâni înainte, dînd peste cronica lui Gheorghe Grigurcu : De la Ecaterina Lovinescu la Ion Caraion (România literară din 1-7 iulie 1998). Pe Grigurcu îl interpelasem într-o scrisoare deschisă din 22 august (publicată în 23-29 septembrie/98 - tot în R.l.). Cum el îmi replicase la 9 oct., îi re-replicasem în 11 noiembrie. Însă acest din urmă text (împreună cu altul : O aniversare) mi-a fost respins cu indignată suficientă de N. Manolescu, desi, în primul rând, aveam drept de replică ; în al doilea, mă adresasem revistei care fusese si a mea, cronologic înainte de a deveveni a ucenicilor ascultă-tori ai lui Ivascu. "Explicatia" refuzului de înserare nu se află în editorialul său din 2 decembrie 1998 al României literare intitulat : Adio, domnule Goma ! Asa, pentru că liberalul Manolescu a învătat de la Ivascu să respingă-fără-explicatii

Din aceste motive am doar am înregistrat interventia lui Al. Cistelecan în discutia despre volumul Această dragoste care ne leagă - reconstituirea unui asasinat, apărut la Humanitas, ca deschizător al colectiei "Procesul comunismului". Acum însă, încurajat de excelentul articol : Crizistii de Sanda Cordos din Vatra 10/98, iritat de România literară din 16-22 decembrie 98, în care, la rubrica "Revista revistelor" scriitorimea română rezistentă prin cultură află, în sfârsit, că există o "problemă a Casei E. Lovinescu", iată-mă recidivînd în chestiunea Caraion :

Revenind : după cum indică subtitlul lucrării, autoarea si-a propus, a promis cititorilor să reconstituie un asasinat - al Ecaterinei Bălăcioiu, sotia lui E. Lovinescu, mamă a Monicăi Lovinescu - arestată în 1958, condamnată, lăsată fără îngrijire medicală, moartă în închisoare, aruncată în groapa comună.

A reusit autoarea să reconstituie asasinatul ? Repet răspunsul din cele două interventii : Nu. Desi a avut acces la arhivele Securitătii, desi a stat de vorbă cu câtiva dintre supravietuitori (dar l-a evitat-o cu grijă pe cel mai avizat : Valentina Caraion, sotia poetului), în afară unor rapoarte de urmărire a bătrânei doamne Bălăcioiu-Lovinescu pe străzile Bucurestiului, autoarea "anchetei"- nu produce, în volum, nici o informatie cu adevărat importantă pe care să n-o fi detinut Monica Lovinescu înainte de decembrie 1989.

În schimb, produce un "călău" ("monstru", după opinia aviza-tului Matei Călinescu).

Ceea ce este nedumeritor, iritant, scotător din fire la lectura capitolului dedicat lui Caraion : dacă natura materialului (si mai ales tonul) duce cu gândul la intentia autoarei de a compune o fictiune (corectez-nuantez : "un roman non-fictiv"), ordonarea lui ne spune fără ocol a fi fost gândit riguros, urmărit consecvent în : alb-negru, bine-rău, sublim-abject - victimă-călău ;

Dar ceea ce este uluitor, dezesperant la lectura cronicilor, a dărilor de seamă, a semnalărilor volumului : persoane de primă importantă a literelor românesti - despre care s-ar fi putut crede că, după atâtea decenii de viată si de practică, pot alege grâul de neghină, adevărul de minciună - nu sunt în stare să facă deosebire între afirmatii spriji-nite cu probe (aici fiind vorba, nu de un roman, ci de o anchetă avînd ambitia de a umple un gol al Istoriei) si niste supozitii fanteziste, deliruri calomnioase ale semnatarei :

- editorii de la Humanitas, cei care care au avut în mână manuscrisul - în frunte cu Liiceanu -dar care au procedat ca si în cazul celebrei Addende la Cartea neagră a comunismului cu o nepăsare soră cu analfabetismul agresiv) ;

- cei de la revista 22 care au publicat fragmente în 9-15 decembrie 1997 ;

- N. Manolescu, cel care i-a dedicat cărtii un lamentabil editorial (din 89 autorul regresează - până unde ?) în România literară în 26 nov.-2 dec., apoi a poftit-o la o dezbatere televizată pe iscălitoare - dar a refuzat să însereze replica Valentinei Caraion la numitul iresponsabil editorial - astfel arată "dialogul": el scrie ce-i trece prin minte : prostii, calomnii, însă nimeni nu-l poate contrazice, săptămânalul Uniunii Scriitorilor fiind proprietatea Manolescului-Fiul-Ivascului ;

- Matei Călinescu, trezit în mijlocul lanului de cucuruz iowa-ian, cu ochii cârpiti, dîndu-si cu părerea despre "monstrul Caraion" ;

- Al. George, sculat din somnul de moarte al rrrezistentului antibolsevic, alături de M.H. Simionescu, seful cabinetar al Popesc-Dumnezeului, găsind prilejul de a-mi administra (mie !) o copită ;

- Gheorghe Grigurcu, fericit că poate sări încă o dată în apărarea Monicăi Lovinescu (agresată de Caraion)

în fine Al. Cistelecan în Vatra 7/98.

Cei pe care i-am numit fac partea din floarea-cea-vestită a intelighentiei române contemporane ; ei au mărsăluit (în scris - cel care rămâne), au marsat la această grosolană, răumirositoare diversiune pusă în pagină de iscălitoreasa volumului Această dragoste care ne leagă - reconstituirea unui asasinat (pentru a nu fi uitat nici titlul - nici programul), în care rolul călăului trebuia (de ce trebuia, Dumne-zeule Mare ?!, n-am aflat si, mărturisesc : mă tem să aflu) - asadar, rolul călăului Ecaterinei Bălăcoiu-Lovinescu trebuia jucat de Caraion!

Că această pre-judecată a triumfat, o dovedeste - în ordine cronologică - editorialul lui N. Manolescu în care citim, cu greată :

"Explicatia dată de (autoarea volumului - n. m. P.G.) e simplă, plauzibilă si înspăimântătoare : ca să i se permită să emigreze, Ion Caraion n-a scris un jurnal care i-a fost confiscat după plecare : a lăsat cu bună stiintă un denunt";

Că această pre-judecată a fost considerată "simplă, plauzibilă si înspământătoare", vorba lui N. Manolescu, o dovedeste cronica literară semnată de Grigurcu (România literară 1-7 iulie 1998) intitulată fără echivoc : De la Ecaterina Lovinescu la Ion Caraion (subl. m., P.G.);

Că această pre-judecată (si nu doar aceasta) a avut câstig de cauză asupra condeiului lui Al. Cistelecan, vezi contributia sa : Arta (dramatică) a reconstituirii, în Vatra 7/98. Cred că, pe de o parte, ardeleanul autor s-a lăsat antrenat de curentul literar-publicistic regătean pornit la o cruciadă împotriva "monstrului Caraion", cel care "o calomniase pe Monica Lovinescu"; pe de alta a citit Această dragoste care ne leagă cu gândul, probabil, la alte volume ale autoarei - altfel nu ar fi putut face - în scris - afirmatii ca acestea :

* "toate (volumele publicate de autoare, deci si acesta - n.m. P.G.) /(sunt/ manifestări ale unei vocatii depozitionale ce construieste mărturii pentru un tribunal moral"; * "privilegiază conditia documentară; "(autoarea) va denunta, prevenitoare, accesele de literaturizare ale realitătii"; * "Nu-i de mirare că, intrînd în labirintul sumbru al vietii lui Ion Caraion (autoarea) va face ea însăsi un proces literaturii, celei ce a înteles să ignore adevărul si să fabrice altul prin excelentă estetic"; * "Tocmai pentru că a văzut geniul lucrînd împotriva adevă-rului, tocmai pentru că a surprins istoria însăsi manipulînd biografii legendare în dispret fată de realitate (În ce fel a ajuns condamnarea la moarte a lui Sergiu Filerot să îmbrace biografia lui Ion Caraion nu stim / atentie, aici Al. Cistelecan dă un citat din Această dragoste/. Doar dacă nu avem chiar în clipa aceasta privilegiul rar să surprindem istoria în exercitiul functiunilor ei ilicite, când, cu oroarea-i stiută de nesemnificativ si aleator, zgârcită si econoamă în schimb cu faptele glorioase, le culege de pe vastele ei câmpuri de bătaie si le lipeste de biografiile celor care le merită, despuindu-i pe cei care le-au săvârsit) e /autoarea/ atât de scrupuloasă cu documentarea si atât de suspicioasă fată de literatură. Ea vrea să fixeze adevărul, convinsă că acesta nu fuge, în pofida tuturor sanselor pe care le are" ; în fine : * "Pe aceste semne cicatrizate ale memorie exersează /autoarea/, focalizînd pe ele o perspectivă morală.

Pe urmele lui Gheorghe Grigurcu, cititorul "anchetei" coman-date de Humanitas află că dacă victima este, neîndoios Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, atunci călăul este mai putin Securitatea - mult mai mult : Ion Caraion !;

Pe urmele lui Al. Cistelecan, cititorul află că autoarea trebuie crezută pe cuvânt, chiar dacă (mai ales) atunci când nu produce probe - fiindcă ea este, nu-i asa, "atât de scrupuloasă cu documentarea si atât de suspicioasă fată de literatură - asta în general, iar în special : fiindcă ea are o vocatie depozitională "ce construieste mărturii pentru un tribunal moral"; în fine, că tot sântem la morală : "focalizează (pe semnele cicatrizate ale memoriei) o perspectivă morală

 

Rămânînd numai la scurta-biblio-biografie a lui Caraion, pe scurt: "dosarul Caraion" alcătuit de alcătuitoarea iscălitoare :

Dacă admitem că persoana în chestie este o inocentă, o neinformată, o insă care, avînd acces la arhivele Securitătii, n-a stiut ce anume caută - sau a ocultat ce a găsit (asa lucrează istoricii amatori români - atunci când nu pot distruge probele ce le contrazic tezele cu care plecaseră de-acas) - nu se poate evita întrebarea : în ce scop a alcătuit ea această carte (asa cum a alcătuit-o : cu capitolul despre Caraion) ? Dacă voia să propună Această dragoste pentru a lega, peste decenii, peste distante, o mamă de o fiică : foarte bine, a reusit. Or, în capitolul Caraion, anchetatoarea de la Humanitas a suplinit informatiile cu supozitiile. În virtutea acestei comode obisnuinte românesti de a mătura gunoiul sub pres, poti afirma orice despre oricine - de pildă si eu pot sustine că semnatara volumului este o colegă de-a lui Pelin si lucrează la Serviciul de Dezinformare al Securitătii ! Dar este rezonabilă o asemenea asertiune ? Fireste, nu - tot atât de fireste-nu ca si cea propusă-impusă de ea, anume : Ion Caraion "ca să i se permită să emigreze, () n-a scris un jurnal care i-a fost confiscat după plecare : a lăsat cu bună stiintă un denunt" - după cum a scris-după-dictare, iresponsabilul N. Manolescu.

Încă o dată : care sunt probele pe care s-a rezemat semnatara anchetei, în afirmatia sa că Ion Caraion ar fi scris ceea ce a publicat E. Barbu în Săptămîna - pentru a obtine un pasaport ?

Iată-le - din scrisoarea de protest, a iscălitoarei volumului Această dragoste care ne leagă - trimisă Cotidianului din 29 sept/98 ca urmare a Scrisorii mele deschise către Grigurcu (prima, cea din 22 august) :

ntr-un serial publicat în 1996 în revista Expres-Magazin (nr. 6, 7, 8, 9, 10) Mihai Pelin face, pe baza dosarelor întocmite de fosta securitate afirmatia că Ion Caraion a colaborat cu această institutie".

În primul rând este inadmisibil ca o "cercetătoare" să scrie, despre Securitate : fosta" - altfel intră în aceeasi categorie cu Buzura, auxiliarul cerînd, în ianuarie 1990 să nu fie pedepsiti sogorii săi ; în al doilea : iată "izvorul" : Mihai Pelin ! Individul care a lucrat ani în sir la filiala Securitătii de la Milano, alături de Traian Filip, sub comanda lui I.C. Drăgan ! Pelin, "coordonatorul" Cărtilor albe, din care aflăm că "anticomunisti, antisecuristi" erau alde Titus Popovici, Adrian Păunescu, Everac, V.C. Tudor, Băran, A.D. Munteanu si ale persoane-de-sprijin ! Vasăzică securistul Pelin este credibil, dar "banditul" Caraion (prin cărtile sale, prin absenta laudelor la gazetă) nu ! Ba chiar devine - dislocuind Securitatea - "monstrul", călăul.

Acum iată motivele care au făcut-o pe anchetatoare să creadă sursa Pelin :

"Nimeni în 1997 nu a protestat, nu a luat apărarea poetului, din câte stiu".

Parcă era 1996 - de ce ar fi protestat un an mai târziu ? Pentru că produce astfel de argument, să răspundă : pentru mine "a protestat" cineva, (mi-)"a luat apărarea" când Liiceanu a trimis la topit Culoarea curcubeului ?; dar când Sorescu mi-a topit plumburile romanului Gardă inversă ? Apoi, un amănunt : revista în care si-a depus icrele veninoase un securist notoriu, specialist în dezinformatie ca Pelin, nu va fi ajungînd pe masa fiecărui "apărător al poetului".

Aici sade defectul de căpătâi al directorilor de constiintă care au rezistat prin cultură : atâta si-au protejat cultura ceea (numai a lor : volumul, rubrica, apartamentul, pasaportul - lor si doar al lor), încât nu mai sunt în stare să se debaraseze de obisnuinta de a gândi (de a simti) că Securitatea stie tot - si nu chiar totdeauna spune minciuni

Ba Securitatea spune minciuni si atunci când, accidental (ori din tactică), face scăpate anumite adevăruri - însă vorba postului de radio Erevan : Manolescu, Liiceanu, Matei Călinescu, Cistelecan, Grigurcu nu aveau cunostintă de acest detaliu.

În curând are să vadă lumina tiparului "Dosarul Caraion" alcătuit de prietenul si editorul în exil al poetului : Ion Solacolu, eroicul făcător-cu-mâinile-goale al periodicului Dialog de la Dietzenbach (cel scris la masină, fotocopiat, încopciat, expediat) si care va restabili adevărul.

Cu conditia ca marii directori : Liiceanu, Manolescu, Stefănescu, Dimisianu, D.C. Mihăilescu, Pruteanu, Teodorescu Pârvulescu, Buduca, si întreaga echipă a 22-lui, cei care evitaseră cu grijă sonorizarea vreunui geamăt de protest sub Ceausescu, să aibă curaj s-o dea anonimă : să se mobilizeze (e-he : la aranjat-luxat-închis-gura se pricep ei, foarte bine!) împotriva cărtii despre adevăratul Caraion, asa cum făcuseră mai an, când, tot sub bagheta Monicăi Lovinescu, atacaseră în haită Jurnal-ul meu.

Adevărul - nu e necesar să fie căutat Arhivele Securitătii - fiind acesta :

1. Paginile publicate de Eugen Barbu în Săptămîna Securitătii, cale de multe numere, în 1981, prezentate "din Jurnalul lui Caraion" - nu sunt din ceea ce (Solacolu o va dovedi în curând) Caraion nu a tinut în România : un jurnal ;

2. Chiar de am admite că acele pagini - apartinînd lui Caraion - ar fi făcut parte dintr-un Jurnal - care este culpa autorului :

a) că a scris ceea ce a scris ? - câti alti autori de jurnale - mai mult sau mai putin intime - nu si-au vărsat năduful pe hârtie si, fie li s-au publicat postum (ca lui Sebastian), fie au publicat ei însisi diatribele (eufemism) împotriva unor fosti prieteni si tovarăsi de luptă. Chiar unul dintre indignatii care, azi, nu se exprimă în presă despre jurnal, ci numai între patru ochi, ca Virgil Ierunca : a respectat el vreo "regulă a jurnalului" pe care o cere altora, aceea de a nu-i ataca pe fostii prieteni aflati în viată ?- să-i fie citite opiniile despre Eugène Ionesco, despre Amăriutei, despre V. C. Gheorghiu (în Ethos, 2, p. 231, însemnarea din 20 mai 1960 - nu după 25 ani) : "Smerdiakov-ul valah", căruia i rămân credincioase concierge-le, curvele";

b. dacă a scris ceea ce a scris (însăsi sotia sa Valentina recunoaste) - nu Caraion, autorul a publicat scrisul ; Securitatea i l-a furat, ea i l-a dat publicitătii.

Asadar, în ce constă calomniile lui Caraion la adresa dispărutei în conditii tragice Ecaterinei Bălăcioiu ?; dar cele la adresa viilor Monica Lovinescu, Virgil Ierunca (iertare, pe locul trei mă aflu eu) ? Din moment ce anume impresii, opinii, "informatii", zvonuri, chiar insulte nu sunt făcute publice prin rostire, nici prin publicare din sau cu voia autorului - acestea nu pot fi considerate calomnii.

Pentru creionarea portretului detinutului politic Ion Caraion (valoarea sa ca poet o lăsăm în grija celor care stiu ce e o poezie si cu ce anume se mănâncă ea, nu ca iscălitoreasa care i-a numărat coloanele din Dictionarul Zaciu) este neapărat util, deci : drept să fie amintite următoarele două adevăruri - verificabile :

1. În ciuda insinuărilor, a calomniilor semnătoresei volumului Această dragoste, Caraion nu a scris si nu a publicat vreun text de "adeziune", de laudă, de "compensatie" (în care excela bunul său prieten Marin Preda), de penitentă - cum au făcut foarte, prea multi dintre fostii detinuti politici : Crainic, Gyr, Noica, Balotă, Vinea, Ivasiuc - si ne-puscăriasi ca Ion Barbu, Blaga ; ba chiar o "victimă a sa : Ierunca, cel din 30 septembrie 1946 (vezi, în Vatra, deja-amin-titul text al Sandei Cordos). Afirmatiile lui Adrian Hamzea că Ion Caraion i-ar fi arătat atât texte de delatiune, cât si un poem de circumstantă, că ar fi semnat versuri ce nu-i apartineau - rămân vorbe-vorbe, trebuie să fii iscălitoreasa volumului Această dragoste ca să le iei în seamă, fără a le verifica. Si despre mine Hamzea a spus că i-as fi "furat" o chestie (?), e drept, el nu citise cartea cu chestia în chestie - dar vorbea despre ea Ei si ?;

2. Spre deosebire de toti scriitorii români din România anilor 50 si 60, Ion Caraion a îndrăznit să trimită în Occident hârtie scrisă de mâna lui. Abia iesit din prima închisoare, în 1955, Caraion a comis "35 file scrise mărunt si pe-o parte si pe alta"- cum descrie anchetatoarea această demascare a gulagului românesc - si le-a trimis lui Virgil Ierunca, dar au fost interceptate si confiscate. Odată în Occident, nu s-a potolit : a scos volumul Insectele tovarăsului Hitler, Ion Dumitru, 1982, ciclul Poeti si "Poezii din închisori" apărut întâi în revista Contrapunct, 1985, editată la Köln de Georg Focke

Las restul adevărurilor despre Caraion pe seama lui Ion Solacolu.

Oricum : publicarea eseului Sandei Cordos Crizistii este salutar: îl asează pe Caraion la locul cuvenit - în dosarul alcătuit de Humanitas, arătîndu-l pe poetul si pe gazetarul anticomunist Ion Caraion în rostul, în rolul de rostitor al adevărului. Adevăr pentru care a făcut în două rânduri închisoare - si a fost condamnat la moarte, orice ar scrie (dar ce nu scrie ?) sefesa colectiei "Procesul Comunismului". Si, oricât de neplăcut le-ar fi acest adevăr : el nu a cedat nenumăratelor presiuni ale Securitătii.

Cel care, în 1946, nu a spus adevărul, ci a îndemnat la minciună (si la teroare asupra spiritului) a fost, vai, Virgil Ierunca.

Este timpul ca Monica Lovinescu si Virgil Ierunca să părăsească "discretia" - care nu face decât să provoace semne de întrebare - si să-si spună, în sfârsit, opinia despre Ion Caraion - cel din dosarul alcătuit la Humanitas.


Înapoi la sumarul scrisorilor
La prima pagina