1 martie 1999

 

1 6 Î N T R E B A R I, 16 RASPUNSURI

 

Liviu Ioan Stoiciu : Domnule Paul Goma, am participat pe 26 februarie la prima sedintă (trimestrială) a Consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor pe acest an, 1999. Consiliu ajuns la jumătate de mandat. Am pus problema"apartenentei" Dvs. la Uniunea Scriitorilor din România, căreia credeati că nu-i mai sunteti membru. Toti cei prezenti au confirmat că la Revolutie ati fost reprimit automat în rândurile membrilor Uniunii Scriitorilor. Cu bunăvointa Dvs., sunteti, deci, membru cu drepturi depline în Uniunea Scriitorilor - nu sunteti un "exclus", Doamne fereste. Am profitat de prezenta unor redactori sefi de reviste literare si i-am rugat să vă pună o întrebare, să putem închega un dialog "la nivel înalt" (vorba vine). Întrebărilor lor adăugîndu-le întrebările altor redactori-sefi, după cum veti vedea mai jos - o încercare de a ne acorda reciproc atentie, pentru o clipă.

 

Paul Goma : Multumind tuturor pentru prilejul oferit, voi încerca să spun (nu să răspund) ce cred în legătură cu fiecare din temele, nedumeririle, nemultumirile exprimate de colegii din tară.

Îmi voi lua îngăduinta de a nu respecta ordinea ierarhică - deci pe sefi îi voi lăsa la urmă ; tot acolo si pe prieteni (ambii epistolari). Pentru că o oarecare suită în idei trebuie păstrată, voi începe cu "numărul 14", voi urca spre "1", apoi voi reveni la prieteni.

 

*

14) Lucian Vasiliu, (redactor-sef Dacia literară, director al Muzeului Literaturii Române din Iasi) : "Pe când, domnule Paul Goma, un drum la Iasi ? Eventual la Casa Junimii Eventual la Chisinău ! De ce nu, si la Cernăuti ?"

 

Îmi face plăcere să răspund Domnului Lucian Vasiliu, pentru că Asociatia Scriitorilor de la Iasi - prin Mihai Ursachi si Liviu Antonesei - mi-a trimis anul trecut o prea-amabilă invitatie, lăsînd la latitudinea mea momentul vizitei. Am fost adânc miscat. Am simtit că gestul a fost făcut cu sinceritate, colegialitate, prietenie. Am multumit după cum se cuvine.

Mai exista un motiv de satisfactie : invitatia era formulată si trimisă în cel mai firesc mod, adresată invitatului cu intentia de chiar a o onora - si nu pregătită prin tatonări de teren (la telefon), în genul :

Alo, Goma ? Ce-ai zice, dacă ti-am trimite o invitatie - ai primi-o? Cum te stim ciufut, ai fi în stare să refuzi - nu protesta, că te cunoastem ! Sau vii si ne-acuzi, ne culpabilizezi, ne înjuri că n-am făcut aia, aia, aia Ce zici : îti trimit invitatia, ori ba ? Tu hotărăsti dacă să ti-o expediem

Aceasta este cea "directă - pentru că mai există una - care sună:

Alo, Goma ? X (ministrul Culturii Plesu, ministrul Academiei, Ministrul Scriitorilor, cestălalt ministru, al lui Barbă : Caramitru) ar vrea să te invite încoace - am sub ochi invitatia gata semnată - dar vrea să stie dacă accepti - ca să nu cheltuim timbre degeaba.

Iesenilor le-am multumit, promitînd că, dacă totul merge bine, voi reveni în tara si a mea (ba, ca să las modestia la o parte : mai a mea decât a celor care au jefuit-o, au chinuit-o, au batjocorit-o iar acum s-au înfăsat în tricolor, ca să nu li se vază epoletii albastri), al treilea popas va fi la Iasi. Mă voi opri întâi la Cluj, pentru Laszlo Alexandru, pentru Radu Mares ; la Târgu Mures pentru Cistelecan, Podoabă, Moraru, Vlad, Pantea, Nicoleta Sălcudeanu, Boldea

Cunoscînd oarecum natura umană, îl asigur pe Dl. Lucian Vasiliu că nu voi pretinde să fiu asteptat la gară, autogară, scară, cu fanfară. Riscînd să-i ofensez pe cei ce mă poftiseră (cărora le voi multumi din primul moment), voi sta la hotel, unde voi închiria o sală care să cuprindă eventualele 12-15 persoane invitate de mine. Pentru că nu voi datora nimic nimănui, nu voi fi mirat peste poate dacă invitatul X nu va accepta să stea alături de Y, iar Z va refuza să respire acelasi aer ca A, B, C Si nu voi încerca o inutilă împăcare între oameni - si fără mijlocirea mea se vor pupa, a doua zi, cu multă vigoare, cu multă ardoare - în Piata Endependenti.

Asadar, pe curând, la Iasi, Domnule Lucian Vasiliu ! Oricum, la Orhei, la Mana, la Ciocâlteni, la Chistelnita (la Chisinău, la Cetatea Albă a lui Alexandru Lungu, la Soroca lui Grigurcu), am să merg singur : n-am să mă rătăcesc, cunosc drumul de 55 ani de când îl fac, mereu, mereu, cu ochii dezînchisi.

 

*

13) Ion Mircea, redactor-sef Transilvania - Sibiu) : "Când veniti la Sibiu ? E o întrebare omenească

 

Jumătate din răspunsul meu se află în paragraful anterior : nu am inclus Sibiul în itinerarul posibilei întoarceri. Cealaltă jumătate - iat-o:

În 1992 am primit cu emotie si bucurie invitatia lui Ion Mircea, a lui Mircea Ivănescu si a Mariei-Cornelia Oros de a colabora la Transilvania. Am angajat un dialog cu D-na Oros, am legat prietenie (epistolară) cu Ioan I. Ică

Transilvania 1-2 si 3-4 din 1992 a publicat primele trei (din 11) părti ale dialogului Si nu a mai continuat ; si nu am aflat motivul. O scrisoare confuză, jenată a D-nei Oros m-a anuntat (asta am înteles-o) că revista nu mai publică restul - punct. A trebuit să deduc motivul :

Îl atacasem pe Plămădeală ! Dar unde mă trezeam eu, ce pretentii aveam : să apar alături de piosi/religiosi ca Sorin Dumitrescu, Virgil Cîndea, Stăniloaie, Galeriu ? Cu blasfemìi la adresa Bisericii Ortodoxe Române ? Vai, o cunoscusem foarte bine între 1946-1948, când mitropolit era Bălan, iar Plămădeală teolog, coleg de cămin-internat cu mine (eu fiind abia în clasa a doua a Scolii Normale Andrei Saguna) - dar de-atunci multă apă cursese pe Cibin, chiar si popii Sibiului fuseseră la Rivulutie (cea din 1989, fireste) !

Acea întrerupere a colaborării (nu spun : "rupere de contract" - fiindcă nu exista asa ceva) mi-a căzut foarte-foarte rău. Pentru mine, atunci, în 1992, Transilvania nu era o oarecare publicatie - ci o fereastră a Sibiului meu. Or Sibiul (cel de după Blaga, agonicul Sibiu, cutreierat de rusi, dar apărat de partizanii "văzuti" cu auzul si cu sufletul, de pe Bulevard, de unde muntii se vedeau ca la Zürich - "dar mai înalti", cum spusese Marele Mut - atunci amutit, la Cluj) era mai al meu decât al lui Ion Mircea ; si decât al lui Mircea Ivănescu : în orice caz, decât al lui Plămădeală.

Sibiul meu cel de după 1989, Domnule Ion Mircea, vorba filmului, n-a durat decât o vară : din 1993 mi s-a închis fereastra lui. Ca să aflati ce semnificatie avusese pentru mine locul acela (unde, cu o seninătate demnă de o altă cauză, mă întrebati când am de gând să-l revăd) re-cititi, rogu-vă, în revista Dvs., 3-4/ 92, la pagina 152, capitolul al treilea, ultimul publicat, intitulat : "Sibiul, Sibiul"

Iată de ce Bacovia nu mai voia să se întoarcă acasă, iată de ce eu, mai modest, nu mă mai întorc în Sibiu : prin Dvs., m-a respins. Eu îl iubesc, în continuare, l-am scris în Arta refugii, în Astra, în Sabina, în Roman intim

Este si asta o consolare.

Să fie oare si răspunsul meu "omenesc", precum întrebarea Dvs., Domnule Ion Mircea?

 

 

 

*

12) Cassian Maria Spiridon (redactor-sef Convorbiri literare - Iasi): Cum ati privit tendinta presei literare de a comenta Jurnalul lui Mihai Sebastian în contrapondere cu cel pe care l-ati publicat la Editura Nemira?"

 

Tendinta-tentatia de a le include pe amândouă în aceeasi categorie (nu spun : gen) mi s-a părut perfect normală. Chiar dacă le despăr-tea atât momentul scrierii, cât si atitudinea autorului fată de însemnările sale. Sebastian, dispărut în urmă cu jumătate de secol într-un accident, nu a fost în măsură să hotărască momentul publicării jurnalului - mostenitorii i-au aplicat "regula nescrisă, a scurgerii atâtor ani ; eu, după cum se vede, încă-viu, am hotărît singur-singurel, ca un băiat mare ce eram (de pe când eram mititel) de a publica, din corespondentă, numai scrisorile mele, acelea fiind produse de mine, acelea fiind proprietatea mea juridică si morală - nu cele primite ; deasemeni hotărîrea de a-mi publica jurnalul contemporan - dealtfel, nu sânt original : tot jurnal contemporan au publicat si Liiceanu si Tepeneag si Zaciu si Ciocârlie si Liviu Ioan Stoiciu si Gogea - (chiar si Ierunca, la distantă de numai 10 ani, vezi Ethos nr. 2). A protestat cineva dintre eunucii protăpiti în poarta haremului literaturii române cotidiene împotriva "nerespectării termenului de(10, 15, 20, 30 50, 100) ani"? Dar pentru "brutalitatea unor atacuri la persoană?

Însă când au apărut primele volume ale Jurnal-ului meu Ce cotcodăcituri, ce gâgâieli ale capitolinelor, ce răgete leonine dinspre regii împăiati ai României literare, Cuvîntului, 22-ului, Dilemei noastre cele istete (ai fi zis : un Plesu la feminin si în alb-negru) !; ce indignări, ce protestări, ce înfierări ! Zgâriatii în treacăt (ca argatul lui Liiceanu, D.C. Mihăilescu) sau ignorati precum recenzentul profesionist ce nu citeste cărtile recenzate (ai zice: curat Edgar Reichmann, "marele jurnalist de la Le Monde"!- e vorba de A. Stefănescu) acestia s-au arătat extrem de altruisti : au pornit la apărarea onoarei lui Liiceanu, a lui Nichita Stănescu, a Getei Dimisianu - cu perfectă îndreptătire ; excitati, asmutiti însă de Liiceanu, de Adamesteanu, masele-largi de literatorioti m-au atacat ca orbetii, în perfectă necunostintă de cauză, pentru "neadevărurile", "calomniile", "abjectiile" la adresa Monicăi Lovinescu. În aceeasi capcană a căzut însăsi apărata : fără a fi citit Jurnal-ul, a mers pe mâna informatorilor de la Bucuresti si pe loc a dictat prin telefon, la 22, faimosul firman de mazilire (trepădusii au văzut în el oratia funebră): mi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma". Un alt autor de "jurnal cotidian", initialistul Zaciu (numeste personajele cu initiale, ca să nu care cumva să afle Savakul !; le zice "fugari" tuturor exilatilor - cu exceptia sotiei sale si a fiului, acestia doar "aflati în RFG") m-a atacat violent într-o emisiune TV condusă de Manolescu, acuzîndu-mă de "sminteală (căci noi avem si lecturi biblice). Motivul ? Îndrăznisem să-i scap două vorbe - dar vorbe!- emblematicei si binemeritatei, de scriitoricimea curat-română, Geta Dimisianu : o cunosc de pe când era Naidin si în timpul Revolutiei Maghiare din 56 îi dădea în gât pe Gloria Barna, pe Stela Pogorilovschi, pe Covaci si mai ales pe Labis (n-am aflat dacă turna în-tandem sau la-concurentă cu altă creatură de cosmar : Titus Popovici). Dar asa cum în capul lui (Zaciu) "fugari" erau numai cei din afara familiei sale, de "sminteală dau dovadă numai alti diaristi, el prefăcîndu-se că a uitat : însusi scrisese despre anume femei (drept: initializate) detalii cu totul intime, din care nu se găsesc nici măcar la "smintitul" de mine

Apropierea de Sebastian m-a onorat (dealtfel am si scris un text). M-a nedumerit-întristat în schimb punerea pe două coloane cu intentie de minimizare a Jurnal-ului meu, din motive curat-năuce - de genul :

Iată, Sebastian a asteptat (sic) 50 ani, până să-si publice opiniile despre contemporanii săi - Goma ba

Ce poti răspunde acestor "observatii" ? Că observatorul e un bou. Dintre cei încondeiati de Sebastian, în momentul publicării Jurnal-ului său, nici unul nu se mai mai afla în viată. Dar dacă autorul n-ar fi fost zdrobit de acel camion, iar România ar fi cunoscut o situatie cât de cât normală ?; dacă ar mai fi trăit Cioran, Eliade, Marietta Sadova, Natasa Alexandra, Lenny Caler, Camil Petrescu, Vulcănescu, Sică Alexandrescu?

În reactia panicată, dezordonată a "colegilor de breaslă (l-am citat pe eternul adjunct Dimisianu) la Jurnal-ul meu a intrat mult mai putină morală-generală ("reguli nescrise", propovăduia Zaciu - pentru uzul altora), cât spaimă-personală : scriitorul român fiind obisnuit, în comunism, să facă tot felul de măgării, de porcării - chiar turnătorii - însă "printr-o regulă nescrisă, acelea rămâneau între ei, breslasii, fiindcă "rufele murdare se spală în familie"

Ei bine, eu am arătat în piata-mare izmenele înmierdarisite ale directorilor de constiintă, ale geniilor carpato-dâmboviteline. Fireste, am comis o crimă Ce bine le merge celor care au făcut rău, însă victimele lor, de frică, din respect pentru legea tăcerii, nu scot un icnet (eventual pun în jurnal, dar lasă cu limbă de moarte să fie publicat, asa, cam peste 100 ani).

I-ar fi mers bine lui Breban, de pildă, dacă eu n-as fi spus că, în 1976, în tandem cu Ivasiuc, apoi în 1977 singur, umblase si în Suedia, la editorul nostru Coeckelberghs si la Europa liberă - ca să pledeze nepublicarea lui Goma ; i-ar fi convenit lui Toiu si lui Bălăită, trimisi de Hobană si de Iancu la acelasi Coeckelberghs, cu aceeasi misie : nepublicarea lui Goma - ca Goma să nu-i "toarne" pe turnători Iar ca să vin în contemporaneitate : ce i-ar fi convenit lui Liiceanu (si Monicăi Lovinescu si lui Virgil Ierunca si Gabrielei Adamesteanu) ca eu să nu pun pe hârtie imensa măgărie anticulturală a editorului, aceea de a fi trimis la topit volumul de mărturii Culoarea curcubeului - fără a o fi distribuit ; i-ar fi convenit lui Sorescu să nu spun adevă-rul: plumburile cărtii solicitată de el, Gardă inversă fuseseră topite, ca gaj dat lui Iliescu înainte de a fi numit ministru al Culturii Ce i-ar fi convenit lui Manolescu să nu scriu negru pe alb că el, Blandiana, Doinas, Bănulescu si alti bravi, au participat activ la sedinta din 13 aprilie 1977 a Consiliului în care s-a hotărît excluderea mea din Uniunea Scriitorilor - exlusul aflîndu-se atunci închis la Rahova, în ghearele prietenului lui Breban (si al lui Caramitru, dealtfel), generalul Plesită, seful Securitătii Si, ca să închei : i-ar fi convenit lui Dinescu (mai adevărat : consilierilor săi: Doinas, Blandiana, Manolescu, Hăulică, Zaciu) să nu scriu adevărul - acesta : după decembrie 89, Uniunea Scriitorilor nu i-a reprimit, nominal pe scriitorii exilati - si ce i-ar conveni lui Ulici să nu se stie chiar pe toate drumurile că el a perpetuat exact aceeasi "politică, pretinzînd, la-oral că "au fost toti reprimiti" - dar acei "toti" nu au fost reprimiti - din moment ce nu li s-a transmis o înstiintare - nominală - semnată de Laurentiu Ulici - nu de alta, dar si excluderea nominală fusese.

 

*

11) Iustin Panta (redactor-sef Euphorion - Sibiu) : "Care este binele suprem / răul suprem ?"

 

Nu stiu care este "binele suprem", care este "răul suprem".

Stiu însă cine-ce este Răul Absolut (am scris un text cu acest titlu): Securitatea. Securitatea, nu doar aparatul, organul, masina de strivit oameni - ci Securitatea ca mod de a gândi, de a simti, de a (mai ales) reactiona a românilor, perpetue victime.

În romanul Patimile după Pitesti avansasem o teorie : comunistii nu obtinuseră omul nou între 1949-1952, când puseseră la cale Reeducarea. Rezultatul a venit după câteva decenii - nu prin tortură si prin întretortură ci, pe fondul lipsurilor materiale, al indiferentei Occidentului, omul a cedat, a fost "mutat". Această blestemată "analiză a mea a fost confirmată din plin, după noiembrie 1996, când oamenii l-au votat pe Constantinescu, crezîndu-l de-al nostru. Or el era de totdeauna de-al lor.

Dacă Răul Absolut este - si va rămâne - Securitatea din fiecare dintre noi, atunci Disperarea Absolută începe atunci când constati că prietenul tău, colegul tău, fratele tău este, în fapt, al lor, chiar dacă nu a fost "persoană de sprijin" cu condicută, ci meree victimă. Priviti la faptele lui Diaconescu, Tepelea, Galbeni, Quintus (bine că a murit Coposu înainte de alegeri, cine stie ce alte surprize am fi avut) : pagubele materiale dar mai ales spirituale pricinuite de acesti "anti-comunisti" sunt mai teribile, mai de nesters decât cele provocate de tovarăsi cu studii la Moscova, la Toulouse, la Băneasa : Iliescu, Roman, Caraman, Măgureanu

Cine ti-a scos ochiul ?

Frate-meu.

De asta ti l-a scos atât de temeinic.

Acesta să fie "răul suprem" de care pomeneati ?

 

*

10) Constantin Novac (redactor-sef Tomis - Constanta) : "Cât de confortabilă este pentru Paul Goma ipostaza aceasta a scriitorului care nu scapă nici un prilej de a emite opinii vitriolante despre ceilalti scriitori din România ?"

 

Dacă as fi urmărit "confortul", acum as fi om la casa mea, scriitor publicat, premiat, gata-pensionat, deputat liber schimbist ori senator alternativist ; as fi fost si eu ca domniile voastre înalt-pretuit de cititorii adunati cu militia la ntâlnirile cu scriitorii îndrăgiti" si, încununare a atitudinii mele "confortabile" fată de mai-marii judetului, as fi ajuns chiar redactor sef al revistei Tomis.

Altfel am înteles eu notiunea si realitatea : scriitor. Bun, asa si-asa, rău - sânt scriitor, nu autor de cărti.

 

*

9) Vasile Dan (redactor-sef Arca - Arad) : "Paul Goma mai crede în prietenii literare, în solidaritate scriitoricească ? Care sunt prietenii lui?"

 

Desigur, cred în prietenie (literară sau ba). Am avut prieteni, am pierdut o mare parte dintre ei (din vina numai a mea : nu am fost confortabil cu schimbările lor de culoare, de opinie, de directie), am câstigat altii. E trist când îti pierzi prietenii - dar asta e viata scriitorului : scrie singur, izbuteste (sau ratează) singur - moare singur. Una din erorile scriitorului român sub comunism : a uitat că scrisul este o activitate solitară, strict individuală si asteaptă de la "colegii de breaslă, de la cititori, ajutor ; este feroce egoist în chestiuni de "confort" : casă, slujbă, pasaport, premii, însă disciplinat colectivist când i se dă cuvânt de ordine : trebuie executat rebelul cutare, este necesar să fie pedepsit "inconfortabilul cutare", exclus-expulzat-excomunicat cutare, ars pe rug cutare "eretic". Pe mai departe breslasul român nu are notiunea solidaritătii (după cum românul în general nu realizează timpul), el stăpâneste subtila artă a gregaritătii : crede că raliindu-se acelei minorităti autoprezentată ca majoritate - în sedinte, adunări, reuniuni - comite un nemaipomenit act de solidaritate ! Inginerii sufletnìci nu au ajuns încă până la pagina unde se explică - se fac si desene : a te da cu puterea nu e solidaritate, ci obedientă (de veacuri). Te solidarizezi cu idei, cu indivizi - oricum, cu "o mică minoritate".

De pildă în 1977, scriitorul român cel genial (si vesnic, dacă tinem seama de recenta-i extractie rurală), nu s-a solidarizat cu ideile drepturilor omului (si ale cetăteanului - chiar si ale scriitorului) - idei care întâmplător erau reactivate de un "ins lipsit de talent" - ca mine. De acord : eu nu am talent - dar Negoitescu ce nu avea ? Ce-i lipsea ? A, da, lui îi prisosea ceva - pe lângă talent, cultură, onestitate : avea alt păcat de moarte : era homosexual Dar Ion Vianu ce cusur (capital) avea ? A-ha : el era evreu

Concluzie : Scriitorul român, căci el este foarte talentat si, căci el nu este nici homosexual, nici evreu, nici - ce-o fi, pe-contra El este Breban, Manolescu, Doinas, Sorescu, Blandiana, Adamesteanu, Plesu, Liiceanu - să nu-l uit pe Ulici, binisor major în acel moment (34 primăveri). Scriitorul român, de la Traiansidecebal, nu are nevoie de principii, nici de coloană vertebrală ; nu are cunostintă de o pozitie verticală - căci el se află în stare de levitatie artistică, deci până în 22 decembrie 1989 fix a practicat de sârg nobila meserie de activist de partid pe tărâm literar. Căci.

Nu mai cred în solidaritate scriitoricească pe plaiurile carpatnice. Ea s-a manifestat (sic) doar atunci când Geta Dimisianu a fost dată afară de la Cartea românească si trimisă la Ion Creangă - Doamne, dar ce Rivulutie, dar ce Rebeliune, ce zvârcolire a demnitătii mototolite, ce petitii, ce liste de semnături (a semnat până si Zaciu !) ; s-a mai manifestat, în primăvara lui 1989, când Mircea Dinescu a fost dat afară de la România literară - ce dârji s-au arătat atunci Doinas, Paleologu, Paler, Sora, Hăulică, Plesu - chiar si Bogza, o vreme până când si-a adus aminte că el este de profesie un las, un vânzător de aproape, un preot mincinos (cam ca Plămădeală si Anania în acelasi paner) - dar Doamne fereste să se solidarizeze ei cu Dictionarul lui Zaciu ! ; cum să se solidarizeze niste genii artistice cu adevărul textelor lui Dinescu (mai înainte, cu ale lui Tudoran si mai înainte, cu ale mele) ?!

Prieteni dintre scriitori ? Liviu Antonesei, Florin Ardelean, Cistelecan, Grigurcu, Laszlo, Radu Mares, Moraru, Pantea, Luca Pitu, Podoabă, Nicoleta Sălcudeanu, Liviu Ioan Stoiciu, Stef, Vlad Mai sunt altii - mai sunt altele Nu, nu mor eu de singurătate

 

*

8) Mircea A. Diaconu (redactor-sef Bucovina literară - Suceava): "Credeti că există un spirit basarabean care s-ar manifesta diferit azi decât în perioada interbelică ? Tinînd cont că tendinta naturală este aceea de sincronizare cu ceea ce se întâmplă în spatiul românesc."

 

Nu stiu ce să răspund : sânt un basarabean "exterior", si nu doar din Basarabia, ci exteriorizat si din România, iar gratie Monicăi Lovinescu si a lui Barbăneagră, expulzat si din exil. Îmi imaginasem: fiindcă si eu mă născusem pe-acolo (nu doar mari-basarabeni ca Plămădeală, Păunescu, A.D. Munteanu, Emil Constantinescu), pentru că scrisesem cărti despre teara mea (în sensul originar, de pământ), are să-mi fie lesne să leg prietenie cu contemporanii consângeni ai mei dintre Prut si Nistru. Vreo câtiva ani a mers : Andrei Vartic mi-a reeditat (pentru uzul Basarabiei si al Bucovinei, fără drepturi de autor) Din calidor si Arta refugii, am publicat un fragment de proză în Basarabia, Gheorghe Ierizan mi-a scos, la Cartier, Altina

Si a intervenit - pe fondul sărăciei - pacostea Buzura. Cine-i Buzura ? Cine nu-l stie - de la televizor : marele romancier (în plus maramuresean, ca Pintea Haiducu ! - si ca Ivasiucu), potrivitorul scaunului pre dindărăpt, lui Iliescu ; urmasul (de drept albastru în tronul culturii române pentru export) teologului securist Virgil Cîndea. Buzura manipulează după interesele de agent de influentă dinainte de 89 fondurile Securitătii destinate propagandei peste hotare. Bineînteles că basarabenii si bucovinenii tinuti în afara hotarelor României de succesivii tovarăsi de la Bucuresti - Iliescu, Constantinescu - se bucură atunci când Fundatia Cândìa MAI sustine financiar editarea de cărti, de periodice în limba română (după ce Plesu, Constantinescu, Zoe Petre si alti bravi români, cedaseră pământuri cu tot cu oamenii aceia, vorbitori de românească). Nu eu voi contesta utilitatea ajutoarelor culturale pentru cedatii Ucrainei. Însă când băietii de la Chisinău si cei de la Cernăuti sunt sfătuiti (în maniera ce a făcut scoală : cea a lui Liiceanu : în soaptă, la bucătărie, la closet, cu gura strâmbată de conspirativitate), de a nu-i mai "cultiva" pe Grigurcu si pe Goma, iar un băiat, altfel dezghetat, ca Vitalie Ciobanu scrie negru pe alb că, dacă nu mă mai solicită Basarabia iar Contrafort nici n-a auzit de mine, asta datorită numai si numai faptului că literatorilor de acolo nu le place literatura mea - scurt ! Nu am intentia de a protesta - ce să spun: că sunt basarabean ? Ei si ? Ciobanu are să-mi explice că, basarabean-basarabean, dar brânza-i pe ban, iar banii sunt ai Domnului Buzura ! La care eu ce să-i răspund : că banii nu sunt ai Tovarăsului Buzura, ci ai românilor, furati de Securitate, dositi de ministrul Plesu (când apăra el "bugetul pentru cultură : 0,33%", din ei confectionînd Glasul Patriei bis, subintitulat Dilema) ? Si ce are să (vrea să) înteleagă "interlocutorul" meu din ceea ce explic eu ? Una i s-a spus, una spune mai departe : că Domnul Buzura dă banii, deci "dusmanii" Domnului Buzura nu publică în paginile periodicelor plătite de Domnul Buzura - ce-i atât de greu de priceput ?

Ei, da. Mândrul Maramu: ni l-a dat, nu doar pe Dragos, ci si pe Gusti, sogorul securistilor si nepotul de suflet al lui Gogu Rădulescu,

Bietii basarabeti (cum ne zice Luca Pitu) : aleargă, se grăbesc să realizeze o sincronizare cu scrisul din restul României, în timp ce aceia nu stau pe loc : se dau de ceasul mortii să fie musai sincroni cu Occidentul

Dacă basarabenii (si bucovinenii) fac o tristă, dar imperativ necesară treabă de recuperare a timpului furat de rusi, ceilalti maimutăresc erorile ccidentalilor de acum 3, 4, 5, 6 decenii : acelea de a lua drept autostrăzi niste banale fundături - printre ele textualismul (pe care eu, veninos, l-am botezat : textilism).

Altceva au de recuperat scriitorii de la Bucuresti, Brasov, Sibiu - si, paradoxal, dar pe undeva drept : de acel esential altceva sunt mult mai aproape basarabenii si bucovinenii

 

*

7) Marius Tupan (redactor-sef Luceafărul) :"Ce părere aveti despre contestatarii Dvs.? Mă considerati si pe mine unul dintre aceia?"

 

Despre contestatari : una foarte bună, fiindcă este normal ca un scriitor să conteste răul ;

Despre contestatarii mei ? Bună, cu conditia să o facă, folosin-du-se de armele polemicii : argumente, citate, bună credintă (în con-testatie).

Întâmplarea face că până acum nu am întâlnit un asemenea partener. Cei care nu au fost de acord cu zisele, cu faptele mele de scris, fie s-au folosit de descalificări, de negări totale - nu cobor chiar până la un troglodit ca I.C. Drăgan, rămân la scriitori : Eugen Barbu, Titus Popovici, Toiu, Bălăită - recent Manolescu, prin editorialul "Adio, domnule Goma!" din România literară (2 sau 3 decembrie 98). Ei m-au contestat - primii patru din ordin, ultimul din incapacitatea de a admite că, din 89, a comis numai erori - care de care mai gravă.

Domnul Marius Tupan nu face parte dintre acestia. A nu fi de acord cu cineva într-o chestiune de detaliu sau de principiu nu înseamnă deloc a-l contesta - aici fiind valabilă si reciproca, nu ?

Încă o prejudecată a scriitorului român : el este convins că dacă un prieten îsi exprimă opinia sinceră, nu întru totul laudativă, despre un poem, despre un volum al său, acest normal act social (si cultural) constituie o contestare, o desfiintare - deci ne-prietenie.

Nu cred că asa stau lucrurile. Oricine - cu atât mai vârtos un coleg, chiar ne-prieten - îsi poate exprima convingerea sau umoarea despre o carte a mea, nu voi lua opinia lui drept ofensă, contestare, negare (cum face, din păcate, simpaticul Ilie Constantin).

Nu altfel este situatia recunoasterii propriilor greseli - cu un cuvânt: autocritica (pe care nu comunistii au inventat-o, există de multă vreme, sub numele de spovedanie).

Toate observările duc la aceeasi concluzie : este slab, îngrijorător de nesigur cel ce vede în critica onestă exersată pe o singură scriere a sa, contestarea globală a autorului ; e de compătimit "vânjosul" care refuză să-si recunoască erorile, imaginîndu-si că va apare ridicol, slăbit, desfiintat O întrebare din planul moralei politice (orice ar crede Manolescu : dacă nu poti face politică doar cu morală, nu poti face politică fără morală) : să fi iesit Germania slăbită, diminuată, "desfiintată ca urmare a recunoasterii publice si a cererii (tot publice) de iertare pentru suferintele, persecutiile pricinuite, pentru crimele perpetrate de germani asupra evreilor, tiganilor, slavilor, olandezilor, belgienilor, francezilor, norvegienilor ? Din contra ! Acel gest de umilitate, de îngenunchiere, este o dovadă de demnitate, de verticali-tate ; prin el Germanii au dovedit că alcătuiesc un mare popor. Iată de ce "poporul rus" (care nu a recunoscut crimele împotriva caucazienilor, a tătarilor, a balticilor, a basarabenilor si a bucovinenilor, a polonezilor - nu si-au cerut iertare nici măcar pentru masacrul de la Katjn) a dovedit că este - în ciuda uriasilor săi scriitori, muzicieni, pictori, filosofi - o adunătură de insi întâmplător vorbind aceeasi limbă.

Cam ca românii - cu deosebirea că ai nostri sunt de zece ori mai putin numerosi.

 

*

6) Cătălin Târlea (redactor-sef Contemporanul - ideea europeană): "Care credeti că e pozitia Dvs. ca scriitor în ierarhia literaturii contemporane române - dacă ar fi posibil să faceti efortul să vă stergeti din memorie toate opiniile pro si contra, care s-au exprimat de-a lungul timpului fată de opera Dvs. ?"

 

Nu este deloc necesar să fac vreun efort pentru a nu mă împiedeca în opiniile pro si contra exprimate fată de "opera" mea.

În primul rând, pentru că nu vorbesc-scriu : "operă despre scrisul celor aflati în viată (începînd cu mine) ;

În al doilea pentru că nu m-a preocupat vreodată "ierarhia" - nici socială, nici literară. Am mai scris-o, o repet : nu cred că oamenii sunt născuti gata-stăpâni sau gata-slugi - l-am văzut pe apărătorul "teoricii", autodeclarat stăpân-născut, dar purtîndu-se ca o slugă cu sluga lui Ceausescu, numitul Burtică ; nu cred că istoria în general, cea a literaturii în special se aseamănă cu o sală avînd scaune numerotate. Această viziune pozitionometrică o avea Ivasiuc, o are Breban : îsi imaginează istoria literară ca pe un fel de concurs de atletism, deci se va strădui să fie (să ajungă !) pe primul loc (altfel de ce nu l-a amendat până acum pe Buduca, cel care nu-l mai scoate din "Romancierul Nr. 1"?).

Nu, nu. Istoria literaturii unei comunităti nu are locuri numero-tate, pentru cucerirea (si păstrarea) cărora trebuie să dai din coate (si din limbă - chiar si din cur). "Cota" unui scriitor e schimbăcioasă - pe drept, pe nedrept, depinde de multi factori, în majoritate imprevizibili, inanalizabili. Oricât de "eternă o fi literatura, este si ea supusă unor întâmplări (dacă adaug : întâmplătoare, nu comit un pleonasm), unor mode. "Miscare" ce nu tine totdeauna de coordonata politic - oricum, sperăm că nu după 89 - desi

De ce revine - în atentia criticii, în interesul cititorilor - Eminescu? Dar Arghezi ? Si Sadoveanu ? Desigur, după 89 a fost "moda" interzisilor : Nae Ionescu si Ilie Constantin, Petru Dumitriu si Virgil Tănase (ei fac un cuplu moral cum nu se poate mai armonios); au să revină Mazilescu si Dimov, Mircea Ivănescu si Baconsky - după cum se observă : poetii, nu prozatorii - doar n-o să se retrezească dorul de proza curajoasă, cea cu voie de la Militie, a lui Buzura

Această nesigurantă a "pozitiei în ierarhie" este normală si ea ar trebui să ne facă mai rezonabili, mai gânditi si mai umili. Măcar avînd simtul ridicolului - ce e acela "Romanicer nr. l"? Există, deci, si un "Nr. 2"? După ce criterii clasificarea : după înăltime, după vârstă, după cilindreea automobilului ? Bine, primul dintre primi rămâne Breban - dar cine obtine medalia de argint ? Grosan, Tepeneag ? Au poate Buduca ? A, da, Buduca nu boxează la aceeasi categorie

Si dacă am fi seriosi cinci secunde ?

 

*

5) Ion Vieru (redactor-sef Contrapunct, Bucuresti) : "Cum ati defini istoria literaturii române din perioada 1945-1989 ? Ce părere aveti de operele de succes din acea vreme?"

 

Nu m-am gândit să o definesc. Am trăit-o - ceas de ceas, deceniu cu deceniu ; am îndurat-o.

"Opere de succes din acea vreme" ? Mai întâi ar trebui să stabilim : ce fel de "succes" : politic, literar, "de compensatie" (ca o anume poezoaie de Păunescu, în care Bardul Bârcii băga crocodili - ca să păstrăm proportiile) ? Apoi : Care "vreme"? - fiindcă între 1945 si 1989 au existat faze distincte (din punctul de vedere al "programului" Puterii si din cel al "rezultatelor din câmpul literaturii") ?

Oricum : dacă s-au semnalat si scrieri notabile, ce pot fi citite si azi, acest lucru s-a produs împotriva vointei ndrumătorilor spre îndărăt".

Observ că sunt pusi la stâlpul infamiei - pe bună dreptate - politruci ca Răutu, Chisinevschi, Novicov, Moraru, Vitner - care au si necontestatul avantaj de a fi murit. Nu se vorbeste însă de feroci realist-socialisti precum Crohmălniceanu, Ianosi, Paul Cornea, Tertulian, Nina Cassian, Maria Banus, G. Horodincă, Mirodan. Acestia, azi, nu dau deloc semne că le pute propriul hoit-viu, tovarăsul Crohmălni-ceanu îi învată pe tineri cum se scrie proza curajoasă, tovărăselul Ianosi ne explică răbdător ce-i acela un gulag, tovărăsina Cassian ne descrie - din "exil" (se cunoaste înrâurirea ei, si terminologică, asupra lui Breban) persecutiile antisemite din România ultimelor decenii (tovarăsa noastră Banus nuantează : dânsa a suferit doar din pricina comunistilor ceausisti) - însă, în afara lui Grigurcu nu se găseste nimeni care să-i pună la locul lor pe acesti nerusinati. Sunt huliti M.R. Paraschivescu, Desliu - foarte bine, pentru ce au făcut ei, rău - dar nimeni nu observă că acestia doi au fost ciori albe printre zecile de propagandisti de partid cu misie în ramura literaturii : ei au rupt-o declarat cu comunismul si s-au revoltat pe fată împotriva lui. Dar ce comportament a avut Jebeleanu (pe timpul lui Antonescu lucrînd, din greu la cenzură ; pe timpul comunistilor fabricînd, din greu, pe comandă, kilometri de poeme, nu mai scurte, nu mai putin imbecile, nu mai putin "mobilizatoare" decât ale lui Desliu )? Dar Bogza ? Acest plop plecîndu-se până la pământ, în fiecare an (până în 89), în luna ianuarie, când îl felicita, în versuri - si cu ilustratiuni - pe Ceausescu ? A auzit cineva din gura acestor "mari constiinte" un cuvânt de regret pentru răul făcut elevilor, studentilor, profesorilor ? A, da : Românul nu-si face autocritica - obicei bolsevic

Fireste, se pot cita nume de scriitori si de scrieri care au rămas Însă vorba colegilor mei de liceu, de facultate, de puscărie, de domiciliu obligatoriu:

Ce le-ar fi putut face comunistii monumentelor Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Camil Petrescu, Galaction - dacă n-ar fi scris pe placul rusilor si al slugilor lor, băstinosii nostri tovarăsi analfabeti ? I-ar fi somat : "Scrie o laudă la Scînteia, că te ucid !"? I-ar fi băgat în puscărie ? Nu e deloc sigur - de Ion Barbu, de Blaga, de Bacovia nu s-au atins (iar primii doi aveau "pete" nu doar literare);

A, da Ar fi murit de foame Dar asa cum au supravietuit Barbu, Blaga, prin traduceri, de ce n-ar fi stat drept si Ceahlăul neamului - doar stia ruseste : nu tradusese el din Turgheniev ? Dar cel mai inteligent român de pe planetă : Camil Petrescu, scriind idiotenii ? Dar Galaction, care nu s-a mărginit să fie om de nimica pe cont propriu, a făcut si câte un pustiu de bine primprejur (vezi Memoriile lui Crainic).

Nu există nici o sperantă de la mai-tineri, continuau colegii mei. La noi, la români, se iau drept exemple nu cei drepti - ci strâmbii. Junii - binisor corupti, oricum : coruptibili - rationează astfel: "Să stăm strâmb si să judecăm astfel : a scăzut fulgerător valoarea Neamului Soimărestilor, a Enigmei Otiliei, a Cuvintelor potrivite, doar pentru că autorii au făcut câte o micută concesioară comunistilor? Pe de o parte ei aveau obisnuinta temenelii, de sub Carol II, de sub Antonescu - ce mai conta una - ca să nu moară de foame ? Pe de altă parte : valoarea literară e pe deasupra conjuncturii politice - micile compromisuri nu afectează opera"

Asigurati, tinerii (de-atunci : Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Marin Preda) i-au imitat pe bătrâni

Iar Eugen Simion ne asigură că toate aceste porcării, ticălosii pe hârtie ale "marilor scriitori" nu au nici o importantă : opera le rămâne neatinsă.

El stă strâmb si judecă strâmb.

 

*

4) Aurel Rău (redactor sef Steaua,Cluj) : n redactiile revistelor literare din tară există în general un interes, o receptivitate fată de faptele si scrisul scriitorilor români din străinătate. Există însă vreun interes din partea scriitorilor de acolo fată de faptele si scrisul din tară ?"

 

Întrebarea prin ea însăsi dovedeste îndoială

Cum să nu-i intereseze (în cel mai înalt grad, ca să spun asa) pe scriitorii români destărati ce se întâmplă, în general, în tară, în literatură mai cu seamă ? Repet : vorbesc de scriitorii români exilati, nu de "scriitorii români din străinătate". Ca să dau nume : cunosc interesul frizînd obsesia pentru tot ce e fapt literar petrecut în România - a lui Nedelcovici, a lui Kiropol, a lui Ilie Constantin - o deduc pe a lui Tepeneag, sunt sigur de al Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca - dar nu am stire despre eventualul "interes al scriitorilor români din străinătate" ca Ion Pop, Vasile Igna, Caius Traian Dragomir - functionari culturali, ei însisi scriitori. Stiu că Tepeneag, Nedelcovici, Ilie Constantin au frecventat odioasa întru toate ambasadă RSR de la Paris (cea care ascunde, în grădină, după socoteala servicilor secrete franceze, 17 cadavre - 2 de femei) - exact din acest "interes cultural". Contactul meu cu bunkerul de pe rue de lExposition s-a făcut totdeauna - si se va face atâta timp cât Securitatea va domni, în continuare "si pe dinăuntru si pe dinafară- numai de pe trotuarul de vis-ă-vis de poartă, ca manifestant împotriva lui Iliescu, împotriva lui Roman, împotriva Tratatului cu Ucraina, pentru deschiderea dosarelor de securitate, etc Setea mea de informatii cultural-literare se amăgeste cu putinele periodice trimise din tară : Vatra, Familia, Discobolul, Timpul, Convorbiri literare, Calende, ArtPanorama, Jurnalul literar, două-trei numere din Luceafărul (trimise de Mariana Sipos), un număr din Viata românească (trimis de LIS - ca de altfel si Cotidianul) Pe sărite îmi trimite Nichita Danilov Monitorul de Iasi; la fel Echinox îmi parvine de la Ruxandra Cesereanu si Corin Braga ; substantial mă alimentează cu tăieturi, pagini, numere întregi Laszlo Alexandru, iar România literară o astept în jur de cinci săptămâni - să o citească întâi abonatul direct, apoi abonatul indirect nr. 1, iar cum eu sânt nr. 3 Cu 22 lucrurile stau si mai putin bine : din decembrie 1993 nu mi s-a mai trimis.

Este foarte adevărat : exilatii (si nu "scritorii din străinătate"), chiar de nu pot urmări în amănunt mersul trebilor literare, se gândesc mult mai intens (as spune - chiar spun : se gândesc cu inima) la soarta literaturii române decât "scriitorii din România".

 

*

 

3) Gabriel Chifu (redactor sef, Ramuri, Craiova) : "Ce asteaptă Paul Goma de la scriitorii români ?"

 

Nimic. Am aflat de ce "asteptările" si ale mele fuseseră înselate : scriitorul român nu a fost informat (de Radio Erevan) ce este libertatea si cum se foloseste ea. De aceea când vreunul din "breslasi" încerca să aducă aminte colegilor anume principii fără de care un scriitor rămâne un oarecare autor de cărti, se zburlea, îl interpela :

Da tu cine esti, să-mi dai, mie, lectii ?

Astfel, din zburleală în zburleală, scriitorul român a ajuns, în vara anului 1977 să accepte pitestizarea si a literaturii : cenzura să nu mai fie exercitată de activisti de partid (si de securitate), ci de însisi scriitorii redactori de periodice, de edituri.

După o astfel de cedare - mai aveau neobrăzarea să se plângă de nebunia Ceausescului !

Scriitorii, cei care ar fi trebuit să fie provocatorii evenimentelor din 1989, măcar să se afle în fruntea contestatarilor din decembrie s-au speriat de bănuitele răsturnări, de apropiata compromitere a pozitiilor, de pierdere a privilegiilor (sociale, culturale).

Unde erau, în cursul anului 1989 Manolescu, Blandiana, Dimisianu, Adamesteanu, Mălăncioiu, Liiceanu? - dar Ulici ? Să nu mi se explice că unii dintre ei au fost prezenti în Piata Universitătii - când ? În 1990 ? De ce n-au fost, cei mai bătrâni - în Piata Universitătii în, de pildă 1956 ? Unde erau atunci, în timpul Revolutiei Maghiare studentii Manolescu, Dimisianu, Eugen Simion, Matei Călinescu, Ion Vianu, Ciocârlie ? O sterseseră în provincie, la părinti, la bunici ? Hai să zicem că nemaipomenit de curajosii semnatari ai declaratiei de sustinere a lui Dinescu din primăvara-vara lui 89 (încă o dată : numai pentru că fusese dat afară de la România literară !) au făcut ce nu se mai făcuse în breasla cea mândră - dar ceilalti : Liiceanu, Dimisianu, Manolescu, Adamesteanu, Mălăncioiu - Ulici ?

Nu erau. Nu existau.

Ce astept de la acestia : nimic. Astept să dispară toti cei ce aveau, la 89, mai mult de 25 ani : cam prin anul 2025 tinerii de atunci vor putea să se gândească la un nou început, ca în Biblie : să treacă 36 ani ani de la Iesirea din Robie, să moară toti robii - abia de-acolo-ncolo să se poată face ceva cu urmasii urmasilor robilor din tată-n fiu trăitori pe aceste meleaguri.

 

*

2). Caius Traian Dragomir (redactor sef al revistei ce găzduieste acest interviu) : n analiza critică pe care o faceti culturii române si a literaturii în special, vă încearcă sentimentul de milă ? Înteleg prin milă nu o atitudine superioară, ci una empatică. Pe de o parte. Pe de alta, din punctul de vedere al culturii franceze (sau vest-europene în general), care este momentul ce v-a dat satisfactia cea mai înaltă - vizavi de propria Dvs. operă, ca întelegere a ei ? Când ati fost perceput cel mai bine acolo, în Occident ?"

 

Orice ati întelege prin "milă, eu nu o realizez în legătură cu literatura română. Dacă tot vorbim de sentimente, atunci să spun, în primul rând: dragostea, imediat fiind ciuda.

"Criticele" pe care le formulez cu atâta vehementă sunt provocate de sentimentalismu-mi constitutiv : mi-e ciudă că obiectul dragostei mele nu se află - dacă nu la nivelul asteptărilor, măcar la cel normal.

S-au estompat din memoria sentimentală momentele de satisfactie pricinuite de publicarea cărtilor mele în Occident. Totusi, pot aseza la locul cuvenit telegrama primită la Bucuresti, expediată din Frankfurt pe Main, la 14 octombrie 1971, sunînd astfel :

"BUCURIE BUCURESTI APARUT OSTINATO STOP

DIETER" (Schlesak, completez eu).

Atunci am trăit o intensă bucurie : că publicasem (simultan la Suhrkamp, la Gallimard, eu stiam că si la Rizzolli) - dar mai cu seamă eram convins : aparitia în Occident va determina (cum ? habar n-aveam) editarea si în România a cărtilor mele.

M-am înselat : au trecut 19 ani până să-mi apară o carte în limba română, în tara mea, România. Din nefericire, bucuria a fost de scurtă durată : întâiul volum al meu editat în România, la Humanitas, Culoarea curcubeului, a fost recuperat din librării, trimis în depozit, iar după 3 ani, trimis la topit.

Nu am spus numele distrugătorului de carte ? Îl repet - si am să-l rostesc-scriu de fiecare dată când voi avea prilejul (dacă nu, mi-l creez eu): prietenul meu, Liiceanu.

 

*

1) Presedintele uniunii Scriitorilor, Laurentiu Ulici : "Când aveti de gând să veniti în România, domnule Paul Goma, fie si ca urmare a unei invitatii din partea Uniunii Scriitorilor ?";

 

Domnule Laurentiu Ulici : dacă voi veni în România (am mai explicat D-lui Lucian Vasiliu), am să mă opresc la Cluj, la Târgu Mures, la Iasi. La Bucuresti de voi ajunge, nu voi da pe la Uniunea Scriitorilor. De ce ?

Pentru că - ocazie cu care îi răspund si D-lui Liviu Ioan Stoiciu - eu nu sânt membru al Uniunii Scriitorilor.

Vă reamintesc ceea ce, dealtfel stiti foarte bine, dar, prefăcîn- du-vă că încă n-ati fost informat (sic), vă imaginati că realitatea aceea (ne-membrìa mea) nici nu există :

- În anul 1977, la 13 aprilie - eu mă aflam atunci în închisoare, o stiau toti scriitorii (chiar si Ulici) - Uniunea cu pricina m-a exclus din rândurile ei ;

- Imediat după decembrie 1989, au fost primiti ca membri de onoare Monica Lovinescu si Virgil Ierunca ; au fost cooptati membri ai Uniunii doi exilati : Mihai Botez si Sorin Alexandrescu. Despre soarta "maselor largi de scriitori exilati" activi, exclusi - aceia care vă ajutaseră pe voi, cei de pe baricade, să nu-i oferiti lui Ceausescu si săpunul, după ce-i furnizaserăti funia - prin încurajări, prin invitatii în Occident, prin trimitere, în România, de gazetari, prin facilitarea unor burse, prin găzduire în modestele noastre locuinte de "fugiti", vorba lui Breban si a lui Zaciu - nici o veste. Bravii scriitori care rezistaseră comunismului prin-cultură-pe-brânci, acum erau prea ocupati cu împărteala prăzii, nu mai aveau timp de fleacuri - ca reprimirea nominală în Uniunea Scriitorilor.

Veti da vina pe Dinescu - el fiind atunci presedinte. Am dat-o si eu, am scris în multe rânduri despre asta. Numai că Dinescu, prese-dinte-presedinte, dar nu era singur, de capul lui, avea în jur o "echipă de consilieri - printre acestia cel mai răsărit fiind Doinas, întâmplător presedinte de onoare.

Domnule Laurentiu Ulici : vă amintiti de întâlnirea de la Roma din 13 mai 1991 ? Bineînteles : atunci am reprosat (lui Doinas, Anei Blandiana, Ilenei Mălăncioiu, Gabrielei Adamesteanu, lui Uricaru, lui Papahagi - si lui Ulici !) - printre altele - că nu avuseseră elementarul bun simt de a trimite fiecărui scriitor exilat o hârtie prin care să se confirme reprimirea sa în Uniunea Scriitorilor. La care Doinas, cal bătrân si Blandiana (ea, tânără), au încercat să pară mirati foarte de o asemene pretentie, ba au recurs la o manevră din cele mai triviale :

Cum : Goma are nevoie de o hârtie prin care să fie invitat în tară (subl. m. P.G.)?

După cum până si italienii din sală înteleseseră : cerusem o hârtie de confirmare individuală a reprimirii - nu o invitatie de călăto-rie prin tară ! Auzi : să cer o invitatie ! Invită-mă si pe mine, că si eu te-oi invita, când o să-mi ceri - eu nu sânt român din acestia; apoi : să-i cer eu voie lui Doinas de a merge în România, tara mea ?; să cer voie Blandienei ? - de ce nu si lui Ulici ?!

Si iată : după aproape opt ani de la această întâmplare (pe care eu, naiv, o credeam adânc înregistrată în memoria si inima celor prezenti), Laurentiu Ulici vorbeste (iar) de invitatie - nu de re-primire ! De ce ?

Eu stiu de ce - o scriu aici : Ulici, deloc mai breaz decât un căscat ca Dinescu, nu a vrut să-mi trimită o asemenea hârtie, închipuindu-si că eu, cu "actul" acela în mână, voi da buzna peste el, să-i iau apartamentul, "pozitia", amantele, ba chiar si "orientările politice" (cele curat-impartiale, doar români sânteti !) de pe urma căreia s-ar trezi în copac (nu în pom) asemeni celuilat senator : Pruteanu

Ulici mi-a mai expediat o hârtie (nr. 21 din 13.3/ 95) - dar Doamne fereste, nu pe cea asteptată : una în care să fiu anuntat că am fost reprimit în Uniunea Scriitorilor, nuuu ! - ci o invitatie la cumetria de la Neptun ! Scriitorii români, dacă n-au făcut nimic-nimic-nimic împotriva comunismului, se tin de invitatii - pe banii Babachii, desigur, dar se hagitudosesc pentru un păcătos de timbru postal (bine-înteles, nu "economia" păzeste pepenii, ci paza-bună la gura pesterii breslatice).

I-am răspuns în 7 aprilie 1995. I-am re-explicat ce asteptam, fiindcă justificarea lui Dinescu : Hai, bă, că v-am primit (sic) pe toti ! nu m-a convins, mai ales că nu păscusem porcii dimpreună cu porcari ca mentorii săi Fănus si Gută (Băiesu), repetînd în gura mare, la Casa Scriitorilor, scrisele lui Barbu din Săptămîna :

Bă, Goma ! Marele scriitor fără cărti !

Pe Dinescu l-ati dat afar, dar ati rămas cu exact aceleasi "conceptii despre lume si viată.

Domnule (sau mai degrabă : tovarăse) Laurentiu Ulici, mai explic o dată (este pentru a treia oară - si ultima):

Să nu mai pretinzi, mintindu-i pe cei mai tineri, că scriitorii exilati "au fost reprimiti automat", măcar pentru faptul că atunci când au fost exlusi, nu "automat" fuseseră dati afară din rândurile voastre - ci câte unul, pentru motive precise.

Încă o ticălosie a voastră : mi-a scris o pensionară (fostă contabilă), una din cele vreo zece cititoare si trei sferturi care se interesează de cărtile mele :

n ceea ce priveste Uniunea Scriitorilor, în luna dec. 1998, pe Radio Cultural a fost o discutie legată de problema scriitorilor exclusi din Uniune si răspunsul acesteia a fost mai mult decât infect (chiar securist) si anume să facă cerere de primire !"

Vasăzică asa : nici măcar scriitorii, directorii de constiintă a acestei natii analfabetizate nu sânt în stare să priceapă că ni se datorează, dacă nu reparatii, atunci : scuze. Pentru complicitatea Uniunii Scriitorilor cu Securitatea - la umilirea, la strivirea lui Ion Negoitescu, la alungarea din tara si a mea, "scriitor fără cărti românesti", vorba cuplului Barbu-Dinescu, dar, orisicâtusi, în acel moment cu trei cărti publicate la Gallimard, două la Suhrkamp

Ce-o fi în capul de senator al presedintelui actual, de umblă cu invitatii - si, după ce sustine că am fost reprimit "automat", adaugă, după o logică specială : Să facă cerere ! Cum să fie : timbrată ori ba, cererea? În sânge ?, ă point ? Nu vei fi vrînd, vorba ceea, si prosopul?

Dacă vouă nu vă e rusine de nerusinarea voastră - să vă fie rusine !

L-am anuntat pe Ulici în scrisoarea din 1995 - o fac acum pentru cititorii acestui text : atunci, constatînd nesimtirea unionezilor, am renuntat la membrìe.

Deci Ulici a mintit când a pretins, în 26 februarie 99, că sânt membru.

- Nu mai eram, prin voia lui Ceausescu, din 13 aprilie 1977;

- nu eram, prin voia lui Dinescu, apoi a lui Ulici - până în 7 aprilie 1995 ;

- de atunci nu mai sunt - prin vointa mea.

Să nu spună Ulici că si pentru asta trebuie să fac cerere, că-l trimit în Senatul lui Petre Roman !

 

 

 

 

*

15) Patru întrebări de la prietenul Dvs., Laszlo Alexandru :

- Câtă inspiratie si câtă transpiratie în ceea ce scrieti?;

- Care este raportul dintre realitate si fictiune în romanele Dvs.?;

- Care ar fi pentru Dvs. punctul ultim dincolo de care cuvintele nu pot pătrunde ?;

- Cunoasteti un prag de autocenzură ?

- Numiti trei scriitori români preferati. Justificati-vă optiunea.

 

Cele patru sunt cam cinci - dar nu de aceea îl iubim noi pe Laszlo Alexandru. Îl iubesc mult mai putin din cauza acestor întrebări. Cunoscîndu-i scrisul (si întrebările), îi propun, fie să-i răspund altă dată la acestea, fie să astept altele - mai în spiritul său. De acord ?

Multumiri.

 

*

16) În sfârsit, o întrebare a celui ce consemnează acest interviu insolit : Sunteti un scriitor important al literaturii române, teribil de incomod (delimitati mereu caracterul scriitorului "ca om", de operă), domnule Paul Goma. Scrieti (si gânditi) si în limba franceză, după atâta amar de vreme petrecută la Paris ? Aveti o altă perspectivă (europeană) asupra creatiei scrise în limba română (natională) ?

A consemnat Liviu Ioan Stoiciu

 

Da, sânt si incomod si "inconfortabil" - mai am si alte, multe defecte.

Nu, nu delimitez caracterul scriitorului "ca om", de operă, ci pledez pentru viata si opera scriitorului - nu doar pentru operă.

Repet si eu - si nu voi osteni să re-repet : opera nu va avea de suferit dacă află cititorul ce culoare aveau ochii autorului si din ce era (fier, argint - aur ?) lingurita cu care mânca el ce mânca, atunci când mânca (ce mereu mânca). Cercetătorii, istoricii literari care tin mortis ca monumentelor să nu le fie "scormonită intimitatea, în fapt, pe ei se protejează, ei au de ascuns o "intimitate" murdară.

Da, mi se întâmplă să gândesc în franceză, să visez în franceză - dar, în afară de articole (si acelea, cu ajutor), nu scriu în altă limbă decât româna. Nu am fost niciodată tentat să "trec" la franceză ca atâtia alti scriitori de română. Din două motive :

- mă simt foarte bine în limba română, o găsesc extrem de colorată, îndestulător de bogată, îmbătător de mlădioasă. Când nu mă mai încape, cum pretinde Petru Popescu, o lărgesc, o ajustez, o trag, o-mping, o bat, o mângâi - ca să mi-o fac pe măsură ; mai înfloresc pe ici, mai inventez pe colo (dar în spiritul ei) - lucrez pe aceasta, nu caut alta, în altă parte ;

- desi eram fericit când îmi mai apărea o carte în traducere (franceză, germană, neerlandeză, suedeză, engleză, italiană), îmi ziceam că as fi fost si mai fericit dacă as fi putut să public în româneste, să fiu citit de românii din România

Iată motivul pentru care sânt "neuitător" cu Liiceanu, Sorescu, Viorica Oancea, Papahagi - si cu sustinătorii lui Liiceanu : Monica Lovinescu, Ierunca, Adamesteanu : fiindcă, după 20 ani de inexistentă în limba în care nu am încetat de a gândi si a scrie, interzis de comunisti în 1970, am ajuns - în 1990 - să fiu sabotat, ne-acceptat, trimis la topit, nedifuzat, să mi se distrugă plumburile - de către prieteni de-ai mei, anticomunisti.

Să nu conteze pe o nteleptire" a mea - nu eu sânt, în acest caz, subiectul logic.

Nu eu sânt "procurorul" pe care-l denuntă ei - ci ei : cenzorii mei.

Or cu cenzorii - ca si cu securistii - nu se află împăcare.


Înapoi la sumarul scrisorilor
La prima pagina