Paris 1 august 2000

 

 

Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor)

 

- autoprezentare la editia de autor -

 

 

Cartea de fatà este una de màrturie. Ea dà seama de faptele devenite istorie din iarna-primàvara anului 1977, în România.

Cartea aceasta este o carte de màrturie.

Re-afirmatia de mai sus poate fi luatà si ca o insultà la adresa (eventualilor) cititori : dar bineînteles cà acesta este un volum cuprinzînd o màrturie, am înteles-o, o stim, nu e nevoie sà ni se repete ca unor copii cretini

Ba este nevoie : Românul nu stie istorie - si nu vrea sà stie ; Românul nu stie pe ce lume s-a aflat si nu are chef sà afle de la altii în ce fel de prezent-perpetuu face, de zece ani, pluta. Concluzie : refuzà sà audà din gura altuia adevàrul potrivit càruia nu a fost el chiar atât de anticomunist cum se laudà de la "revolutie" încoace si nu a mers chiar totdeauna cu "ai nostri", a umblat, a umblat si cu "ai lor". A, dacà ar fi vorba de fapte-de-vitejie din trecutul-glorios, el ar asculta cu drag lectia de istorie din manualul clasei a IV-a despre Sarmisegetuza, Rovine, Càlugàreni, Valea-Albà, Màràsesti; deasemeni dacà s-ar vorbi despre Marea Revolutie din Decembrie 89 la care a participat cu deplinà dàruire si în mod neprecupetit dimpreunà cu întreaga-i familie mioieriticà la uciderea ritualà a Ceausescului (cel càruia, abia ieri îi ura - din inimà - sà tràiascà,-n veac) ; si, desigur, dacà ar fi vorba de Maglavitul Pietii Universitàtii, unde-când intelectualitotii români cuprinsi între 8 si 80 ani si-au dat examenul de corigentà la materia numità : normalitate, drept care s-au înscris si au urmat cursul accelerat (fàrà profesor si fàrà risc), nu doar de democratie, ci chiar de moralà cetàteneascà : rom-ethica ; sau, neaos : bàstinethica.

Altfel, nu.

Cu atât mai nu, cu cât "asa-zisa-màrturie" (din asa-zisa carte de fatà) nu a primit aprobare-de-sus, de la Uniunea Scriitornicilor (vechi si noi - si actuali); nici de-si-mai-sus, de la C.C. al Monicài Lovinescu. Cea care, dupà decembrie 89, s-a pàràsit pe sine, s-a ràsucit càtre noi cu cealaltà fatà de Ianus - tot a Domniei Sale, din moment ce o poartà de atâta amar de timp si tot nu o jeneazà ; într-un moment de ràtàcire a decretat public, în februarie 1997 : mi pare ràu cà l-am cunoscut pe Paul Goma"! Eroare sau doar gafà : de regulà Domnia Sa, practica subterana, taina, "clandestinitatea", "topsecretul", intermediaratul, excluderile anonime" (vezi Jurnal pe sàrite, însemnarea de la 14 noiembrie 1989, p. 246). Mobilizatà grabnic de goarna est-eticà, în chiar "febra revolutiei la români (dar la românce !)" puradeimea con-deioasà, în frunte cu danciul modest autonumit: "frerul Sebastianului" (cunoscut ca cel-mai-tânàr-filosof-la-român ; inventator de Heideggeri judeteni ; de arhei comunali), a tàbàrît asupra ràupàrutului, distru-gîndu-i càrti tipàrite si nedistribuite (cazul acestei càrti de màrturie, editor-topitor : Liiceanu; cazul Gàrzii inverse, topitor-editor : Sorescu); neutralizîndu-i altele (ca Patru dialoguri finantat de Soros, si needitat de M. Papahagi) ; nimicindu-i altele, ca Jurnal I-II-III, prin o campanie de presà la care a participat floarea cea vestità a literaturii cotidiene suptàtoare de lapte rezistent-culturalnic din tâtele : Ivascu, Gogu Ràdulescu, Noica, Crohmàlniceanu (aceeasi gloatà elitardà a fost asmutità si asupra lui Caraion : mort, repros viu la adresa vânzàtorilor de frate) ; iar dupà decretul Monicài Lovinescu (revenità la confidentialitatea care-i sade mai vârtos ca o mànusà): Goma e contestat, rari sunt "sinucigasii" care îndràznesc sà încalce ukazul Directionatoarei Presei Literare si a Gândirii Culturale Românethice.

 

Aceasta este o carte de màrturie - despre ce s-a petrecut, în iarna-primàvara lui 1977 cu noi, tot români, cu noi, tot soti si pàrinti, cu noi, tot din carne si din sânge ; carte de màrturie despre ce si cum si cât am pàtimit noi, nu "eroi", nu "exceptii", cum ne-au botezat în mod interesat lasii, vânzàtorii de frate, dezertorii de atunci, profitorii de dupà decembrie 89. Liiceanu si Blandiana si Adamesteanu si Doinas si Mircea Iorgulescu si Manolescu si Buzura si Plesu - si alti dilemòsi siretlicarioti carpadâmbovitelinieni au calculat fulgeràtor-cobilitar câstigul si au gàsit cà dacà ne saltà pe noi (cei care rostim tare ceea ce gândim - nu ca ei, melancoletii) într-o categorie inaccesibilà altora, ei, acei altii vor fi considerati, nu doar nevinovati (fiind ei vinovati cu totii) ; nu doar absolviti de pàcatul greu de a-si fi tràdat chemarea de scriitor, nu de inginer - nici chiar de profesor universitar, dar prin vicioasa lege a pendulului vor fi propulsati "dupà revolutie" (sic!) pe cele mai înalte culmi ale scaunelor, care de care mai cu vedere-la-stradà si mai bine-plàtit si mai nemeritat. Ca supliment : doar rezultatul (nu si demersul) luptei pentru ciolan va fi consfintit (de istorie - càci istoria, e-he, câte a vàzut ea, la viata ei) si consacrat de Monica Lovinescu, consacratoarea de disidenti ca Hàulicà, nàsitoarea de rezistenti pe Hula Pàltinisului, ca Liiceanu, fabricanta de sertaristi ca Blandiana precum si alte fàinuri din aceeasi tàrâte : trei-nule

 

Aceastà carte este una de màrturie. Despre faptele de curaj si de slàbiciune ale noastre, a celor care, în 1977, am crezut cà scriitorul este purtàtorul de cuvânt al semenilor sài nedàruiti cu harul vorbirii.

Ei bine, "dupà revolutie", în primul rând scriitorii români au fost aceia care s-au opus din ràsputeri, fàcînd tot ce depindea de ei (mai bine se opuneau comunismului lui Ceausescu, sà nu se lase pitestizati-cultural, sà nu ajungà se întrecenzureze bine-bine, apoi sà se pupe-n Ndependentà - ce nevoie de caralii? - ei, da si sà piardà apartamentul, pasaportul, rubrica, amanta?) pentru ca o astfel de dezvàluire (sic!) sà nu ajungà la cunostinta cititorului ; pentru a nu li se cunoaste adevàrata înfàtisare - un fel de a vorbi, scriitorul român, cu douà-trei exceptii, nu are fatà, chip, obraz (!), ci o sumà de màsti - schimbate dupà facultàti, vorba lui Moromete, cel care stia el ce vorbe(s)te

Abia în al treilea rând s-au opus aparitiei, difuzàrii si comentàrii màrturiei de fatà activistii, securistii

 

Fiindcà în al doilea rând s-au împotrivit - prin tàcerea impusà în jurul màrturiei - tot scriitorii, de astà datà aceia care confectioneazà (de la 1 ianuarie 1990 fix) istoria României dupà interesul si bunul plac, nu ca nainte", ale partidului comunist, ci ca acum : dupà ale lor, ale nevestelor lor - si, desigur ale clanului (altfel spus : breasla scriitoricolà) Cine se îndoieste (si) de afirmatia aceasta este invitat sà consulte volumele de "sintezà" (istoricà) apàrute. Va observa (dar oare va fi în stare sà observe o lipsà?, pentru asa ceva este elementar-necesar sà cunosti, cât de cât, prezenta): nici în întreaga colectie a revistei Memoria (sic !) - avîndu-i în colegiul redactional pe Doinas, Blandiana, Paleologu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, ba chiar si pe Ion Vianu, (unul dintre semnatarii Scrisorii noastre din 1977) ; nici în Anexa Blandianei si a Liiceanului la Cartea neagrà a comunismului; nici în "istoriile", altfel hàrnicut alcàtuite ale Gulagului românesc (sic-sic) - nu va întâlni màcar pomenite evenimentele din iarna-primàvara anului 1977.

Tre exceptii - cu care nu se face primàvarà :

- Volumul O istorie sincerà a poporului român de Florin Constantiniu (ei, da), ed, Univers Enciclopedic, 1997 ;

- Emisiunea Luciei Hossu-Longin din serialul Memorialul Durerii - din 1998

- Manualul de istorie pentru Clasa a XII-a de la ed. Sigma, 1999.

 

Povestea acestei càrti de màrturie este :

Am ajuns la Paris în 20 noiembrie 1977. La 22 noiembrie am dat o conferintà de presà în Auditoriul FNAC. Prezent, Claude Durand ("vânàtorul de disidenti") m-a întrebat dacà n-as scrie, pentru editura Seuil (cu Gallimard încheiasem contract pentru romane) un volum de màrturie despre evenimentele din 1977 din România - pe care tocmai le povestisem

Am fost de acord. Peste sase luni (în luna mai 1978) am predat manuscrisul primului volum cuprinzînd "Iarna" si "Primàvara" ("Vara" si "Toamna" ar fi fost incluse într-un al doilea). A fost botezat în francezà: Le Tremblement des hommes (titlu sugerat de un reportaj din Le Nouvel Observateur din mai 1977, semnat : Bernard Guetta - care scrisese cà în acel an România cunoscuse douà cutremure : unul de-pàmânt, altul de-oameni), purtînd un subtitlu editorial : Peut-on vivre en Roumanie aujourdhui ? În traducerea lui Alain Paruit, volumul de màrturii a fost lansat la 5 martie 1979, în prezenta lui Eugène Ionesco si în a lui Fernando Arrabal. În 1980 a apàrut tradu-cerea în neerlandezà (Paul Koeck), sub titlul : Met het woord tegen de muur, la Elsevier Manteau, Anvers.

Dacà în neromâneste (fragmente au fost publicate si în germanà, în englezà, italianà, cehà, polonezà, rusà) màrturia despre 1977 a avut parte de o primire favorabilà, devenind de referintà, în limba în care a fost scrisà - româneste - si în tara în care se petrecuserà evenimentele (România) a avut o soartà de neexplicat, de neacceptat în oricare altà comunitate din Europa:

Nu a fost vorba de vreun "ghinion" de vreun "accident", nici de sàràcia în care se zbàteau editurile dupà decembrie 89. Ci de sabotaj. Doi ani (1990-1992) eu, autor nu am înteles adevàrul ; alti doi-trei ani am refuzat sà accept evidenta acelui adevàr : sabotajul càrtii de màr-turie Culoarea curcubeului 77 nu era opera cenzorilor, a activistilor, a securistilor - a dusmanilor comunisti care aveau tot interesul sà nu li se afle faptele murdare ; sabotajul a fost imaginat, pus la cale, men-tinut în vigoare si în ziua de azi, 11 ani dupà "revolutiunea la români"! de colegii mei, scriitori, de prietenii mei din tarà (foste victime ale cenzurii comuniste) si de prietenii din exil, de "camarazii de baricade" ai mei Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, cei care îsi sacrificaserà viata luptei - pe calea undelor - împotriva cenzurii comuniste.

Acela care se îndoieste de afirmatia de mai sus (cum m-am îndoit si eu, pânà prin 1995) este poftit sà deschidà Jurnal pe Sàrite (ed. Nemira, 1997), la pagina 259, sà citeascà însemnarea de la 19 ianuarie 1990 - la mai putin de o lunà de la "revolutie" [N-ar fi stricat sà o fac eu, primul : m-as fi scutit de multe (des)iluzii]. Va constata cà ntâlnirea de lucru" la care ràmàsese stabilit sà particip si eu pentru alcàtuirea portofoliului editurii Humanitas se tinuse cu douà zile mai devreme, fàrà mine - totusi, singurul avînd experientà editorialà (francezà); totusi, autor de càrti ; totusi, scriitor care - alàturi de Tepeneag - dàduse o mânà de ajutor la publicarea în Occident a unor scriitori din Orient. Reuniunea din casa Monicài Lovinescu se fàcuse fàrà mine, cel anuntat, în mod repetat, de întâlnire. Nu din întâmplare, nici din vreo "uitare" - ci cu program : nu pentru întâia oarà "Monicii" mà excludeau de la întâlniri importante la care, pe de o parte aveam tot dreptul sà particip, pe de alta, fusesem repetat anuntat de iminenta lor. Dacà am fost làsat eu de o parte (repet : la alcàtuirea portofoliului editorial), în schimb (n-ar fi mai bine dacà as spune : n locul meu"?), participaserà la discutii, îsi dàduserà cu pàrerea, fàcînd sà încline balanta în favoarea sau în defavoarea editàrii, la Humanitas, a cutàrui scriitor, a cutàrei càrti ilustri cunoscàtori ai literaturii în general, ai celei românesti în special precum turcologul Mihnea Berindei si Beatrice a sa din acel trimestru, fata Doinei Cornea.

Mai apoi Monica Lovinescu mi-a explicat : ei lucraserà foarte bine si fàrà mine - ce voi mai fi vrînd, din moment ce pe "lista lui Liiceanu" fuseserà incluse si càrtile mele Culoarea curcubeului si Gherla ? Am mormàit cà, dacà as fi fost prezent, mi-as fi propus càrti de fictiune - Ostinato, Gardà inversà, Din Calidor

Atunci a reiesit cà Monica Lovinescu, cea care timp de douà decenii sustinuse la Europa liberà cà Goma este si autor de romane, nu doar de proteste, surprinzàtor, fàcea cauzà comunà cu cei care, în tarà, îmi negau talentul (recunoscînd cà ceva-ceva curaj parcà as avea). Presupun cà în acea împrejurare D-sa a inaugurat adânciunea : "Nu e momentul", care va face emuli de toate sexele si carierà de panaceu. În continuarea miscàrii, D-sa mi-a dat si pretioasa dublà- indicatie : de a nu-l "injura" pe Liiceanu (care-i de-al nostru) si de a nu càuta de dinti calul de dar Nu vedeam care putea fi darul pe care mi-l oferea, mie, proaspàtul editor dar (încà) nu se fàcea sà contrazic o doamnà. Oricum, la prima ocazie i-am multumit lui Liiceanu, i-am propus alte càrti. Mi-a ràspuns afirmativ, însà pentru moment sà vedem cum merg celelalte, càlduros-recomandatele de Monica Lovinescu, de Berindei si de fata Cornii.

Am vàzut. Si nu am crezut. Nici atunci când unii critici literari, scriind despre Culoarea curcubeului, afirmau cà îsi procuraserà volumul prin "pile" de la Bucuresti (în provincie nu se difuzase) ; când altii màrturiseau, în scris, cà dacà nu s-ar fi aflat în relatii de prietenie cu un ministru al culturii (O. Pecican despre I. Vartic), nu ar fi avut de la cine împrumuta un exemplar

Ce se întâmplase cu tirajul Culorii curcubeului ? Întrebat, Liiceanu ràspundea cà or fi încurcàturi cu distributia. Explicatia prietenului meu (Liiceanu) îmi era suficientà

Pânà când, în 1992, am citit în presa din tarà informatia potrivit càreia volumul editat în iunie 1990, nedistribuit, depozitat si pàstrat, ar fi fost trimis la topit, la Fabrica de hârtie din Busteni. Editorul a negat cà ar fi fàcut "una ca asta". As fi ràmas în continuare pe mâna prietenului Liiceanu, dacà prietena Monica Lovinescu nu l-ar fi apàrat pe "Gabriel" în stilul inimitabil al Domniei-Sale, adicà : imediat dupà ce a respins bànuiala (cà îmi distrusese volumul nedistribuit), socotind-o declaratie nepri-eteneascà, ba chiar calomnioasà, a continuat : Dar asa (subl. mea) a fàcut Gabriel si cu càrtile lui Cioran si cu ale lui Ierunca - de ce ei nu se supàrà? Pentru cà eu, nefiind Cioran-Ierunca, m-am supàrat, am povestit povestea povestii cu 1977 la români într-o scrisoare deschisà, publicatà de Liviu Antonesei în Timpul si am încredintat tipàrirea la Oradea a adevàratei editii din Culoarea curcubeului (volum apàrut în 1993, în îngrijirea lui Florin Ardelean - ajutat de Tiberiu Ciorba si Traian Stef), inaugurînd astfel Biblioteca Revistei Familia. [Aceiasi inimosi càrora li s-a adàugat Laszlo Alexandru au scos, în 1995, volumul Scrisori întredeschise - dupà care au abandonat partida, învinsi, nu doar editorial-financiar, ci datorità atacurilor, presiunilor exersate de "colegi" si de "maestri"]

 

Culoarea curcubeului a cunoscut douà (!) editii - însà rari sunt cei care "si-au procurat" un exemplar ; desi "materialul" acopere un moment de istorie, comentatorii - de literaturà, de istorie - nu pomenesc nici momentul, nici volumul care a dat seama

Am avut nevoie de zece ani, ca sà înteleg, cu mintea românului cea de pe urmà :

Îmi imaginam cà scriind - în tarà, si nu la adàpost, în spatiu (exil) si în timp (numai dupà decembrie 89) - càrti ca Ostinato, Usa noastrà cea de toate zilele, Gherla, Gardà inversà, apoi în exil : Culoarea curcubeului, Soldatul câinelui, Patimile dupà Pitesti, "comisesem" càrti anticomuniste, anti-securiste

Mà înselam ; nu-mi dàdeam seama - eu, autor - ce "caracter" au càrtile pe care le scriam :

- Legionarii calificà Patimile dupà Pitesti : "o carte anti- legionarà" ;

- Evreii considerà Din calidor "o carte antisemità" ;

- Securistii de ieri, deci, fatal : ultranationalistii de azi gàsesc aceeasi carte (Din calidor) "o carte jidovità";

- Securistii, înalt-activistii deveniti peste noapte (dupà modelul sovietic) : credinciosistii habotnici de azi sunt convinsi cà Arta refugii este "o carte anticrestinà în general, antiortodoxà în special";

- Scriitoristii români din România au hotàrît (la îndemnul Monicài Lovinescu si al lui Liiceanu - acesta, ghidat si de indicatiile-pretioase ale lui Brucan si ale lui Sturdza-Voican) : Culoarea curcubeului este "o carte antiscriitoriceascà" (dupà cum Jurnalul : una "antiromâneascà").

Aceastà carte de màrturie este, cu neînsemnate îndreptàri, cea scrisà între decembrie 1977 si mai 1978 ; cea predatà în luna mai 1978 editurii Seuil, pentru a fi tradusà în francezà ; cea predatà dupà data de 19 ianuarie 1990 editurii Humanitas - pentru, în sfârsit, o editie originalà Nu am intervenit pentru a "corija" fapte, adevàruri, opinii (în bine, în ràu) despre anumite persoane-personaje (si eu mà revizuiesc - însà când o fac, anunt). În ea dau seama de starea, de umoarea mea, autor, în momentul 1977. Sà judece singur cititorul, pe text : am comis nedreptàti ?, am avansat idei care, dupà aproape un sfert de veac, s-au dovedit a fi false ? Din pàcate, judecàtile mele din 1977 asupra oamenilor si faptelor lor nu a càpàtat desmintire.

Iar în acest an, 2000 : din contra

 

Aceastà carte de màrturie dà seama de existenta unui corn, în fapt : buboi aflat în mijlocul gânditoarei frunti a colegimii breslinoase:

- Între luna martie 1970, când am fost total interzis si 20 noiembrie 1977 (când am plecat definitiv din tarà) am fost - totusi - singurul scriitor român interzis, sub Ceausescu, 7 ani si 8 luni, timp petrecut pe solul si în subsolul Republicii Socialiste România ;

- Din martie 1970 pânà în ianuarie 1990 se adunà 20 ani de inexistentà a mea în literatura românà - din pricina anticomunismului scriselor si ziselor mele ;

- Din ianuarie 1990 sunt, nu tolerat, ci scàpat prin ochiurile plasei cu care prietenii mei, scriitorii (în frunte cu Monica Lovinescu) - mi-au îngràdit accesul la editori si la cititori pentru culpa de a-i fi aràtat în scrierile mele asa-cum-au-fost-si-sunt, nu cum se obisnuieserà ei sà se prezinte.

 

Nu le sânt nici judecàtor, nici pedepsitor (desi ar merita din plin sà fie judecati si condamnati pentru tràdare de patrie, de popor, de adevàr).

Ci oglinda.

Paul Goma


Înapoi la sumarul scrisorilor
La prima pagina