25 februarie 2000

 

Solidaritatea la scriitorul român : complicitatea

 

Pornesc de la observatia la îndemâna oricui : solidaritatea socialà dintre membrii "de rând" ai unei colectivitàti se încheagà prin legàturile personale între indivizi, familii, grupuri. Iatà : fiindcà Gheorghe l-a ajutat alaltàieri pe Ion sà urce vaca pe acoperis, la rândul sàu Ion dà o mânà de ajutor lui Gheorghe sà bage soarele în casà, cu banita - dupà care ei doi îl ajutà pe Vasile sà mute drobul de sare cu o schioapà mai la dreapta fatà de stânga. Iar dacà ia foc sura lui Niculae, nu doar Ion, Gheorghe, Vasile, ci jumàtate de sat sare (cu mic cu mare) sà stingà pojarul.

Am înteles : "Asta" se petrece asa de când lumea-i lume oriunde pe lume. Poate în ultima vreme pe plaiurile carpatine sà fi intervenit "o micutà derogare" - ca cea relativà la capra vecinului precum si la acceptia datà de Ana Blandiana în Convorbiri literare, oct. 96 :

n anii dinainte de 89 () indiferent ce () as fi fàcut, n-ar fi avut nici o importantà, în afarà de faptul cà puteam sà pàtesc ori sà nu pàtesc ceva, nimic nu s-ar fi schimbat. Si asta pentru cà solidaritatea nu era posibilà (). Asta a fàcut ca, imediat dupà 89, când solidaritatea a devenit posibilà() m-a fàcut sà schimb ce nu fàcusem atunci. Cu atât mai mult cu cât lucrurile erau atât de putin schimbate, încât ràmâneau de schimbat aproape toate" (rezon ! - si s.m. P.G).

Da, dar scriitorul nu e un cetàtean de rând ; un scriitor, desi român trebuie sà fie altfel chiar si decât un inginer-sef ! Misia lui nu este sà producà materie, ci sà vegheze ca : frumos, drept, adevàr sà fie respectate. Or în colectivitatea scriitorilor români functioneazà acelasi regulament ca în celelalte ramuri ale culturii : silviculturà, pisciculturà, porciculturà - arpagicculturà.

Îmi imaginam cà si pentru confrati cuvântul are, nu doar valoare de frumos, ci si de adevàr - fireste, nu orice afirmatie în vânt, ci cuvântul sprijinit pe argumente. Mà înselam. Scriitorul român functioneazà cu un carburant si el, aparte.

Voi ilustra observatiile de mai sus cu întâmplàri mie petrecute - se va constata cà nu doar mie

 

 

 

I v a s i u c

 

- În vara lui 1977, dupà liberarea din închisoare, încredintasem apropiatilor (Mazilescu, Raicu, Breban, Ion Vianu) o tainà:

În dosarul meu de securitate existau mai multe note informative (si nu declaratii de anchetà - deosebire esentialà, pe care nici unul din interlocutori nu o realiza, fiindcà niciunul dintre ei nu cunostea ancheta), douà caracterizàri si o transcriere dupà înregistrarea variantei transmisà la Europa liberà a Gherlei [operà, nu a Securitàtii : îi cunosteam "marca dactilograficà"], toate semnate : Al. Ivasiuc.

Nu am fost din cale afarà de supàrat cà prietenii nu m-au crezut. Dar oare era de crezut asa ceva, în 1977 ? Oricum, bine nu m-am simtit: eu le comunicasem un adevàr - si nu unul rece, indiferent, ci sfâsietor : cu mine Ivasiuc fusese prieten-de-celulà, împàrtisem, la propriu, gamela - adevàrat, ne despàrtisem în 1970, dar prietenia dinainte nu fusese anulatà, doar ne-continuatà. "Decodificarea" càrtii mele Usa noastrà cea de toate zilele - urmare : fusesem interzis cu întreaga familie - desi tinea de turnàtorie de gradul întâi (nu era un adevàr divulgat, ci o scornire - comunicatà Securitàtii) am pus-o pe seama obiceiului prietenului Sasa de a îndruga vrute si nevrute, de a alerga în urma cuvintelor, de a vântura praful vorbe-vorbelor fàrà acoperire, pe scurt : de a emite ivasiucisme. Apoi mai era ceva care mà obligase sà reflectez mult înainte de a încredinta prietenilor comuni taina : omul murise la cutremurul din 4 martie, în împrejuràri atroce.

Deci le-am comunicat un adevàr. (Deci) nu m-au crezut.

Am înteles atunci (cam târziu, oricum, mult mai devreme decât altii) cà Bestialitatea Poporului îsi alegea turnàtorii cei mai calificati, nu dintre persoane antipatice, bànuibile cà s-ar deda la odiosul exercitiu, trogloditi care pâràsc cà ti-ai botezat copilul, cà nu participi cu drag la munca voluntarà, ba chiar l-ai înjurat pe socotitorul ceapeului - ci dintre cele înalt scolite, capabile sà redacteze un raport despre "starea de spirit" a unei persoane ori a unui grup, chiar sà propunà solutii- si mai ales dintre oamenii pe care nici cu gândul nu-i suspectai. Ca sà nu pàcàtuiesti

Atunci, în vara anului 1977, pornind de la "experienta" cu Ivasiuc, am început sà fac "legàturi abuzive" între cutare fost detinut politic si favorurile, supradrepturile de care se bucura el, mai ales acela de a càlàtori în Occident - cu sotia - ca Doinas ; de a se preumbla pânà si în Spania franchistà - vezi Olé, España !, de A. Marino, carte editatà în 1974 (Franco avea sà moarà în 75) ; de a fi cuprins de delirium tremens publicistic în virtutea càruia a làudat, stahanoviceste Tezele din Iulie, a omagiat Partidul, a lins cu frenezie pe-fata si pe-dosul Ceausescului, ca un vulgar Pàunescu si ca un decàzut Io(a)n Alexandru (vorbesc de Balotà); de a face slujba (în pozitie de sluj) de auxiliari al Securitàtii în momentul Miscàrii pentru drepturile omului (februarie-aprilie 77), sfàtuindu-i pe mai-tineri sà nu se înhàiteze cu Goma, agent al ungurilor, rusilor, ovreilor, sà nu "se dedea" la acte antiromânesti ce l-ar putea jena pe independentul Ceausescu - cine ? Ei, cine : Noica, Tutea, Stàniloaie, Ernest Bernea, Coposu, Carandino

Atunci, în 77, mi s-a aràtat ca într-o fulgerare de vis ràu imaginea României viitoare dupà chipul si asemànarea "Martirilor" ei. Cum însà iesisem din labele Securitàtii agonizînd, mi-am spus cà, din moment ce tot nu voi apuca acel viitor, ce rost sà-l anunt Vai, n-am murit la timp (spre deziluzia prietenilor), am apucat decembrie 1989 si fulguratia din 77 a devenit imagine fotograficà si de film : document. Din 25 decembrie 89 când am vàzut caseta cu executarea Ceausestilor, am stiut : premonitia fusese depàsità, vinovati de dezastrul tàrii erau nu doar càlàii, ci si victimele. Fiindcà cel care se bucurà cà Tiranul a fost iute-iute, hoteste împuscat acela/aceea nu valoreazà mai mult decât un gàinar-criminal-cinstit ca Voican-Sturdza.

Ei, dar încà nu stiam cà dezastrul si moral va începe abia dupà noiembrie 1996, când, în sfârsit, au venit la putere ai nostri

Pe Negoitescu nu l-am mai întâlnit dupà arestare, în România ; ne-am vàzut în exil. Cunostea surprizele-tristetile-bànuielile mele - citise Le Tremblement des hommes (volum apàrut în francezà în 1979). A zis, râzînd, ca sà nu plângà :

Fiecare cu bunul sàu prieten : tu cu Ivasiuc, eu cu Doinas.

La urma urmelor, atunci, în vara anului 1977 nu tinusem cu tot dinadinsul ca prietenii sà creadà bànuiala devenità certitudine : Ivasiuc era informator al Securitàtii. Mà asteptam însà ca dupà 89, când documentele publicate confirmaserà ceea ce afirmasem eu cândva, sà recunoascà, dacà nu public, în scris, atunci màcar fatà de un amic, la o haltà a discutiei-importante :

Din pàcate, Goma avea dreptate, în 1977

Ti-ai gàsit ! Scriitorul român sà se revizuiascà, altfel decât estetic (atunci si nici atunci)?

Mai era ceva ce justifica ne-credinta lor în adevàrul informatiilor date de mine :

a. este greu, în primul moment imposibil sà accepti cà prietenul cel bun te vinde ; cà nevasta cea iubitoare te însealà ;

b. îti vine greu sà accepti, cu glas tare, cà cineva în care ai avut încredere s-a dovedit a fi un ticàlos - când stii cà si tu Dacà-l crezi pe X când spune despre Y cà a fàcut o mare porcàrie (care-i mai mare decât turnàtoria ?), deschizi poarta credibilitàtii altor cazuri - al tàu, de pildà. Ti-ar plàcea ca amicul Cutare sà creadà ce zice Cutàrescu despre tine, cà ai fi fost persoanà-de-sprijin a Secului ?

 

B r e b a n

 

Cronologic, Ivasiuc s-a manifestat simultan cu Breban (si împre-unà cu el) : în fragmentele din Jurnal de iarnà publicate de Der Spiegel încà în primàvara lui 77 povesteam "audienta" la Burticà - variantà care l-a supàrat atât de foarte tare pe Nicolae (cel care dàdea de înteles cà îmi fàcuse, el mie, o imensà favoare, pentru care consimtise la un important sacrificiu, în realitate tràsese un profit cinstit : i se editase blocata Bunavestire pentru cà amenintase cà, de nu i se publicà romanul, el "semneazà lista lui Goma"), încât a citit-o pe sàrite, a înteles-o de la coadà la cap si a relatat-o - în Confesiuni violente - aiurea.

Am amintit acest episod legat de Breban, pentru a-l lega de altul, ce a avut loc dupà 14 ani : când a apàrut Bonifacia, Breban a scris în Contemporanul cà Goma fàcuse o întreagà carte doar ca sà-l acuze pe prietenul sàu Ivasiuc de a fi omul Securitàtii

Între timp (din 1991 pânà azi) au fost date publicitàtii documente care confirmau ceea ce spusesem în 1977. La Bucuresti se vorbeste despre înregimentarea lui Sasa în MAI ca despre ceva arhicunoscut. Însà n-am aflat dacà Breban a crezut documentele, nu mi-a ajuns la ureche vreo revizuire a lui în chestia Ivasiuc.

La urma urmelor, a fost normal (sic) ca Breban sà nu creadà ce afirmam despre Ivasiuc ? Si dacà da - din care motiv?

Pentru cà în acel moment (1977) mie Ivasiuc nu-mi mai era prieten (din 1970), însà pentru Breban, "Alec" continua sà fie "unul din cei mai importanti", doar cu el si cu Nichita si cu Matei si cu Cezar fàcuse literaturà curatà cu voie de la Ceausescu ! Si nu despre stadii deosebite de prietenie era vorba, ci de faptul cà si pe Breban îl acuzam de "càlàtorii în interes de serviciu", ba la München, la Noël Bernard (împreunà cu - sau : "solidar" - cu Ivasiuc, în 1976), ba la Stockholm - mereu în colegialul scop de a mà pune bine - ca si de "prietenia", ca sà nu spun : solidaritatea cu generalul Plesità, ministru al Securitàtii, în fine, de aranjamente cu Puturosul Organ în chestiunea faimosului pasaport (uneori german, alteori "cu mai multe intràri-iesiri").

Iatà motivul - recunosc : omenesc al ne-crederii lui Breban cà Ivasiuc lucrase, în general, pentru Securitate, în special mà lucrase pe mine. Nici Breban nu era calitativ deosebit de Ivasiuc, poate cantitativ sà fi fost mai modest

Asadar : Breban a respins acuzatia mea la adresa lui Ivasiuc, si nu doar màrginindu-se la a nu o crede. Or acest gest, aceastà atitudine este una de solidaritate (cu Ivasiuc).

În (perfectà) complicitate.

 

M a n o l e s c u

 

- Pe N. Manolescu l-am atacat din a doua jumàtate a anului 1990 - pentru interviul luat lui Iliescu imediat dupà mineriada din 13-15 iunie. Din nefericire pentru el, plecàciunea ("Omul cu o mare") nu se manifestase din senin, fàrà semne anuntàtoare ; a existat o "prefatà"-avertisment, alcàtuità, atât din textele sale din primele numere ale României literare libere, secretii ale unui culturalist impenitent si incontinent, cât si din manevrele (culturalnice si ele) prin care a cucerit sefia revistei, ajutat de încàcànati ca Toiu zis Stergàtoarea de D.R.P., ca sinistrul Silvestru, militieni ca Bàran si securisti-cinstiti ca Platon Pardàu (individul care a furat manuscrise din casa prietenului si gàzduitorului sàu, la Lausanne, Ion Caraion). A continuat datul-dovezii cu - în decembrie 1990 - publicarea "dosarului de securitate" al suprasefului Securitàtii, clytorindìcul Voican-Sturdza (sub titlul: "Scri-soare deschisà lui Paul Goma"); cu, în 1991, màgària constînd în a-l pune pe Pruteanu sà scrie cronica la Unde scurte de Monica Lovinescu, drept care pe atunci doar zacuscarul (încà nu si arheul) s-a dedat ironiilor la adresa Ecaterinei Bàlàcioiu, moartà în închisoare, aruncatà la groapa comunà. În fine, ca o culme (provizorie !) a nesimtitorismului etic manolesc, faimoasa cronicà la volumul În cunostintà de cauzà al lui Ion Negoitescu.

De asta datà nu mà legam de un scriitor care nu se bucura de unanime elogii (sà zicem : ca Breban - si de ce sà-zicem de Breban, ca unul care avea si contestatari, pe fatà ?- simplu : Breban nu mai avea putere din 1971, când fusese dat afarà din C.C. pentru cà se împotrivise Tezelor din Iulie), ci de Manolescu însusi. Despre el, cu câteva exceptii, afirmatiile "ràuvoitorilor" erau pe datà calificate de cei din suità : "ranchiunà", "resentiment", "apartenentà la grupul Barbu" (devenit "al României Mari").

Rezumat : nimeni (din "cei buni", dupà Monica Lovinescu) nu îndràznea sà spunà, sà scrie defavorabil despre Niki.

În cazul Manolescu functioneazà o solidaritate a interesului-din-fricà : cum sà ti-l faci dusman pe cel mai mare critic literar, acela care face-desface un scriitor ? Chiar dacà cineva citea, undeva, acuzatii la adresa lui Manolescu si gàsea cà nu sunt cu totul exagerate, ba chiar perfect justificate (si probate cu citate) - n-ar fi împàrtàsit în jur propria-i opinie, sà-l pici cu cearà. De ce ? De fricà : dacà acel confident dà fuga la Niki, sà raporteze : el - îndatoratul pânà peste cap - gàsise cà înjuràtorul Goma are dreptate sà-l bàlàcàreascà pe Însusiul Manolescu ?

Astfel, càràmidà cu càràmidà s-a edificat, pe de o parte cariera scriitorului român cotidian (o cronicà favorabilà a lui Niki fiind egalà cu un premiu, o vorbà bunà a aceluiasi o recomandare de promovare - la ce-o fi) ; pe de alta astfel s-a închegat (vorba unui vers agrotehnic de Nina Cassian din perioada ei rosie : "Strop cu strop,/ Patriei snop") solidaritatea scriitoriceascà românà : minabilà, mizerabilà, detestabilà - fiind rezematà pe complicitate.

În 1997, la aparitia Jurnal-ului meu I-II-III, N. Manolescu, îndatorat al Monicài Lovinescu, a participat la campanie, punînd la dispozitia doritorilor megafonul României literare. De la balconul ei s-au exprimat : Dimisianu, de mai multe ori (si nesemnat), Al. Stefànescu, Ioana Pârvulescu, Toiu - numàrasem la un moment dat vreo 11 texte de condamnare în 7 numere de revistà. Nu-mi amintesc dacà Manolescu însusi a scris ceva, însà el ràmâne organizatorul "dezbaterii" din mai 97, de la Pro Tv (cu Dan Petrescu, Dorin Tudoran si Mircea Zaciu) în scopul de a-mi administra lovitura de gratie Nu i-a reusit planul, si nu pentru cà m-as fi apàrat eu ca un leu (participarea mea, la telefon, a fost submediocrà) si nu neapàrat datorità faptului cà Dorin Tudoran n-a fost pe de-a-ntregul critic, iar Dan Petrescu, de acea datà, întru totul favorabil, ci gratie prestatiei lamentabile a lui Zaciu si mai ales manierei tremuricioase, gâfâitnice, agonizante în care Manolescu a condus emisiunea.

Însà pânà în 1998 Manolescu nu ràspunsese atacurilor mele. "Replica" lui debilà din România liberà (17 nov. 1990) la singurul meu text publicat de ziarul lui Paler si al Blandienei (à propos de ràscoala de la Brasov) a ràmas fàrà de re-replicà.

A fost inventat "cazul Caraion". Într-un editorial de la sfârsitul anului 1998 N. Manolescu pre-lua dirijatul corului pre-lansînd cartea de la Humanitas Aceastà dragoste care ne leagà si formulînd, primul (exceptînd-o pe iscàlitoreasa volumului), acuzatia de "negociere" a pasapoartelor la care s-ar fi dedat poetul, "plàtind" cu "Jurnalul lui Caraion publicat de Eugen Barbu".

Încercînd o reconstituire a campaniei antiCaraion, remarci absenta (atotprezentà) a Monicài Lovinescu în întreaga afacere - si care cunoaste urmàtoarele componente ordonate cronologic:

1. Elaborarea volumului ce îsi propunea sà stabileascà adevàrul în tragedia Ecaterinei Bàlàcioiu, sotia lui E. Lovinescu, mama Monicài. Acesta avea sà deschidà colectia "Procesului comunismului" de la editura Humanitas. Fazà în care, pe lângà autoarea-anchetatoare, este, fireste, implicat G. Liiceanu.

Si Monica Lovinescu, fiica victimei.

Monica Lovinescu a fost informatà de fiecare pas al individei anchetatoare, atât în faza documentàrii, cu precàdere în a culegerii màrturiilor supravietuitorilor (iar absenta Valentinei Caraion dintre martori poartà marca indelebilà a Monicài Lovinescu), cât si în cea a redactàrii textului. Acestea nu sunt supozitii, nici deductii : iscàlitoreasa însàsi, la multele emisiuni de TV, s-a làudat cu "colaborarea" Monicài Lovinescu, scàpîndu-i, controlat, printre câteva "Doamna Lovinescu" si destule "Monica", pentru ca târgul sà afle si sà nu uite : "prietenele" si colegele de breaslà lucraserà cot la cot ;

2. "Serviciul de presà" asigurat de periodicele (22, România literarà, Cuvîntul) si de condeierii (Manolescu, Adamesteanu, Grigurcu) ràspunzînd prezent la comenzile Monicài Lovinescu difuzate prin megafonul liicean.

Editorialul lui Manolescu (l-am obtinut târziu, în fotocopia trimisà de Valentina Caraion : a apàrut în nr. 47 al României literare, 26 nov.-2 dec. 1997) îl aseazà pe primul loc, cronologic : chiar în text stà scris : editorialistul prezentase volum si autoare la Pro Tv în 18 noiembrie 97.

Revista 22 din 9-5 decembrie 97 publicà pe douà pagini un fragment din cartea anuntatà n curs de aparitie". Numai cà "inocentul fragment", este ocupat în totalitate de "màrturia" lui Adrian Hamzea. Or ce màrturiseste màrturisitorul (de regulà prin pana anchetatoarei, cea divortatà de ghimilelele citàrii) în afarà de cumplitele sale suferinte? Cà nu i-a iertat lui Caraion faptul cà s-a prevalat de dreptul lui la semnàturà pentru a semna tot ce se putea semna (si noi care nu stiam de la cine va fi furat Caraion poemele semnate : Ion Caraion) si încà o chestie : "a tinut minte scena asta (), încât i-a povestit-o mai târziu lui Paul Goma, care a povestit-o, i s-a spus, într-una din càrtile lui. I-a spus : Asta nu ti-o iert, Paulicà. Adevàrat cà el n-a citit-o".

Atrag atentia, aici, asupra rolulului jucat,ca de obicei: cu fervoare si cu dàruire SRI si de Gabriela A d a m e s t e a nu în calomnierea lui Caraion, fiindcà ei, în acest text, nu-i dedic un capitol aparte

[Nici lui Augustin B u z u r a : i se cunosc legàturile cu Securitatea care, prin el, detine, controleazà Fundatia Culturalà România cu tot cu editurà, avînd organe în Dilema, în Curierul românesc - mai grav : punînd laba pe toate revistele culturale din Basarabia si din Bucovina, în frunte aflîndu-se Dilema de pe Bîc, sub-numità si : Contrafort Vor fi avut dreptate sà ofteze românii vânduti rusilor, mereu, din 26 iunie 1940, când spuneau : Înainte ne amàgeau trimisii Securitàtii Nichita, Pàunescu, Sorescu, D.R. Popescu, Iacoban - acum ne vin titularii : Victor Cràciun, Emil Constantinescu, Buzura. Dar ia încearcà sà spui ceva de Gusti, nepotul lui Gogu Ràdulescu : din solidaritate sar toti profitorii-complici ai Fundatiei Cândìa,acuzîndu-te de lèse-Securitate].

Ce va mai fi apàrut în presa (scrisà si vorbità) din România între lansarea volumului si cronica lui Gheorghe Grigurcu nu stiu, "arhiva" mea nu înregistreazà alte interventii. Ion Solacolu, la telefon, mi-a atras atentia asupra unei cronici de Grigurcu, în România literarà din 1-7 iulie 1998. Replica mea a apàrut în România literarà prin septembrie 1998 si a fost devansatà doar de o interventie a Marianei Sipos.

Într-adevàr, ceea ce scria Grigurcu în cronica din România literarà era foarte grav, din chiar titlu : "De la Ecaterina Lovinescu la Ion Caraion" - sublinierile îmi apartin. Si mai grav : N. Manolescu, pe linia ocultàrii Valentinei Caraion (ne-consultatà màcar telefonic de alcàtuitoreasa volumului Aceastà dragoste- dar Hamzea îndelung si îndelat chestionat), a refuzat sà publice Ràspunsul sotiei lui Caraion la porcàriile etalate pe prima paginà, în editorialul semnat de actualul director al României literare - revistà la care lucrase si poetul calomniat postum.

Dealtfel delicatul, "liberalul" Manolescu va recidiva la sfârsitul anului (2-8 decembrie 1998), tot printr-un editorial : "Adio, domnule Goma !" în care este anuntatà Cetatea Literelor cà el, Manolescu Întâiul - si Ultimul - nu-l va mai publica pe Goma în revista mostenità de la tatà-sàu adoptiv (pe nume Ivascu, turnàtor de puscàrie, sef al revistei MAI Glasul Patriei), însà fàrà a explica motivul - iatà-l : trimisesem o scrisoare de re-ràspuns lui Grigurcu si textul "O aniversare", în care mà aràtam, nu doar mirat, dar indignat de faptul cà revista atât de prestigioasà altà datà, sub Manolescu devenise cos de hârtii (si posta-redactiei) pentru uzul securistilor.

"Dosarul Ion Caraion" publicat ca supliment al României literare (7-13 aprilie 1999) a beneficiat de alt editorial semnat de acelasi N. Manolescu si nu a constituit o surprizà pentru mine : coniventa, conexiunile cu Puterea, deci, fatal : cu Securitatea nu mai constituie, din decembrie 89, un secret.

Pàrintii sài fuseserà închisi, el însusi exmatriculat în 1956, reprimit prin interventii, nemembru de partid, tinut într-un post subaltern pânà în decembrie 89 - a dus o viatà, dacà nu de persecutat, atunci de ne-favorizat. De aceea normal ar fi fost ca Momentul Decembrie 1989 sà constituie si pentru el Liberarea (din ghiarele comunismului).

Surprizà : N. Manolescu a tràit acele momente în panicà [de aceeasi naturà ca si spaima lui Buzura care-l fàcuse sà stea ascuns în vizuina de la Cluj între 20 si 25 decembrie 1989, sà iasà la luminà din ordin, pentru a guita pe hârtie, în România literarà din 18 ianuarie 1990, în numele securistilor amenintati de pedeapsa poporului : "Fàrà violentà!"]. Lumea lui se pràbusise, el nu avea ce face cu libertatea - si de exprimare, doar el este autorul antologicei explicatii a lipsei de samizdat : "fiindcà la noi (la ei, n.m.) s-a cam publicat tot ce era de valoare". Primele sale interventii publicistice transpirau groaza de a fi fost zmuls din cuibul cald, protector, unde el fàcea culturà - si numai culturà. Dupà ce s-a instalat în fruntea revistei (cu ajutorul electoral al unor indivizi ca Bàran, Silvestru, Toiu, Pardàu - si alungîndu-l pe Valeriu Cristea), N. Manolescu a comis cu sistemà si în cascadà erori, nu doar "politice"; ci si etice. Se poate mândri cu performanta de a fi fost primul reabilitator al Canaliei Canale, Petru Dumitriu ; apoi al lui Galan (în ianuarie 1990, când nu exista altà treabà urgentà). A cultivat colaborationisti notorii ca Milos, Steriade, Uscàtescu, tovaràsi cu activitate pe linie, în RPR : Popper, Ed. Reichmann ; l-a intervievat pe Iliescu (am mai spus-o - nu destul), a oferit coloanele revistei criminalului securist Voican-Sturdza În fine, în campania antiCaraion ("cazul" fiind în alb-negru : de o parte, victima zbàtîndu-se cu disperare sà-si pàstreze demnitatea amenintatà, de cealaltà càlàul : Securitatea), N. Manolescu l-a impus ca autoritate infor-mativà si moralà pe securistul dezinformator Pelin, iar în vremea din urmà l-a cultivat, l-a onorabilizat (în tandru tandem cu Dorin Tudoran) pe individul imund, expresia cea mai agresivà a aripei tinere, postsàptàmîniste : C.T. Popescu.

Sà mai vorbesc despre dezastruoasa (pentru altii, nu pentru sine, care si-a fàcut chip cioplit - politic - din Gutà Tàtàràscu) "carierà" politicà ? Nu conteazà pe unde a um-blat, ci cu cine s-a asociat. El,fiu de detinuti politici, persecutat politic, cu aureolà de anticomunist a tràit totdeauna sub fustele unor vânzàtori de frate : Ivascu, D.R. Popescu, Toiu, Quintus si ale unor vânzàtori de tarà : Burticà, Gogu Ràdulescu, Iliescu

Pentru cà mà aflu la N. Manolescu - nàdàjduiesc sà nu mà mai întorc - am sà produc douà mostre de solidaritate-complicitate cu el : una prin tàcere deplinà, alta prin scris :

- Tàcutul este eseistul Mircea Mihàies, colaborator permanent al sàptàmânalului Lumea liberà din New York, unde sunt reproduse contributiile bucurestene ale simpaticului bànàtean, publicate initial în România literarà.

Mircea Mihàies este cunoscut ca publicist onest si, vorba Monicài Lovinescu : pozitiv (ceea ce vrea sà spunà : de-al nostru, din popor). Ca si colegii sài de generatie : înainte de 22 decembrie 89 s-a remarcat prin discretie, nu si-a manifestat adevàratele lui simtiminte antitotalitare, antiliberticide, astfel dovedind cà în zadar ai fost educat bànàteneste, dacà ai ales sà gândesti literatura bucuresteneste : îti ascunzi lasitatea devenità a doua naturà în textualism, în semioticà, în buna-la-toate rezistentà prin culturà.

Cine urmàreste scrisul lui Mircea Mihàies îi gàseste calitàti - atât cà materializarea acestora se face cu un observabil decalaj în timp (citeste : prea târziu) : eseistul descopere descoperiri descoperite cu ani, cu decenii mai devreme, si nu de càtre americanii pe care îi studiazà cu aplicatiune, ci de compatrioti ai sài, scriind în româneste si, din 1990, (re)publicînd în România.

În 1997 am scris un comentariu la Balul mascat, dialog al sàu cu Vladimir Tismàneanu. Îi reprosam (lui Mihàies) inertia, lipsa de vlagà, de replicà în, totusi, un dialog. De fapt, deploram habarnamismul românesc, nestiismul cvasiintegral al materiei dialogului în care se angajase : universitarul (si scriitorul) Mircea Mihàies nu auzise de Revolutia Maghiarà din 1956 - dacà ar fi auzit, ar fi insistat asupra acestui Moment pe care Tismàneanu l-a survolat ; habar n-avea nici de ecoul, în România, a evenimentelor din Ungaria - dacà ar fi avut, ar fi corectat aproximatiile lui Tismàneanu ; nici de trecutul de luptà al lui Iliescu : fatà cu ignoranta lui Tismàneanu, mai ales cu neadevàrurile în legàturà cu Manolescu - altfel ar fi completat el informatiile cu Programul Studentilor de la Timisoara, Campania de exmatriculàri a celor nearestati (1957-1958) soldatà cu mii de victime, (printre ele N. Manolescu si bànàteanul drag lui Mihàies : Sorin Titel).

În acel text viza directà fiind Tismàneanu, lui îi reprosasem fidelitatea în prietenie frizînd complicitatea cu Manolescu.

Însà Mircea Mihàies a scris o carte despre N. Manolescu. Se spune cà ar fi un fel de brosurà de propagandà electoralà ; ar putea fi si o foarte bunà biografie : eseistul are mijloacele necesare hagiografului de nàdejde.

Urmàrindu-i scrisul, mi s-au confirmat temerile : Mihàies nu vede, nu aude, nu înregistreazà decât ceea ce lui (personal) nu-i cauzeazà, nu-i dàuneazà social, literar, universitar, politic ; n-a vede, n-aude (si nu scrie !) despre erorile lui Manolescu - fie acelea de politicà vulgarà, fie de nobilà literaturà.

Îmi va replicà : Nu-l poti ataca pe directorul publicatiei în care scrii.

Ba poti : la 11 mai 1998 l-am atacat pe Cristoiu (director al Cotidianului), în primul text prin care începeam colaborarea : "Bàlàcàniada Tràisticolorà", iar Cristoiu - care nu e Manolescu ! - nu mi-a suprimat articolul si nu a anuntat cà în ziarul lui nu voi mai publica în veac ; în 11-12 iulie 1998, în "De ce public la Cristoiu ?" i-am atacat pe Cristoiu (director) si pe Ratiu (proprietar). Nici Ratiu nu e Manolescu, de aceea autorul de mine a continuat sà publice în Cotidianul încà un an încheiat.

De acord : termenul a ataca este neconvenabil. Atunci refor-mulez : scriitorul Mircea Mihàies va fi avînd si "pàreri personale", cum se spune la Bucuresti ? Dacà nu are asa ceva - nu mai continuàm; dacà da : ce "pàrere personalà" are despre Campania dusà de N. Manolescu si de România literarà împotriva lui Caraion, sprijinindu-se pe "credibilitatea" unui securist notoriu si ràu-fàcàtor ca Pelin ? Nu i-am auzit glàsciorul de subdirector de constiinte ;

- Ne-tàcutul este I. Tîrlea. În Contemporanul din 27 mai 1999 m-a pus la punct, de mi-au mers fulgii - citez din acest reprezentant de nàdejde reprezentativ al noii generatii, cea în care ne pusesem nàdejdea cà va trài si va scrie altfel decât cele ce supravietuiserà sub dictaturà, în patru labe :

"Articolul dlui Goma este, încà o datà, incalificabil. Autorul sàu îi imputà dlui Manolescu afectiunea si recunostinta (de mult publice) pe care acesta i le poartà lui G. Ivascu, cunoscut turnàtor de puscàrie, zice dl. Goma si lucràtor la organul de presà al Securitàtii, Glasul patriei, dar e sigur cà nu pentru aceste lucruri îi poartà afectiune dl. Manolescu lui G. Ivascu (subl. mea, P.G.)".

Acesta a fost un citat - al doilea, din aceeasi interventie :

"Apoi dl. Goma îi reproseazà dlui Manolescu cà a semnat, alàturi de Dumitru Micu, volumul proletcultist Literatura românà azi, în 1965, si cà a scris cronici despre càrtile unora dintre scriitorii care, în epoca comunistà, martirizau cultura românà : Sàraru, Vasile Nicolescu, Dumitru Popescu. Se poate, eu nu citeam la acea vreme cronicile d-lui Manolescu, dar poate cà respectivele articole erau negative, poate cà dl. Manolescu dorea sà arate astfel nula calitate literarà a servitorilor regimului în comparatie cu valoarea literaturi adevàrate. Altfel nu-mi imaginez ce interes ar fi putut avea criticul sà scrie cronici despre scriitorii comunisti mentionati! (s.m. P.G.)"

Al treilea citat :

"Dl. Goma mai spune cà dl. Manolescu ar fi ajuns la conducerea României literare prin sprijinul electoral al unor scriitori ca Bàran, Pardàu, Toiu etc, împotriva altora precum Paler, V. Cristea, Dimisianu. Da, dar motivul real a fost acela cà dl. Manolescu a afirmat atunci primatul esteticului si neimplicarea literaturii în politic, program de care, dupà cum se vede, nu s-a dezis nici pânà în ziua de azi (s.m. P.G)".

Al patrulea si ultimul :

"Si ce dacà, în iulie 1990, dupà mineriadà, dl. Manolescu i-a luat un interviu lui Ion Iliescu, adresîndu-i-se cu formula om cu o mare? În fond era vorba de proaspàt alesul Presedinte (cu majusculà în text - n.m.) al României încà nedesprinse total de ticurile epocii de aur. Crede Dl. Goma cà în 1996 a fost mai bine ? A fost la fel (s.m. P.G.)".

I. Tîrlea avea, în Momentul decembrie 89, 24-25 ani, deci era matur ; în 1999, când scria scolàrismele sus-citate, fatal, numàra 35 ani, vârstà la care esti un împlinit (în sensul cà nu te mai schimbi, asa mori).

Dupà citatele de mai sus deduc : chiar dacà nu va fi apucat Cenaclul de luni condus de N. Manolescu, ca iubitor de literaturà, îl citea cu nesat pe criticul cel mai iubit dintre pàmânteni. Ca orice tânàr, si-l luase drept exemplu - a reusit sà-l imite !- cu atât mai vârtos, cu cât Modelul nu prezenta vreun pericol pentru regimul comunist (deci nici pentru imitator) - sà tot faci rezistentà prin manolesculturà ! A rezultat un literat român crescut în cultul "primatului esteticului" ("da, dar motivul real a fost acela cà dl. Manolescu"), în al neinformàrii "civile" ("se poate, eu nu citeam la acea vreme, dar poate cà"), zidàrit în spiritul catehismului nepàsàrii etice ("În fond era vorba de proaspàt alesul Presedinte al României"), în respectul institutiilor existente (ceausesti, înainte, iliesti dupà - altfel de ce ar fi scris, negru pe alb, în 1999, Presedinte al României, despre banditul Iliescu ? - eu stiu, dar n-am sà pierd timpul cu un Tîrlea). Si ignorînd cu consecventà - si cu o càtunalà superioritate - tot ce tine de moralà.

La edificarea - din beton armat - a statuii lui N. Manolescu un rol hotàrîtor l-au avut profesorii. Caragiale, acum un secol, îi spunea dàscàlime. Chiar dacà nu toti reprezentantii ei au iesit abia ieri din ruralitate, pàtura, clasa, casta, este aprig conservatoare, cu un termen demonetizat de comunisti : reactionarà. Ca si tàranului (devenit colectivist), dascàlului, fie el universitar, nu-i plac schimbàrile, zdrunci-nàturile, ràsturnàrile sociale, mentale. Or dàscàlimea din primele luni ale anului 1990 s-a manifestat ca fesenime (de ambe sexe)

Fesenimea eternà - sau mitabastonimea - analfabetà, imoralà, obscurantistà, obscenà - are nevoie, întru compensatiune, de un chip cioplit - si imaculat L-a gàsit - în Manolescu. Si îl adorà - în ciuda evidentelor.

La urma urmelor ce le reprosez "colegilor" lui N. Manolescu (un loc privilegiat detinîndu-l Dorin Tudoran) : cà nu-l denuntà ? Cà nu-l delationeazà, cum atât de neologistic se exprimà Geta Dimisianu - despre altii, se întelege, nu despre sine si despre activitatea-i (din ilegalitate) extrem de paralelà ?

Le reprosez scriitorilor români cà nu spun adevàrul - negru pe alb, ca niste condeieri ce sunt. Cà nu sunt în stare de a se desprinde de meschinele lor interese imediat-personale, pentru a se ridica în picioare si a privi màcar de la înàltimea ochilor unui om. Ca sà constate cà nu sunt singuri pe lume (doar ei, cu aranjamentele lor, cu interesele lor si cumnatele lor, personale). Pentru scriitorul român a venit momentul sà aibà în vedere si interesele altora, ale oamenilor în general, nescriitori - cu care nu au tratat combinatiuni, pacte, acorduri, învoieli ; sà-i aibà în vedere si pe aceia, màcar de, cum se zice : "amorul artei"

Le reprosez scriitorilor români micimea de suflet, egoismul primar - meschinària în viatà (si în operà).

"Mint - deci exist" - iatà deviza literatorilor rezistenti prin culturà. Se minte si prin omisiune, prin tàcere. În timpul nostru bolnav este nevoie, nu doar de pâine, ci si de adevàr. O faptà rea a altuia, tàcutà de tine devine o faptà rea a ta: prin complicitate.

Acolo intrînd si faptele rele ale "prietenului", negate, justificate de tine, în numele unei prietenii decàzute.

 

L i i c e a n u

 

Fatà de el obedienta scriitorului român pus în fata evidentei (acuzatii precise, cu argumente) este si mai izbitoare. Poti tu sà ràs-dovedesti cà Liiceanu este las, mincinos si, desi plin de sine, pe dinafarà, pe dinàuntru nesigur (motiv pentru care nu-si recunoaste erorile) - nu esti auzit ; nu esti luat în seamà ; ba acuzat de calomnie la adresa lui, de atentat împotriva culturii curate cu voie de la Petre Roman (mostenitorul tatàlui sàu) si de la Brucan.

El, spre deosebire de Breban si de Manolescu, se protejeazà cu douà umbrele - mai corect : se tine sub douà toluri :

1. Al editorului bucurestean care a importat din canalele Parisului teoria potrivit càreia autorul unui manuscris nu este si autorul càrtii rezultate, acela fiind un cersetor, un încurcà-lume care-l împiedecà pe editor, adevàratul fàcàtor al càrtii (dimpreunà cu contabilul si cu sora acestuia) sà oficieze la altarul Culturii. În acelasi pret, editorul Liiceanu exercità un permanent santaj, nu numai asupra asupra bietilor autori care vor si ei sà aparà la Humanitas, dar si asupra celor care bat la poarta altor edituri : filosoful se fereste de mesaje scrise, telefonate, el transmite cuvântul de ordine, dorinta, serviciu-contra-serviciu prin viu grai, de preferintà la bucàtàrie : Cutare este un ingrat - nu trebuie sà i se dea ocazia sà recidiveze editorial ; Cutàrescu l-a înjurat pe el, deci îi va înjura pe toti cei-buni, ar trebui sà nu-l primeascà revistele în care-si culpabilizeazà confratii ; Cutàreanu este periculos, uite, a înjurat-o pânà si pe Monica Lovinescu ! Ce sà mai vorbim de Cutare : a avut nesfârsita obràznicie sà traducà în româneste - încà din 1987! - Fiintà si timp de Heidegger, când el, Unsul lui Noica (si al lui Plàmàdealà) era destinat sà o facà - si a fàcut-o, dar prost, dupà cum (încà din 1988) constatau Grigore Popa si Anton Dumitriu - care nu-si opreau creionul rosu doar la textul traducerii, mergeau mai departe, la caracterul traducàtorului

Degeaba X, editor si el ori sef de publicatie ori cronicar cotat este si inteligent si onest, deci concede cà ai dreptate când te plângi : Liiceanul a trimis la topit o carte de a ta (si nu oricare : una de màrturii), fàrà sà o fi distribuit ; degeaba în sinea lui ori în cerc foarte restrâns (si de ne-scriitori) admite cà Liiceanu a comis porcària pe care nu ti-o fàcuserà nici comunistii ceausezi. Numai cà are o carte gata sà aparà la Humanitas, sotia lui o traducere ; el însusi trece drept critic de casà - cum sà-ti ia partea, tie, aflat în conflict cu un om-institutie, de care depinde pâinea si cariera - nu doar a lui ci a întregei familii ? ;

2. Al protejatului-protectorului Monicilor - stiut fiind :

Ce spun-gândesc Monicii - gândeste-spune Liiceanu.

Si viceversa.

Când este dovedit cà a distrus càrti, cà a refuzat altele, de valoare, Liiceanu recurge la justificàri infantile, debile ca :

Mà acuzi cà am trimis la topit o carte - de ce nu vorbesti de miile de càrti pe care le-am editat ?, sau :

Mà calomniezi numai pentru cà ti-am refuzat tie o carte !

Ce usor : când esti prins cu mâta-n sac, îl acuzi pe pàgubas cà îti face "asta" numai pentru cà îti poartà picà.

În solidaritatea scriitoriceascà de tip complicitate cu Liiceanu s-au manifestat si cei care, în virtutea prieteniei dinainte de 89, nu au vrut sà-l tràdeze Asa este în România : cine se plânge de o nedreptate flagrantà acela este un ingrat ; cine ia public partea victimei este - cum altfel? - tràdàtor.

Aici nu mai conteazà Liiceanu, care, în chestiunea topirii Culorii curcubeului, nu a dat o explicatie publicà - necum sà-si exprime regretul pentru o faptà ca aceasta, înalt culturalà. În sapte de ani de când zic, scriu, îl invit, îl somez sà ràspundà nu a produs nici o intentie de explicatie.

La urma urmei, Liiceanu este un fleac ; un apendix, un pretext - adevàratii protagonisti fiind, în ordine cronologicà : Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Gabriela Adamesteanu, I. Buduca, Pruteanu, Manolescu, Zaciu, D.C. Mihàilescu, Al. Stefànescu, Dimisianu, Mircea Martin.

Doi buni prieteni ai mei Grigurcu si Tudoran, stiind bine cà Liiceanu mi-a distrus o carte, au pàstrat o tàcere, nu înteleaptà, ci complice : la curent cu Campania de presà declansatà de Monica Lovinescu prin semnalul de atac : mi pare ràu cà l-am cunoscut pe Paul Goma", au participat cu drag la ea ; (la curent cu Campania împotriva lui Caraion, în care Manolescu a fàcut apel la umbrela Securitàtii, Grigurcu si Tudoran au manifestat aceeasi atitudine lasà, fie de tàcere neinteligentà, fie de complice de-a dreptul, ca Grigurcu - doamne fereste, nu cu victima !).

Singurii scriitori români care s-au rostit, public, despre fapta liiceanului au fost Laszlo Alexandru si Mariana Sipos.

 

M o n i c a L o v i n e s c u

 

Joacà (dimpreunà cu Virgil Ierunca), de la "revolutie" un rol nedemn. Ea, care mai mult decât oricare exilat român tràise-la-Paris-în-România, dupà càderea Zidului Berlinului, nu a fàcut decât sà con-tinuie viata literarà dâmboviteanà, cea bucàtàrità din bârfà, din intrigà, din punere-bine, din asociere momentanà cu X pentru "luxarea" lui Y, (mâine fiind altà zi, va fi o altà ordine) din menajarea lui Z, notoriu porc de câine - dar influent (dupà expresia D-sale : "pozitiv").

Capitalul de prestigiu câstigat în decenii de oficiere la microfonul Europei libere Monica Lovinescu (si Virgil Ierunca) l-a(u) întrebuintat fàrà tresàrire în apàrarea unor cauze strâmbe - ca fabricarea unei Blandiane rezistente, nu doar prin culturà, ci si prin sertar - inventat ; prin "securist la poartà" - inventat : în realitate fiind militianul lui Gogu Ràdulescu. Întru "compensatie", a regizat pedepsirea mea : prin solidarizare cu editorul distrugàtor (dacà nu cumva D-sa fusese initiatoarea) ; prin expulzare din exil, prin anatemizare, cu urmàrile : campaniile de presà (22, România literarà, Cuvîntul, Adevàrul), în 1997, dupà aparitia Jurnal-ului I-II-III; prin cenzurare totalà (via Manolescu), prin nepublicarea unor volume, nedistribuirea celor, în sfârsit, imprimate, prin organizarea unui embargou al publicàrii - prin "contestare"

Astea sunt fapte de (mare) rusine. Însà dacà ai necugetarea (sminteala, vorba lui Zaciu) de a denunta doar câteva din ele - cum fàcusem în anexa la Jurnal-ul editat de Nemira - esti lichidat (pardon: "contestat"). De cum a anuntat cà D-sale îi pare ràu cà l-a cunoscut pe Goma, toatà lumea-bunà-literarà-curatà ce fàcuse bàtàturi la genunchi-coate, de cât rezistase (prin culturà) s-a nàpustit orbeste, asupra "ingratului", fàrà a tine seama de textul atacat, fàrà a practica citatul corect : Adamesteanu si Pruteanu, Stefànescu si Manolescu, Bianca Marcu-Balotà si D.C. Mihàilescu, Dimisianu si Dimisianca, Tîrlea si Zaciu, Al. George si Buduca, Paruit si Tepeneag si Breban si Iorgulescu si Grigurcu si Tudoran

 

Numai cà mecanismul unanimitàtii în condamnarea calomniatorului Goma nu a functionat doar din solidaritate cu Monica Lovinescu. Mai corect : nu numai acesta a fost motorul. Bravii apàràtori ai sàrmanei calomniate Monica Lovinescu în fapt si-au apàrat propria mosie (ca Mircea al Eminescului). Însà neavînd resurse (citeste : argumente) cu care sà contrazicà "inventiile" mele la adresa lor, au trecut, fulge-ràtor, la diversiune : ei luptà numai pentru respectarea unor principii!

Principii la G. Adamesteanu ! La Alex. Stefànescu !, la Iorgulescu, la Pruteanu, la Buduca, la Balotà, la Dimisianu, la

la D.C. Mihàilescu : dupà articolul sàu din 22 în care mà acuza de calomnie, de abjectie, de turnàtorie, recunostea fatà de Dan Petrescu cà Goma are dreptate, în Jurnal, în proportie de 90 % Ei da, càci noi români sântem : una credem, alta scriem ;

principiile lui Liiceanu : s-au confirmat cu prilejul alegerilor pentru Televiziune, ca si în chestiunea cu totul si cu totul moralà Plesu-Dinescu

Am mai spus, repet : cavalerii Doamnei Monica Lovinescu erau în fapt niste cetàteni care treceau si ei pe acolo si s-au supàrat pentru cà se întepaserà - în spinii mei. Dar sà se apere de "calomniile"-mi, singuri-singurei ? Mai ales cà ceea ce pretindea înjuràtorul Goma era cam adevàrat Cam asa era - dar de ce s-o spunà în gura mare, de s-audà masele largi de cititori?

Printre putinii care s-au declarat a nu fi fost "atacati": Alecu Paleologu - însà si dânsul, român de vità veche, a produs un citat fantezist din Jurnal-ul meu

În încheiere : s-a confirmat încà o datà reprosul formulat de mine, în 1991, la un colocviu la Roma - anume : dacà Iliescu "câstigase"alegerile din 20 mai 1990, acest fapt se datora în cea mai mare màsurà demisiei intelectualului român, în general, în special : demisiei scriitorului.

Fiindcà "pe timpul dictaturii", scriitorul s-a aflat mereu alàturi de càlài, nu alàturi de victime.

Solidaritate scriitoriceascà ? Am dat câteva exemple, din pàcate, reprezentative. Scriitorul român nu este capabil sà se salte la nivelul literaturii, el ràmâne unde a fost : la starea, la halul - la natura activistului de partid din sectorul cultural.


Înapoi la sumarul scrisorilor
La prima pagina