Paris 16 mai 1998

5. Complexul pesterii

 

Nu este vorba de pesterea lui Platon, ci de una carpatină, folosită ca adăpost de indivizi, de familii, de clanuri - de comunităti. Cu timpul oamenii au iesit din caverne, si-au scobit bordeie, si-au ridicat case, chiar case-peste-case - însă au rămas cu mentalitate de pesteră.

Care se rezumă astfel : individul care pleacă din comunitate - e bun plecat : chiar de se mai întoarce, considerat trădător, "străin" - nu mai găseste loc în pestera natală.

Cronologic, primii "fugari" fuseseră cei care, de teama de a nu fi arestati de comunisti, fugiseră de-a acasă, din sat, din oras, ascunzîndu-se în păduri, în munti. Nu putini dintre ei îsi făcuseră ascunzători chiar în casa părintească, în sură, în pivnită, în grădină - aceia erau ngropatii" ; în fine, cei care zidăreau, "furînd" din câte o odaie un spatiu-fâsie rar mai lat de un metru, ori prefăceau o debara, un unghi mai greu observabil, în ascunzătoare - aceia erau nziditii". În mare, si ascunsilor li se spunea : fugari.

După ce partizanii au fost lichidati - în anii 60 - fugari li s-a mai spus celor care, într-adevăr, fugiseră din România, trecînd frontiera, pentru a ajunge în Occident. La acestia exista o legătură între numire si numit. Însă si celor care, profitînd de o călătorie în Occident, rămăseseră acolo, tot fugiti li se spunea. Astfel vorbeau, nu doar securistii, ci si anticomunistii.

De pildă pictorul Sorin Dumitrescu publica în 1990, în primul număr din revista Memoria, amintiri despre sculptorul George Apostu, vizitat, nainte de revolutie" la atelierul lui de la Paris. După Sorin Dumitrescu, Apostu i-ar fi spus :

Bre, nea Sorine, eu nu-s fugit ca ăstia, eu sânt un om necăjit.

Dacă este adevărat ce spune pictorul, asta vine asa : sculptorul, temîndu-se de eticheta : "fugit" pusă de securisti si de asimilati, nu o refuză (eventual explicînd motivul), ci o pasează, pe sest, altuia (care nu bagă de seamă). Pentru sine, revendică statutul de om-necăjit (de parcă ar fi fost singurul necăjit, dintre "fugiti" - dar, cum noi sântem băieti cititi, si l-am lecturat, cum se spune acum, chiar si pe Camil Petrescu din piesa si romanul realist-socialist-troglodist cu Bălcescu, acolo erau "tărani obiditi").

O fi poetic-spus, dar egoist ; si fals. Eventuala deficientă (poetică) de exprimare nu trebuie pusă pe seama faptului că - nu în-tâmplător ! - materialul sculptorului Apostu (ca si cel al pictorului Dumitrescu) nu este cuvântul.

 

Desi scriitor (si deloc oarecare !), nestăpânind limba română, Nicolae Breban folosea - îi mai scapă si astăzi - termenul : "fugiti" pentru a-i desemna, nu doar pe acei români care, dintr-un motiv sau altul, nu se mai întorseseră în România, dintr-o călătorie ; pe emigrantii germani si evrei - dar chiar si pe aceia care, după evenimentele din România din decembrie 1989, plecaseră din tară, să-si caute norocul aiurea. Nu este deloc ciudat - la Breban : mai întâi, pentru că el, desi nepot de popă unit, este, structural, un aparatcik, intrarea lui în C.C. nefiind nici întâmplare, nici dorintă de cătărare pe scara-socială comunistă (era si aceea, dar nu dominantă). Ci pentru că acolo îi era locul - iar limbajul folosit îl trădează (să-i fie citite interviurile din ultima vreme !). În al doilea rând, lui Breban nu-i plăcea deloc atunci când era numit "navetistul de serviciu", acela carele, înainte de 89, călătorea în triunghi între Bucuresti, München, Paris, cum numai Pintilie, Cernescu, Sorescu (si Blandiana - înainte de 89) călătoreau. Deci, el refuza eticheta - adevărată - de navetist, întorcînd "insulta", zicîndu-le "fugari, fugiti" tuturor exilatilor - cu exceptia sotiei sale.

Unii, printre care si eu, îi mai spuneau : curluntrist : venea la Paris, scria o carte-cinci, se întorcea frumusel la Bucuresti, unde povestea buducilor si grosanilor "exilul" său, după care mai publica o carte, la Bucuresti, mai lua un premiu (la Bucuresti), era sărbătorit oficial - la Bucuresti. Asadar, termenul : "navetist" îi venea ca o mănusă : în primăvara anului 1977, după ce l-am invitat să se alăture miscării pentru drepturile omului si de solidaritate cu Charta 77, el a motivat că are de scos o carte. După aceea am aflat cum anume a publicat, atunci, Bunavestire : i-a anuntat pe prietenii si tovarăsii săi Burtică si Plesită (atunci ministru al Securitătii) că, dacă nu i se editează romanul si nu i se dă pasaport permanent, el face ca Goma - ba chiar si mai si !

Face ca Goma - ba chiar si mai si De fiecare dată când, câte un scriitor fost-si-actual (în prezentul-actiunii) comunist : Eugen Barbu, Desliu, Geo Dumitrescu, Jebeleanu - si Breban - aveau câte "o problemă (care, altfel, n-ar fi putut căpăta rezolvare), îi amenintau pe tovarăsii lor de mai-sus că ei, dacă nu li se dă satisfactie, fac ca Goma - ba chiar mai mult decât atâta Desigur, numai pentru că, până la urmă li se rezolvase acea problemă, nu-si puseseră amenintarea în aplicare Iată, Breban : el îsi zicea "exilat", familia i se afla la München, nevasta la Paris (ne-fugită !), iar el continua să existe ca scriitor în Republica Socialistă România a lui Ceausescu : i se publicau cărtile, era inclus în antologii, în manuale, în dictionare - nici vorbă să fie scos din biblioteci si din memorie, ca toti scriitorii, nu doar "fugiti" aceia, ci si emigrati în Germania Federală, în Israel

Bietul Apostu, Dumnezeu să-l ierte : la alde Breban se va fi gândit, cu omenească gelozie, atunci când îi spusese lui Sorin Dumitrescu (dacă-i va fi spus - de ce nu ?) că el nu-i fugit ca ăstia (corect : nu voia să fie considerat, la Bucuresti, ca ăstia), pentru că "ăstia", printre care, vai, si el, nu mai puteau să se întoarcă în tara lor, când aveau chef - ca Pintilie, ca Cernescu, ca Giurchescu - ca Breban.

Rezultă că nu doar activistii, ci si anume persoane cultivate gândesc pestericol - iar Breban, el însusi un iesit-din-cavernă, continuă să-i trateze pe cei care nu aveau, ca el, voie de la primărie, să se întoarcă ("din exil" ! - deci : să facă naveta, nu ?) - de "fugari"

 

Complexul pesterii este propriu acelor daco-romi convinsi că buni-români sunt doar ei, cei care n-au iesit din groapă, din grotă, din stână, din sat, din târg - din tărisoară ; ei, care "au rămas pe baricade" (să fie întrebati : în ce pozitie, rămânerea aceea : în genunchi ?, pe burtă, cu capul acoperit?, pe spate, gata să plătească astfel dreptul de a nu fi lichidat ?) ; să lupte, ei, împotriva comunismului "la fata locului" (cam ca Alexandru George, vânjosul combatant antibolsevic - dar care nu se deconspira - Ce, eram tâmpit ?). Dacă ai avea curiozitatea (sadică) să cercetezi la fata locului, ai afla că luptătorul nu luptase împotriva niciunui activist, niciunui securist (ce, era să se ia la bătaie cu unchiul, cu vărul, cu fratele, cu sora ?), dar, dacă acum este moda revolutiei, a revolutionarilor, a rezistentei (prin orice, chiar prin agri- cultură), de ce nu ?

Asadar, trebuie să întelegem : pestera aceea este locul în care nu (mai) pătrunde nici un înstrăinat, nici o veste din străinătate. Noi sântem de-aici, noi sântem cei mai bravi, cei mai dati dracului, născuti gata-făcuti (si, în acelasi pret, ortodocsi !, ca Nae !) - să nu ne vină "altii", din "altă parte" să ne-nvete pe noi ce să facem - dar mai ales ce să fi făcut

După aparitia primelor 3 volume din Jurnal, anul trecut, un istoric literar din Oradea, colaborator asiduu - si credincios, cum numai un ardelean poate fi - al Fundatiei Buzurale Cândìa, indignat de njurătu-rile" mele în directia Buzura, Blandiana, îmi recomanda, în Familia, următorul remediu :

"să se întoarcă în tară, să lucreze împreună cu noi, să aibă succese cu noi, să gresească cu noi" - subl. mea, P. G.).

Nu i-am răspuns - ce să-i fi spus : că el (cu Buzura-al lui) n-are decât să gresească sănătosi ! : o va face, sânt convins, foarte bine ! Eu plecasem din pesteră - si cu sufletul, după ce trupul îmi fusese alungat din tara si a mea, tocmai, ca să nu gresesc mpreună cu persoane ca Simut si ca Buzura (de Blandiana ce să mai vorbesc !).

Atunci când voi dori să mă întorc în România, să fie sigur : n-am să cer bilet de voie nici lui, nici Buzurăi-Dodă, nici lui Petre Roman, nici lui Constantinescu, nici Zoepetrei - nici chiar tovarăsei lor, Carmen Firan.

Si nici lui Mircea Dinescu :

În primele zile ale lui ianuarie 1990, când bunul său prieten Dorin Tudoran se întorsese din România, după ce se epuizaseră saluturile si întrebările de circumstantă (Ce mai face sotia, ce mai face copilul ?), Poetul si Tancheta a(u) trecut direct la chestiune :

Si, altfel, Dorine, când te-ntorci tu la tine, la Washington ?

Această întrebare nu a fost - în mod exceptional - pusă în glumă de legendarul glumet din Slobozia.

Iar această întrebare-interpelare este una pestericolă.