[an error occurred while processing this directive]

 

 

Paul Goma

 

 

IV

 

 

S C R I S U R I 1998

 

 

 

 

I

 

 

 

 

Paris 12 ianuarie 1998

 

Pe marginea volumului

 

Le livre noir du communisme

 

 

 

În Timpul din decembrie 1997, la rubrica Poligraf, Dorin Spineanu încearcà o dare de seamà a volumului recent apàrut la Paris.

Încearcà - am spus, pentru cà, gràbit, comite câteva erori :

a. eroare de lecturà : scrie (mai si subliniazà !) : "indicele alfabetic al lucràrii cuprinde doar un singur nume de român, Virgil Ierunca si - se pare - iadul care a fost aici este cuprins într-o singurà paginà !"

Inexact : Indicele "cuprinde" 21 "nume de român(i)" - însà nu din aceastà pricinà trebuie sà fim noi, Românii, nemultumiti ;

b. eroare de informare : "Asa a pàtit dl. Banu Ràdulescu, initiatorul revistei Memoria!"

Asa, cum ? Citez iar : "Criminalul regim Iliescu a obstructionat orice demers în acest sens, mergînd pânà la violente fizice împotriva celor care doreau sà ne împrospàteze memoria", explicà Dl. Spineanu.

Ne asteptam la altceva de la "criminalul regim Iliescu"? Nu - însà nici la obstructia lui Banu Ràdulescu însusi, din chiar momentul aparitiei revistei Memoria, când a refuzat sà publice màrturii despre reeducarea de la Pitesti. Ràspunsul pe care l-a dat lui Virgil Ierunca, la Bucuresti, în luna mai 1990 (precum si în scris, mai târziu) a fost nàucitor :

ntâi sà facem mai multe comisii de cercetare, din care sà facà parte sociologi, psihologi si istorici care sà cerceteze, cu obiectivitate (?!) documentele, abia apoi acestea sà fie date publicitàtii".

Frumos, nu ? Parc-am mai auzit de procese fàrà martori

Sà tinem minte la cine voia Banu Ràdulescu sà facà apel întru luminarea fenomenului Pitesti - ne vom mai întâlni cu acest argument: al scrierii istoriei, excluzînd màrturiile, dînd crezare doar concluziei trase de istorici-sociologi-psihologi (si astrologi, adaug eu) în urma cercetàrii documentelor oficiale.

Si din aceastà pricinà am declinat invitatia lui de a face parte din colegiul redactiei revistei (cealaltà : prezenta nejustificatà, obraznicà, ofensatoare la adresa memoriei a Anei Blandiana si a lui Doinas). Întâlnit la Roma, în luna mai 1991, Banu Ràdulescu a dat vina nepublicàrii màrturiilor despre Pitesti pe Doinas (si el prezent): ca presedinte de onoare a Uniunii scriitorilor, refuza banii necesari functionàrii revistei (din al càrei colegiu fàcea parte).

Conceptia lui Banu Ràdulescu (el însusi trecut prin Pitesti) a triumfat : editura Vremea a publicat în 1995 (selectarea si falsificarea "materialelor" a cerut vreme !) volumul Memorialul ororii, în fapt Cartea albà a Securitàtii volumul II. Despre aceastà recidivà a cuplului orwellian Pelin-Màgureanu m-am rostit în Familia (7-8/97). Cu excep-tia câtorva pitesteni (eu cunosc un singur "student" : Stefan Davidescu, ce-si va publica màrturia în curând, la Nemira), victimele "reeducàrii" nu au deloc chef sà se afle adevàrul.

Iar aici mà întâlnesc cu Dorin Spineanu, când vorbeste despre aceste animale care nu existà (ba da : în spatiul carpatin !), numite ba Diaconescu, ba Galbeni - las-cà nu sunt deloc singurii : nici întru senilitate (alibi al multor ticàlosii), nici întru viclenie tàràneascà-activescà de tip Ceausescu si Iliescu.

Înapoi la Cartea neagrà a comunismului - Dorin Spineanu mai comite o:

d. eroare de judecatà - atunci când scrie cà absenta României din paginile càrtii se datoreste (in)activitàtii securistilor. Adicà : securistii diplomati nu s-au deranjat sà-i documenteze pe autorii Càrtii negre

Dacà ar fi consultat - totusi - Index-ul cu pricina, ar fi dat si de numele meu - care, aici nu intereseazà decât în màsura în care explicà, prin negativà, ca sà zic asa, cvasiabsenta româneascà- citez de la pagina 489 :

"Stim () cà am gresi dacà am pune în plinà luminà destinul dramaturgului ceh Vaclav Havel, al filosofului maghiar Istvan Bibo, al scriitorului român Paul Goma ori ale altora provenind din intelighentie si i-am làsa în umbrà pe cei màrunti"

Aici este vorba de o purà diversiune : capitolul în care se vorbeste de România a fost redactat de "specialistul" Karel Bartosek, fost membru al CC al UTC-ului cehoslovac, ce, prin înselàciune (si dupà ralierea lui Mihnea Berindei si a lui Alain Paruit), a pus mâna pe revista fondatà de noi, anticomunistii, LAlternative, transformînd-o, nu doar în Nouvelle (sic) Alternative, ci într-o publicatie nostalgic (si conspirativ comunistà). Iar aici, în Cartea neagrà, opereazà douà falsificàri:

l. atunci când explicà : nu a vrut (el, Bartosek !) sà reducà analiza la "represiunea culturalà", deci refuzà sà se opreascà asupra tributului greu plàtit, în comunism, de "culturali" - scriitori, filosofi, juristi, istorici, artisti, savanti;

2. din aceeasi miscare, scontînd pe "impresia" primà, îi exclude pe scriitori (folosofi, dramaturgi) dintre martori, deci nu ia în seamà si màrturiile lor (cu o exceptie : Soljenitîn - însà prezent numai cu Arhipelagul Gulag).

Întru "consolare" : de la rusi, Vladimir Bukovski este pomenit de douà ori, dar nu i se iau în seamà càrtile de màrturie ; Saharov amintit de douà ori, Leonid Pliusci o singurà datà, Andrei Siniavski o datà, Andrei Amalrik si Natalia Gorbanevskaia deloc ; în aceeasi situatie se aflà si polonezul Adam Michnik si cubanezul Armando Valladares, care a petrecut 20 ani în închisorile castriste si a càrui màrturie (apàrutà prin 1980) a fàcut multà vâlvà la Paris. Iar dacà nu sunt pomenite numele : Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Gabriel Andreescu, Doina Cornea - sà fim asigurati : tovaràsul Bartosek i-a nemurit pe Ana Pauker, pe Pàtràscanu, pe Vasile Luca, pe Foris, pe Iustinian

Cum se explicà prezenta doar a lui Virgil Ierunca ? Simplu : dacà s-ar fi multumit cu publicarea studiului sàu doar în româneste, acesta ar fi cunoscut soarta càrtilor lui Bacu, Cârje, Grigore Dumitrescu : s-ar fi stiut de Pitesti doar în cercurile exilatilor români ; dacà ar fi scris un roman (ca mine, Patimile dupà Pitesti), chiar publicat în francezà, ar fi fost ignorat de tovaràsul Bartosek - ca ne-màrturie. Or Ierunca nu s-a màrginit la publicarea textului sàu Le phénomène concentrationnaire en Roumanie, întâia oarà ca postfatà la volumul meu, Gherla (Gallimard, 1976) ; nici cu publicarea aceluiasi text, augumentat - tot ca postfatà, de acea datà a romanului Le Chiens de mort - titlul în francezà al Patimilor (Hachette, 1981), ci, cu prefata lui Furet, si-a publicat eseul în volum autonom, în francezà.

Si Dorin Spineanu cade în pàcatul mioritismului - acela de a da vina pentru nereusitele noastre, totdeauna pe altul - fie acela stràinul (Yalta, Malta, Churchill, Roosevelt, Ungurul, Jidanul, Bulgarul), fie unul de-al nostru, dar altfel : înainte de 1989 - tiganul ; dupà : securistul

Desigur, securistul nu are interes în etalarea adevàrului (s-ar afla cà a fost pur si simplu càlàu), însà nici victima nu întâmpinà cu satisfactie perspectiva spunerii (publicàrii) adevàrului - fiindcà s-ar afla cà nu fusese doar victimà

De aici "reticenta" fatà de accesul la dosarele de Securitate - nu numai a unor Iliescu, Roman, Màgureanu, Vadim, Pàunescu, Babiuc - ticàlosi de notorietate - nu doar a turnàtorilor de închisoare cu condicutà (Quintus), ci si a "democratilor" Diaconescu, Galbeni, Constanti-nescu, Zoe Petre - iar dacà ar mai fi tràit Coposu, cu certitudine cà si Tatàl Natiei s-ar fi opus din ràsputeri "divulgàrii" dosarelor, pre- textînd: "Pentru a nu provoca tulburare"

Mà întorc la Cartea neagrà a comunismului si la afirmatia lui Dorin Spineanu cà securistii ar fi sabotorii, ei ar fi vinovatii "doar un singur nume de român" si "o singurà paginà" - am vàzut cà aceste presupuneri sunt inexacte, însà asta nu amelioreazà cu nici un chip "locul României în lume".

Absenta informatiilor despre România (cu exceptia citatà) este imputabilà nu (doar) securistilor - ci si istoricilor români.

Stiu despre ce vorbesc, fiindcà am fost în miezul evenimentelor : acum douà decenii conduceam o colectie la Hachette. Printre prioritàtile autoimpuse: publicarea unei Istorii a României si a unei Istorii a literaturii române - ambele pentru uzul neromânilor, în primul rând al francezilor. Dupà cum se poate constata din Jurnal dar si din volumul Scrisori întredeschise, am avut promisiuni ferme - din partea lui Nicolae Manolescu, din a lui Matei Cazacu. Ce s-a ales din ele ?

Manolescu, întors la Bucuresti, n-a mai dat semn de viatà ; la întrebàrile mele : Merge, merge, Istoria literaturii promisà pentru a fi tradusà în francezà ?, nu a ràspuns. Matei Cazacu, pe care-l aveam "la îndemânà" la Paris, la fiecare întâlnire mà asigura cà merge, merge - dar greu - între timp acelasi istoric publica, ba un studiu despre Petru Cercel, ba o carte întreagà cu Dracula

Rezultatul - în 1997 : despre literatura românà Francezul nu stie mai mult decât aflase din Panorama lui Bazil Munteanu (editatà în 1938 !) - fiindcà Ionesco si Cioran sunt "scriitori francezi de origine românà"; despre istoria României, fie cà stie câte ceva din cartea comunistului Castellan (toti românii îl înjurà - ei si ? - cu ce înlocuiesc ei minciunile comuniste : cu neantul - adevàrat, mioritic ?), ori din cea recent apàrutà, semnatà de Catherine Durandin - la care toti românii strâmbà din nas, gàsindu-i "lipsuri", erori de apreciere, însà nici o clipà nu se gândesc sà dea vina pe Matei Cazacu, pe Mihnea Berindei, pe Dinu C. Giurescu - ce-or fi fàcut ei, românasii nostri, cât au stat "la adàpost" în exil, pentru ca România sà nu fie cunoscutà ca o mare necunoscutà ?

Sà (re)spun eu : Matei Cazacu s-a ocupat de Petru Cercel, de Dracula, iar dupà 1989 a umblat pe la Chisinàu si, dupà ce a stat de vorbà cu doar Hàdârcà, i-a ars un studiu "cu màrturii" (la plural), potrivit càrora Basarabenii n-au vrut si nu vor unirea la România - "fiind ei moldoveni conservatori din fire"(ceea ce a confortat atitudinea filo-sovieticà a lui Iliescu ; ceea ce a anticipat orientarea pro-ucra-ineanà a lui Constantinescu) ; Mihnea Berindei : e drept, s-a ocupat de drepturile omului, însà ca istoric, de doar vàmile turcesti din sec. XVI-lea ; Giurescu - a !, el s-a ocupat, la Bucuresti, de glorificarea Ceausescului, iar la la Washington (pe banii lui Ratiu), de denuntarea Monicài Lovinescu, a lui Virgil Ierunca, a lui Tudoran si a mea - ca "prea critici ai lui Ceausescu, deci de-a dreptul antiamericani "!

Asta este, iubite Dorin Spineanu : vorba unui cioban (altfel mioritic) :

Cum ti-o faci, asa ti-o dormi !

De aici concluzia : ce-si face Românul cu mâna lui (dar mai ales: ce nu-si face), n-o va realiza în veac, în locul lui, nici Rusul, nici Bulgarul, nici Ungurul, nici Ovreiul - cum ar veni : detractorul, calomniatorul, dusmanul-etern al românimii

Vorba aceluiasi cioban :

Ce-si face Românul cu mâna lui - lucru manual !

P. S. À propos de lucru-manual : n-ar strica defel ca analfabeti de acabitul Blandianei, care are, n-are treabà, îsi dà cu pàrerea în adunàri, de obicei internationale, afirmînd fàrà pic de rusine, cà România si Românii au fost cel mai cumplit martirizati de comunism (si rosteste asemenea idiotenii si nesimtitorisme în prezenta Polonezilor, a Balticilor - a Rusilor !), sà punà mâna, sà ràsfoiascà aceastà carte ; iar dacà s-ar mai aduna de pe drumuri si s-ar întoarce la uneltele sale - cu tot cu printul consort - ar face si mai bine. Nu de alta, dar cine stie ce alt monstrulete ne mai cloceste - dupà acest Puiu Constantinescu

 

 

 

 

G r i g u r c u

 

12 ianuarie 1998

 

Despre Grigurcu s-a spus-scris totul - si contrariul : cà este un foarte bun poet, un subtil - si cumpànit - critic literar de poezie ; cà nu e chiar atât de bun poet (mai avem noi si altii, muuult mai buni), iar criticul este un resentimentar, un înàcrit, un veninos, avînd el plàcerea diabolicà de a scuipa pe morminte sfinte si a stropi cu noroi statui de ghips veritabil, ba chiar si din mucava naturalà ; cà la cei peste saizeci de ani ai sài nu a scris màcar o "sintezà" - când mult mai junele oradiot Ioane Chinezut a si comis vreo saispe (toate cu titluri interogative)

S-a mai spus (pe ici, pe colo) cà poetul si criticul literar Gheorghe Grigurcu sade ca un huhurez la dracu-n praznic, la Tîrgu Jiu. N-o fi avînd el chiar domiciliu-obligatoriu, dar izolarea cu care este înconjurat de tîrgjieni, nesolicitarea dinspre Centru (asa se vorbeste, cu totul abuziv, despre Bucuresti), face ca el sà nu se simtà mai liber în capitala Gorjului, decât de-o pildà eu, în satul-nou Làtesti, din Bàràgan - cel care nu mai existà, Màguritatea l-a arat prin 1964.

Stiu cà vorbesc în pustiu (de la Bàràgan mi se trage), dar fac asta de când mà stiu, de ce n-as continua ?

 

Plec de la faptul cà Grigurcu este, nu doar un càrturar si un om de literà si de cuvânt cu care s-ar mândri oricare altà comunitate europeanà - cu exceptia Românilor : n-or fi alcàtuind o comunitate, ci doar o adunàturà - dar, ca s-o dau pe ardeleneste : "apartâne" - de Uniunea Scriitorilor ; de Ministerul Culturii (fiind si în colegiul de redactie al Contemporanului), iar politicamente, cu-carnet, fàrà-de-carnet, omul a adus mari servicii Partidului Tàrànist (bine : si Crestin), lucrînd câtiva ani buni la oficiosul Dreptatea

Sà zicem asa : din partea Uniunii Scriitorilor - al càrui membru eminent este Grigurcu - nu te poti astepta la mare brânzà dinspre Ulici (cum nu te asteptai de la Dinescu). Bine, asta este "conducerea" - dar "unii membri ai conducerii" ? De ce nu miscà màcar un deget presedintele de onoare (al Uniunii), senatorul, academicianul, senatorul (tàrànist - a devenit mania lor, nu obsesia mea) si asa mai departele Doinas ? De ce nu intervine în favoarea màcar a prietenului, dacà nu în a celui care a adunat vreo douà volume de analize elogioase despre poezia doinasicà ?

A-ha, îl doare degetul - taman acela, tàrànist-interventionistul

Grigurcu si-a investit în organul Ministerului Culturii numele - chiar si obrazul, într-o chestiune care mà privea pe mine în raport cu Breban. Hai sà spunem cà bietul Breban nu mai are putere, ca pe timpuri (1970-71 : ce timpuri ce moravuri !); sà admitem cà un bisnitar ca Sorescu, un tolomac precum Spiess un inenarabil ca Màrgineanu, "prietenul plopilor de lângà drum" - ministri ai Culturii ! - nu aveau cum sà priceapà ori accepte cà Gheorghe Grigurcu ar merita o soartà omeneascà, nu cea sub-omeneascà, de la Tîrgu Jiu - dar Caramitru ? Actualul ministru al culturii, actorul Caramitru (ca un fàcut : si el tàrànist - ca Pruteanu-Zacuscà), e o persoanà care chiar guscà poezia recitatà (la radio, la televiziune, pe scenà), fie ea de Shakespeare, de Eminescu, de Pàunescu - ba chiar de Grigurcu !- ce a ràspuns el la solicitarea poetului si criticului, a càrturarului Grigurcu, aflat în neagrà mizerie ?

 

Las întrebarea suspendatà si trec la tàrànisti. Spre deosebire de Grigurcu, basarabean si el, eu, pe urmele lui Stere, am avut totdeauna o, ca sà zic asa, "o micà retinere" când venea vorba de partidul lui Iuliu Maniu. Dacà Stere fàcuse din nimic (în fine : din neantul mioritic) cel mai puternic partid din România anilor 20, unindu-i pe nationalii ardeleni cu tàrànistii regàteni (iar acestia càpàtaserà coloanà vertebralà - ei, da ! - de la basarabeni) ; dacà îi dàduse, nu doar un program (ceea ce nu-i de colea : sà fie întrebat Ion Diaconescu ce program are partidul dumisale - n-are sà se trezeascà din motàiala-i de apoi, dar-însà-totusi are sà râdà, senìnic, fiind el convins cà se spusese un banc !), ci o doctrinà. Drept recunostintà, Maniu întâi, apoi Vaida-Voievod, Mihalache la urmà aveau sà-l expulzeze pe Stere, ca pe unul susceptibil sà le încurce treburile murdare, curat-politicalice. Iuliu Maniu, cel cu aureolà de martir de la Sighet, trage dupà el douà ghiulele, douà pàcate dintre cele mai grele :

- în 14 iunie 1930, Maniu, Prim ministru al regelui Mihai I a depus juràmânt de credintà lui Carol (II), recent parasutatul (corect : aterizatul clandestin), declarînd cà îl considerase de totdeauna pe Carol (Doi) rege legitim al tàrii (cu nouà zile în urmà, declarase, în fata Înaltei Regente, legitimitatea lui Mihai).

Aceastà faptà a lui Maniu a avut consecinte dezastruoase pentru fragilizata democratie, prin frângerea tàrii în douà tabere : procarlisti si prolegionari ;

- în 23 august 1944, Iuliu Maniu, în loc sà se afle alàturi de regele Mihai - tânàr, inexperimentat, traumatizat de comportamentul tiranic al lui Antonescu - s-a ascuns, nu i-a dat asistentà, a dezertat (de parcà ar fi fost intelectual român - dar nu era), l-a làsat singur cu comunistii lui Pàtràscanu, iar rezultatul îl înduràm si azi si va fi simtibil încà un sfert de veac. Vai, Rusii tot ne-ar fi ocupat - cum au ocupat Polonia, Cehoslovacia, martirizate si de Germania, cum au ocupat Ungaria (ràmasà pe douà picioare, pânà la urmà), însà nu am fi acoperiti si de rusinea istoricà a cedàrilor de tot felul, din pricina atitudinii capitularde a "sefilor partidelor democratice".

 

Aceastà parantezà - ca sà întreb, retoric :

Acest partid care-si mai zice tàrànesc (si crestin !), imediat dupà 22 decembrie 1989 a dat adàpost tuturor militienilor, grànicerilor, "diplomatilor", activistilor, securistilor (cei care martirizaserà cu precàdere tàranul român), a acordat asistentà tuturor nemernicilor, doar dacà solicitau membrìa în partidul lui Coposu (care, sà nu uitàm: a fost unul din cei vreo sutà de secretari ai lui Maniu : el, Coposu, a fost secretarul lui Maniu si nu invers) - însà în ochii Tatàlui Natiei un om de valoarea, de statura moralà a lui Gheorghe Grigurcu "nu prezinta interes" - o-ho, ce interes (în nici un caz al tàrii) prezenta "Virgil"! ; si "Emil". Diaconescu si Tepelea (alti martiri ! - cât despre intelectualitatea lor, s-a dus buhul !), în cel mai troglodit stil clanic si-au introdus neamurile (cu toate : colaborationiste - altfel am fi auzit si noi de rezistenta anticomunistà a lor) pânà la a saispea spità în tot felul de "functii".

Pentru Grigurcu, ce a adus mult mai importante (oricum : mai curate) servicii tàrànismului si românismului, decât cei doi preistorici la un loc - ba.

Prototipul tàrànistului util : Emil Constantinescu : nu trebuie sà fi avut activitate anticomunistà (ba chiar din contra !, sà fi fost secretar PCR al Universitàtii, sà fi fost adunàtor de cotizatii pânà la 22 decembrie 89 fix), sà fie dus în lesà de Securitate si sà cedeze din România, tot ce nu-i Ardeal.

Sà mai adaug : Constantinescu de mâine este citibil în contemporanul vostru Diaconescu.

 

Dar viitorul Grigurcu ? Asteaptà Românii sà moarà bine-bine, apoi sà-i ridice statuie, sà boteze stràzi (chiar în Tg. Jiu - actuala "Zonà Sâmboteanu") cu numele lui - abia dupà aceea Ulicii si Doinasii, Diaconestii si Constantinestii (ba chiar si Zoele cele ràu-sfetnice) sà se se scarpine pe sub cusme, în sfârsit, dumiriti :

Domnule ! Bine cà ne-am adus aminte : hai sà-i facilitàm si lui Grigurcu o locuintà pe-aici, prin Bucuresti?

 

 

P. S. Ion Caramitru a intervenit - astfel a luat nastere "Afacerea Literatorul"

 

 

 

 

 

 

 

Dilema amneziei sau Amnezia Dilemei

 

12 ianuarie 1998

 

Si eu care credeam cà amnezia este o deficientà cu care nu ai de ce te làuda ; si eu, care credeam cà uitarea, mai ales când se întinde la istoria propriei comunitàti, dacà nu poate fi "extirpatà" (cum sà eliminio gaurà ?), màcar poate fi redusà.

Nu contez printre cei avînd o memorie fenomenalà ; nici màcar printre insii cu memorie foarte bunà. Mà consider o fiintà normalà cu o memorie normalà - în comparatie cu cea sub-normalà a compatrio-tilor. O memorie nativà medie, corect cultivatà, convenabil întretinutà - si ne-contrariatà, ne-cenzuratà de însusi posesorul - face figurà de exceptie pe plaiurile mioritice când e comparatà cu ne-memoria, ba cu mândria de a nu retine "toate fleacurile" a maselor largi de români : directorii de constiintà ai lor dau la-ul "Ariei Amneziei".

Aceastà tot mai îngrijoràtoare tendintà (de a uita, nu de a nu înregistra) mi-a apàrut de prin 1981 la scriitorii càlàtori la Paris. Am pus impresia pe seama situatiei de exceptie a "iesirii" în Occident, pentru unii prima, amestec de bucurie (cà au ajuns la Paris !) si de tristete, de spaimà cà trebuie sà se întoarcà ; de sentiment de liberare - dar si amintirea noului, sau întâiului contract de legare de glia Securitàtii.

Am mai scris : 1984 a constituit si pentru mine un prag ce a separat, brusc, România si Românii, prag aràtînd nemilos cà existà un acolo si un dincoace ; prag dincolo de care am dat de un univers unde se miscau oameni stiuti de mine - acum necunoscuti ; prieteni buni, înainte, însà acum înstràinati. Ne-întelegerea, ne-comunicarea dintre s-au manifestat brutal, de la un vizitator la altul, de la o càlàtorie la alta a aceluiasi ; dialogul s-a prefàcut în douà monologuri paralale. Ce se întelegea din recitalul prietenului (re)venit în vizità la Paris ? În mare:

Nu mai tin minte, nu mai stiu nimic- iar în subtext :

Nu mà întreba, nu-mi spune lucruri care ar putea fi considerate secrete - nu vreau sà le stiu : ca sà nu am ce spune la viitoarea anchetà.

Abia la sfârsitul verii anului 1989 (perioadà si întâmplàri povestite în Càldurà mare), tot punîndu-mi întrebàri de genul : Ce se va fi petrecînd cu prietenii nostri din tarà - de prin 84 ?, am început a închega un ràspuns. Adevàrul fiind acesta : simtindu-l venind, însà neputîndu-l evita, màcar i-am întârziat iesirea la lumina întelegerii mele: cu prietenii, cu colegii din tarà se întâmplase ceva cumplit, ceva grav - din 1984.

 

Evenimentele ce au urmat dupà decembrie 1989, din nefericire mi-au confirmat temerile cu asupra de màsurà.

Cronologic, întâiul a fost cel prilejuit de conferinta de presà datà de Mircea Dinescu, în 27 ianuarie 1990, la Paris, în auditoriul FNAC. Se aflau acolo multi români, dintre acestia numerosi sustinàtori ai lui Dinescu în încercàrile prin care trecuse în ultimul an de zile (1989), de la publicarea textelor sale în Libération. Mai erau prezenti polonezi, cehi, unguri, rusi, bulgari, vietnamezi : în tàrile lor, cunoscuserà nu doar "subsolul casei în care locuiau cu doi copii", nu doar alungarea din postul de redactor al organului Uniunii Scriitorilor - ci somajul cronic ; ci declasarea (ca în Cehoslovacia) ; internàri în azile psihiatrice si arestàri nenumàrate, detentii de ani si ani. Or supravietuitorii, odatà ajunsi în Occident, înainte de a-si povesti viata, în conferintele de presà si în màrturiile scrise îi amintiserà pe cei ce-i precedaserà - în actiune si în suferintà. Rusii, de pildà, nu-i omagiau doar pe înaintasii lor rusi - ci si pe cutare ceh, pe cutare polonez, cubanez (chiar român). La fel cehii, bulgarii, polonezii - oricâtà urà împotriva rusilor adunaserà în inimi, îi aminteau pe Marcenko, pe Bucovski, pe Salamov, pe Soljenitîn, pe Amalrik, pe Gorbanevskaia, pe generalui Grigorenko. La polonezi pe Walesa, pe Popielusko, pe Michnik, pe Mazowiecki, pe Kuron, la cehi pe Uhl, pe Anna Sabatova, pe Kohout, pe Havel Asa fàcuserà si Românii ce-l precedaserà cu decenii pe martorul Dinescu venit cu mari sacrificii (oficiale) din România.

Fiindcà asa se face. Aceia apartineau unor comunitàti numite : popoare ; la ei memorie cu memorie alcàtuieste istoria - nu istorioare, bancuri cu Bulà, calambururi înalt apreciate la Casa Scriitorilor.

Despre cine a vorbit românul Dinescu în 27 ianuarie 1990 la Paris ? Se laudà cà soacra sa este rusoaicà de cea mai intelectualà extractie - a pomenit màcar o datà numele lui Soljenitîn ? Dar pe al lui Salamov ? Al lui Brodski ? Dar numele lui Walesa ? Dintre înaintasii sài români (cu exceptia Doinei Cornea - fiindcà era prezentà, alàturi, pe podium, fiica sa) a rostit el numele lui Calciu ? Al lui Filipescu ? Màcar al lui Dorin Tudoran ? Zicem : de al meu nu si-a adus aminte : era abia pionier al Patriei la 25 ani, prin 1975 când, la Casa Scriitorilor, dintre mentorii sài Fànus Neagu si Bàiesu, curajos - strigase :

Goma ! Marele scriitor fàrà càrti ! (citat fidel din gândirea - si din groapa sàptàmânalà a lui Eugen Barbu).

 

O vreme am crezut în omisiunea voità ; în amnezia cu program. Trecînd anii (iatà : opt!), a trebuit sà accept : într-o comunitate neevoluatà ca cea româneascà individul tràieste un perpetuu prezent, calitate ori tarà mostenità, consolidatà generatie dupà generatie ; cà este fatal - româneste normal - ca un Mircea Dinescu sà fie cum este : uituc, càs-cat, buimac, càpiu - într-un cuvânt : autocronic, carevasàzicà istoria comunitàtii sale - fie cea din Slobozia, fie cea din Uniunea Scriitorilor - sà înceapà si sà încheie cu propria-i istorie.

În aceastà categorie a autocronicilor intrà foarte, prea multi români. Nu aràt înspre masele largi, analfabete, analfabetizate, ci spre directorii de constiintà si ei analfabeti dar si analfabetizatori - iertare dacà primele nume care-mi vin pe limbà sunt ale unor doamne : Ana Blandiana si Gabriela Adamesteanu. În opt ani de vedetariat aceste bune scriitoare au dovedit cu vârf si îndesat : altceva decât propriile fictii si lirisme - nu stiu, nu vor sà stie, în schimb, vorba unui tovaràs, le explicà auditorilor-cititorilor tot ce n-au stiut ele - de când se stiu : istoria contemporanà a tàrii lor.

 

În aceeasi categorie - i-as spune : a grànicerilor la poarta memoriei - se aflà cei ce fac istoria (pentru cà o consemneazà). Revista Memoria (!), în care istoria României sub comunisti este prezentatà (si propusà maselor ignorante) astfel, încât sà nu care cumva sà dea seamà de absenta, de demisia, chiar de colaborarea cu Puterea teroristà a unor Banu Ràdulescu, Doinas, Blandiana - cât despre Istoria Pitestiului, cvasiabsentà din revista "memoriei arestate" (sic) m-am rostit cu alte, multe, prilejuri. Tot aici consemnez Cartea albà a Securitàtii vol II : volumul scos la editura Vremea, sub titlul Memorialul Ororii - si despre aceastà ispravà dirijatà din umbrà de pærechea færæ de pereche Pelin-Màgureanu am scris - nu mai revin.

Îndàràtul fiecàrui amnezic se ascunde un vinovat, spunea careva (iar de n-a spus, foarte ràu pentru el !). Oricât de flusturatic, mistocar, gàlàgios, nu se poate ca Dinescu sà nu fie, màcar într-un ritm cincinal mâncat, ros - nu mult, doar nu el e rus ! - de rusinea cà un poet ca el, debutînd stràlucit la 20 ani a deschis gura abia la vârsta de 40 (în 1989) - si atunci pentru o pricinà administrativà. Pentru autocron(ist)ul Dinescu nu a existat "problema" solidarizàrii cu Charta 77 (dacà avea abia 27 ani !) ; nu a existat "problema" grevei minerilor din august acelasi an 77; nici a constituirii SLOMR - nici màcar a revoltei muncitorilor de la Brasov (când el avea, bietul, 37 anisori) - nici distrugerea satelor, a palatelor, a bisericilor. Problemà a devenit darea lui afarà de la România literarà. Acesta va fi fiind motivul netinerii minte a atâtor "probleme" ale comunitàtii si a lui. În capul sàu de poet-la-român, istoria omenirii în general, în special istoria Românilor începe în 1989, când s-a trezit el, descoperind-si "problema".

Culpabilitatea nemàrturisità va fi ràzbàtînd si din Amintiri în dialog de Matei Càlinescu si Ion Vianu : desi cam de vârsta mea, dialoghistii nu pomenesc nici din gresealà ecoul în lumea studenteascà din România a Revolutiei Maghiare din 1956 ; nu-si amintesc nici de campania de exmatriculàri din 57-58 (condusà si de tovaràsul nostru Iliescu). Vinovàtia negatà, neacceptatà se ràzbunà, stràbàtind prin reteaua de camuflaj a variantei biografice cosmetizatà, falsificatà, furnizatà de interesat alcàtuitorilor unei brosuri apàrutà în 1995, Totul despre Manolescu. Aceeasi "jenà" (de a pune degetul pe evenimente inconturnabile se manifestà la persoane care, prin vârstà, nu ar fi putut participa - dar nici dezerta (ca Vianu, Matei Càlinescu, Manolescu), anume : Vladimir Tismàneanu si Mircea Mihàes în dialogul Balul mascat în pasajul despre 56 la români. O tàcere dintre cele mai de aur domneste în "amintirile" altfel guralive, publicate în ultima vreme de Zaciu, de Ciocârlie, de Alexandru George (chiar asa : ce vor fi fàcut si unde erau acesti bravi, în perioada octombrie 56-decembrie 58 ? ; dar între februarie-septembrie 1977 ?).

 

Asadar, eu, naiv, credeam cà amnezicii la români sunt, fie prin structurà (mioriticà), fie din culpà - vezi rezultatul recentei campanii de acces la dosarele de securitate, prompt înàbusità de tàrànistii vechi si noi (citeste : colaborationistii si securistii), cu pretexte dintre cele mai tàpàlàgoase.

Ei bine, m-am înselat : Mai este o variantà a amneziei la români. Nici nu-i bànuiam existenta. Noroc de Mircea Iorgulescu - el mi-a revelat-o în organul lui Plesu, Dilema din 22-28 august 1997, sub titlul si el zàpàcitor, trimitàtor aiurea : "Mica sclerozà". Semnat de stràlucitul eseist si nu mai putin celebrul Anonim autor a sute de articole de fond ale României literare din Iepoca de Aur 1977-1989. Plecînd de la Jurnal-ul meu, ajunge la o teorie dintre cele mai nàuce - si mai nocive - în strict spiritul Dilemei (în traducere : sustinàtor al lui Petre Roman).

Cal bàtrân, vechi mestesugar, Iorgulescu stie cum sà-l ia pe cititor, pentru a-l mistifica fàrà efort : acesta începînd sà citeascà "Mica sclerozà", este convins : autorul îi dà o lectie (meritatà !) "procurorului", cum mà etichetaserà Tepeneag si Barbàneagrà. Povesteste Iorgulescu acolo cum un ascultàtor al Europei libere îl întrebase "dacà nu socotim necesarà o punere în discutie a Jurnalului lui Paul Goma"? Si cum el a dat "un ràspuns sec (), cà nu, nu socotim necesar".

S-a înteles : Noi-Iorgulescu, nu socotim necesar sà vorbim despre Jurnal-ul lui Goma la Europa liberà. Nici despre Goma - fàrà Jurnal Ascultàtorii nu mai tin minte, iar Iorgulescu vegheazà ca Românii sà nu afle : postul de radio în chestiune, începînd din 1972 càpàtase onorabilitate (în sensul cà n-a mai fost considerat The Voice of CIA) si prin lucrarea, de ce n-as spune-o : si prin declaratiile sinucigase fàcute presei occidentale, cu precàdere germane de càtre nemerituosului actual diarist, atunci - pânà în noiembrie 77 - aflat pe solul RSR, sub laba Securitàtii (chiar asa : de ce-si va fi propus pielea pe bàt : ca sà apere onoarea damei, a oficinei imperialiste ?; pentru ca bravii simpatrioti sà aibe un alibi al "rezistentei lor înalt culturale"?; pentru ca iorgulestii eterni si de ambe sexe sà mànânce o pâine-albà si sà dea lectii de curaj anticomunist - simultan lingînd papucii lui Plesu, ciubotele lui Roman, gumarii Zoei Petre?).

Numai cà Noi-Iorgulescu i-am ràspuns ascultàtorului cà nu, nu socotim necesar sà vorbim la Europa liberà despre Goma- însà abia dupà ce Goma, contactat telefonic de însusi Noi(-Iorgulescu), cu propunerea de a angaja "un dialog despre Jurnal", i-a ràspuns - adevàrat, nu atât de sec precum tatàl articolelor de fond de la România literarà naivului de ascultàtor al Europei libere, însà fàrà apel - astfel :

Nu dialoghez cu Iorgulescu de la Dilema Europei libere - si de la Europa Dilemei libere -si sustinàtor al lui Petre Roman.

 

Am fàcut aceastà precizare, stiind cà dilemistul romanopetrist, desi o viatà întreagà a mintit cum respira, ascultàtorii nu si-au dat seama ce anume respirà el - ca de-o pildà, teoria demisiei la intelectualul român, pornind de la exemplul lui Plesu - cel care a continuat a fi ministrul lui Iliescu pânà ce minerii lui Cozma l-au alungat pe Roman cu tot cu Plesu-al sàu.

Dupà ce ne-a feintat, fàcîndu-ne sà credem cà obiectivul prim si ultim al sàu este atacarea lui Goma, dilematiotul europlibrìc Iorgulescu scrie - citez :

"Ce face, de fapt si în felul lui, Paul Goma ? Nu în litera càrtii lui, ci în spiritul ei (). Simplu : Paul Goma îsi reaminteste, în felul lui, cu mijloacele lui (subl. în text - P.G.) de un timp îngropat aproape în unanimitate. De timpul confuz, mîlos, mlàstinos, al epocii de aur. Un timp evacuat, parcà, din hiperselectiva memorie a contemporaneitàtii. Si poate mai important decît felul în care o face este cà totusi o face (subl. în text)". Si : "() nimeni sau aproape nimeni nu vrea ori nu poate sà-si aminteascà de trecutul apropiat".

S-a înteles : oamenii nu vor sà-si mai aducà aminte de perioada nenorocità dintre 23 august 44 si 22 decembrie 89.

Ei, bine, n-am nimerit - fiindcà iatà încotro ne duce Iorgulescu de la Dilema :

"Existà, în rememorarea româneascà, douà spatii privilegiate : ceea ce s-a petrecut dupà decembrie 1989 si ceea ce a fost între, cu aproximatie, 1947 si 1964. Perioada 1964-1989 este, parcà, lovità de o micà sclerozà. Sau încuiatà de un tabu tacit consimtit. Or aceastà perioadà este cea în care s-au format/ deformat toate generatiile active de astàzi. Inclusiv Paul Goma. Inclusiv autorul rândurilor de fatà".

Nu pot sà nu fiu de acord cu mine însumi : am scris cu fiecare prilej - si probabil sânt primul, cronologic - despre anul 1964 ca "prag psihologic", însà nu între douà generatii, ci în aceeasi generatie (de detinuti politici). Pe lângà meritul cronologic, îl revendic pe acela de a fi explicat de ce socotesc eu Anul 1964 ca despàrtind un timp de alt timp (vorba fiind despre decretul de amnistie dat de Gheorghiu-Dej prin care închisorile pline pânà atunci au fost golite).

Însà Iorgulescu nu explicà. Îl lasà pe cititor sà nu-înteleagà singur - dupà ce l-a condus în gura Labirintului Dilemei. Undeva, mai sus, dar tot atât de poetic (citeste : diversionist), trimitea la "epoca de aur", însà fàrà a vorbi de domnia lui Ceausescu ; nici de ultima parte a ei, cea a terorii, a distrugerilor. El dà de înteles cà "epoca de aur" ar fi început în 1964, adicà pe când mai tràia Dej ! - e si àsta un punct de vedere

Iepoca a început mult mai târziu. Nu în 64, nu în 68 (?) si nu în 1971, când cu "Tezili", ci abia în vara anului 1977. Repet aceastà convingere, nu neapàrat pentru cà atunci scriitorii români nu s-au solidarizat cu semenii lor, deja solidarizati cu Charta 77; nici pentru cà scriitorii români s-au dovedit, în continuare, nesimtit(or)i la greva minerilor din august - cei care într-o scrisoare adresatà Europei libere, se declarau solidari cu miscarea pentru drepturile omului ce îi precedase - ca sà vezi : muncitorimea româneascà se raliazà scriitorimii - normala reciprocà nefiind valabilà : ai zice cà toti membrii Uniunii Scriitorilor din 1977 erau, de cel putin sapte generatii, intelectuali subtiri si citadini convinsi, cunosteau "poporul" doar din càrti

Ci pentru cà la congresul din acea varà, 77 scriitorii români, anticomunistii-foc si nemaiîntâlnit de rezistentii prin culturà au acceptat fàrà crâcnire, fàrà împotrivire "sugestia" lui Ceausescu de a se întrecenzura, adicà de a reproduce, în libertate si în literaturà, Oroarea Pitestiului.

Iorgulescu nu aminteste acel moment ; rusinos, mie-mi spui ?; ràmâne în vag - si în spiritul Dilemei. Iar cu finalul textului reintrà pe fatà în frontul publicistilor români cu voie de la Brucan ; cei ce au scris despre Jurnal-ul meu, fie cà l-au citit, fie cà l-au ràsfoit, fie cà li s-a povestit la telefon : vàzîndu-mà "auto-situat în rol de justitiar". Drept care mà avertizeazà : o asemenea pozitiune nu mà salveazà - pentru cà, "nu chestiunea salvàrii se pune".

 

Ce ar trebui sà înteleg, dacà as fi cuminte, din mustrarea lui Iorgulescu ?:

- cà Românii nu pot, nu vor sà-si aminteascà de perioada 1964-1989 ; cà aceastà perioadà a fost "confuzà, mîloasà, mlàstinoasà" ; în acest interval s-a schimbat chiar si Iorgulescu ; cà despre aceastà perioadà tabu, Goma îsi reaminteste n felul lui, cu mijloacele lui";

- avem noi - pluralul incluzindu-l si pe Goma ! - "constiinta acestei iremediabile apartenente" ?; - dacà da, speràm într-o "imposibilà purificare" prin spàlarea rufelor în piata mare (el spune mai frumos: "exhibatà în spatii publice") ?; nàdàjduim, într-un "pàcat de care te poti elibera prin spovedanie"?

Mai departe mi se adreseazà în stilu-i cunoscut : vaselinic, prelinsos, uleist - întrebîndu-mà dacà îmi fac iluzia cà, prin "teribila, vehementa imprecatie la adresa tuturor celorlalti" voi înceta de a mai fi asemenea lor ?

 

Îl cunosc pe Mircea Iorgulescu de treizeci de ani, asa cà n-am sà ràspund la chestiunile sale diversioniste care nu càlàuzesc spre eventualul adevàr, ci ràtàcesc, dezorienteazà, trimit nicàiri (ca la Dilema !). Avînd scoala veche a duplicitàtii, Iorgulescu joacà totdeauna cu càrti màsluite, încercînd sà ne ameteascà, sà ne-arate popa - nu e popa. Asa face cu periodizarea care nu periodizeazà, cu explicatiile neexplicàtoa-re - în schimb îl duce de càpàstru pe cititor la o concluzie dintre cele mai ticàloase. Sà fi învàtat asta de la Ivascu ? Sigur este cà gândirea vine în linie directà de la Plesu : Toti sântem vinovati - deci toti sântem nevinovati Plèsicà fiind influenta, nu numai în-fond, ci si în-formà : cu cât tonul îti este mai cumpànit, mai ntelept", mai "civilizat" (tu nu ridici glasul, nu zbieri, nu scoti flàcàri pe nàri - ca ceilalti), cu atât mai lesne faci sà se scurgà în urechea cititorului sucul de cucutà al oricàrui sofism, al oricàrui neadevàr, a oricàrei mistificàri.

Când Plesu declama : Toti sântem vinovati - deci toti sântem nevinovati !, nu se màrginea sà dea cu var peste zidària de penitenciar-în-functie a sufletelor (sic) activistilor, securistilor, el întindea balsam alinàtor si pe rànile nenorocitelor de victime care, prin Plesu, ca singurà reparatie moralà se si vedeau investite cu dimensiunea crestinà ;

Când Iorgulescu afirmà cà Românii nu vor sà-si mai aducà aminte de "epoca de aur", el nu îi doar tranchilizeazà, asigurà de impunitate pe activisti, pe securisti (cei care cerseau, guitînd, prin glasul lui Buzura : Fàrà violentà !), ci si pe extrabugetarii anonimi, "semnatari" de articole de fond, glorificînd chiar Iepoca de aur - ca el, Iorgulescu. Or metoada tot la Plesu duce - e drept : ocolind, nu pe la dreapta, ci pe la stânga.

 

Nu este adevàrat cà si eu m-am format/deformat în acea perioadà pe care el si ai sài, diversionistii dilemezi ar vrea-o uitatà. Eram format/ ràsformat încà de la vârsta de 5 ani (în 1940), iar pentru mine anul 1964, atunci, ca si astàzi a constituit un moment de intensà fericire. Chiar de nu mai eram în închisoare, am fost bucuros pentru toti iesitii din închisoare ;

Nu este adevàrat ce clameazà Plesu : Toti sântem vinovati;

Nu mà simt vinovat - nici de tàcere complice cu Puterea, nici de colaborare cu Securitatea: n-am denuntat, n-am demascat, n-am làudat Partidul, Conducàtorul, Iepoca lui - nici màcar ca Iorgulescu, farfuridic, curajos-anonim, de câteva sute de ori. În schimb, ca sà spun asa, mà laud cu normalitatea de a fi protestat cu glas tare si prin scris împotriva nelibertàtii, a terorii de stat si de partid atentînd la demnitatea omului. Am plàtit pentru asta cu declasare, somaj, discriminare nationalà ("basarabean refugiat") ; cu arestàri, închisoare, domiciliu obligatoriu - cu alungarea din tara si a mea, iar în exil prin câteva tentative de asasinat împotriva mea si a fiului meu ;

Si, fireste, nu-i adevàrat ce proclamà - tot de la tribuna Dilemei - Iorgulescu : cà ce a fost a fost, însà "perioada 1964-1989 este lovità de amnezie, de un tabu tacit consimtit" ; si cà - aceasta fiindu-i concluzia - cel care si reaminteste, în felul lui, cu mijloacele lui, de un timp îngropat aproape în unanimitate", acela "se autositueazà în rol de justitiar" - dar sà nu-si facà iluzii Justitiarul cu pricina : nu se salveazà - pentru cà nu se pune chestiunea "salvàrii" (ghilimelele apartin, sub semnàturà, de astà datà - lui Iorgulescu ; în Dilema).

Nu dau douà parale pe "teorìcile" pleso-màgurene vânturate de Iorgulescu, partizan al lui Roman. N-am crescut (vorba lui : nu m-am "format/ deformat") în aceeasi ideologie, nu împàrtàsesc aceleasi valori, iar gândirea de cireadà (elaboratà de vàcar) mi-e necunoscutà. Dacà ar fi fost sà uit, ori sà mà prefac ; sà mà fac mic-mititel, sà nu mi se vazà capul din buruieni (Iorgulescu, bàiat înàltut, nu îndoaie genunchii - el se scade, frângîndu-se de mijloc la nouàzeci de grade - din aceastà demnà posturà bate el màtanii), demult as fi ajuns, nu doar lefegiu la Europa liberà, fàcînd, pe banii americanilor, politica Dilemei, dar chiar consilier al consilierei Zoe - ce, numai Hurezean sà primeascà ràsplatà de la Màgureanu ? ; dacà ar fi fost sà încuviintez orice si contrariul, sà adun cotizatiile, sà conduc sedintele de partid, sà-mi denunt colegii si subalternii, sà fac elogiul comunismului ceausesc, azi as fi fost si eu presedinte al României (ipotezà de lucru, fireste) ; as fi cedat eu, basarabean, Basarabia mea Ucrainenilor.

Pe mine nu mà intereseazà teoria lasitàtii nationale formulatà pe dupà piersicul intelectual-legitimist de putrezi si de putrezitori ca Plesu, Buzura, Iorgulescu - în Dilema - unde are rubricà permanentà si Pruteanu-Zacuscà, emblematicul intelectual al tàrano-crestinilor de ambe interese (càci opinii- mai va !) - precum si unsul arheu personal al lui Liiceanu.

Eu am învàtat la alti maestri decât Ivascu. Ceea ce am învàtat - si am pus pe hârtie - se poate rezuma astfel :

Sânt un om normal - deci normal este sà nu uit nimic din ceea ce nu este omeneste sà uit : oameni din comunitatea mea au fost umiliti, jefuiti, înfometati, închisi, torturati, asasinati de alti "oameni", tot din comunitatea mea. Ce-ar vrea Plesu-Iorgulescu : victime si càlài sà se îmbràtiseze, sà se pupeze-n Piata-Ndependenti ? ; martirizatii sà-i ierte (crestineste) pe martirizatori, chiar înainte ca aceste bestii sà formuleze o propozitiune de regret, de solicitare a iertàrii ?

În nici un caz ! Fiindcà animalele de activisti si securisti, odatà trecute prin masina de spàlat pàcatele marca Dilema - de vor avea prilejul, în viitor, vor face ce-au mai fàcut (ba mai mult decât atât). Fiindcà vor sti, vor fi asigurati cà totdeauna se va afla un càcàcios de "director de constiintà" român care, ca sà nu-si recunoascà pàcatul colaboràrii cu Organul, are sà dea cuvânt de ordine : Sà iertàm, càci crestini sântem. Buzura, scufundat pânà în gât în apele (profi- tabile, materialiceste) ale Securitàtii, de pe când fàcea pe rezistentul si umbla prin Europa occidentalà, explicînd cà problema nu este comunismul si nebunia destructoare a Ceausescului, ci Ungurii ; Plesu, scufundat pânà în gât în tovàràsia de cruce cu Iliescu, iar apoi (ca Rumânul impartial), cu Petre Roman - în fine, Iorgulescu, adunînd firimiturile de la masa barosanilor, visînd un post de consilier (ce : numai Virgil Tànase o fi scriitor român ?, numai Hurezeanu ?), acestia si cei asemenea au tot interesul ca bietii pàgubosi sà uite si de astà datà cà ei pierd mereu, pierd tot timpul, pierd totul - fiindcà uità.

Eu nu vreau sà fiu crestin, astfel. Ba, dacà as face asta, i-as da dreptate lui Cain (si mioritismului, emblemà-elogiu al fratricidului) - ceea ce ar constitui un pàcat de moarte.

Si de ce as uita ? Dar bine-nteles : de la Fàrà violentà ! al lui Buzura, la Toti sântem vinovati al lui Plesu (trecînd prin : Toti am colaborat al lui Breban) sare în ochi fierbintea dorintà a Securitàtii ca victimele ei sà uite.

Eu nu vreau sà uit - si nu sânt singurul gândind astfel, astfel actionînd. Toti cei care au fost victime ale comunismului - prin Bratul ei, Securitatea - asa gândesc :

Iertarea - treaba lui Dumnezeu ;

Neuitarea - treaba (obligatia) noastrà, a oamenilor - chiar a celor ce nu au suferit de pe urma comunismului - ca Plesu, ca Iorgulescu.

Dacà vom uita si acum, pe pàmântul netocmit si gol, ca la începuturi (când nu exista nici memorie, nici durere, nici întristare), profitorii, desteptii, otii, banditii or s-o ia de la capàt, asigurati fiind cà pàcatele lor nici n-au existat devreme ce-au fost uitate de victime si de martori.

 

P.S. Un prieten epistolar din tarà îmi scrie cà urmàreste "publicistica" (mod politicos de a vorbi despre colaborarea, uneori lunarà în Timpul, trimestrialà în Vatra, accidentalà în Luceafàrul si în Art Panorama) si cà, din câte aflà din jur, textele mele trezesc oarecare interes - n primul moment". Imediat însà oamenii se întorc la necazurile, deceptiile, problemele lor, ridicînd din umeri : ce importantà au "probleme" ca deschiderea-nedeschiderea dosarelor de Securitate, faptul cà Anania este securist, cà Alexandru George scrie, în continuare, tâmpenii, cà Pruteanu ràmâne ce-a fost : un gàinar iute de gurà si cà, înscriindu-se la tàrànisti, a urmat directivele interne?

Însà, pe când Iorgulescu mà îndeamnà sà uit, nu doar epoca de aur, ci si prezentul de càcat, prietenul epistolar deplorà aceastà cumplità obosealà, apatie a colegilor sài.

Din fericire pentru mine, nu e singurul care gândeste astfel - cu toate cà si el a obosit deplorînd ceea ce se petrece în România începînd din 17 decembrie 1996.

Dacà m-as fi luat dupà oboseala, satul, resemnarea compatriotilor, dorinta lor de a uita, de a începe în fiecare zi câte o nouà viatà; fàrà legàturà cu precedenta - azi as fi si eu "om cu situatie", nu ? Ce-mi va fi trebuit sà vorbesc în numele mutilor ? Ba împotriva vointei lor (care tineau sà fie làsati în pace)?

Bine, bine, dar cine mai era cel-care-face-ca-neoamenii, imprecatorul, profetul-nechemat (si neascultat : cine sà-l auzà în pustie ?), pe scurt : nebunul satului ?

 

 

 

A fi sau a nu fi amnezic (1)

 

18 februarie 1998

 

Dacà tot mi-a încredintat Curentul o tribunà, sà o folosesc. Doar sapte cititori de vor gàsi acceptabile interventiile mele publicistice, voi fi multumit - altfel voi ràmâne la fidelii doi si jumàtate.

 

Una din pricinile pentru care comunitatea noastrà geograficà, lingvisticà are un comportament curat-mioritic (social, nu poeticescul blagian) este lipsa de memorie.

Individul incapabil sà distingà trecutul de viitor, el tràind într-un perpetuu prezent nu poate deveni om ; comunitatea astfel alcàtuità ràmâne un întâmplàtor plural, însà n-are cum sà acceadà la stadiul de popor.

Români de mijloc fiind, cititorii Curentului mà vor soma sà dau exemple în sprijinul afirmatiilor. La care eu voi ràspunde cu gràbire (si ràutàcioasà bucurìre) :

Sà punem pe seama anticomunismului structural al românilor acceptarea regimului ceausesc prin nemiscare, prin supunere, prin "rezistentà" (în acceptia de capacitate de îndurare si nu în cea de ridicare în douà picioare si opunere)? Dar dupà decembrie 89 ? De ce în alegerile din 20 mai 1990 ferocii antibolsevici carpatodanubioti ("Cei mai anticomunisti din Lagàrul sovietic" - apud Arpagica Nationalà, inventatoarea constantinescului copos ; "Cei mai drepti dintre traci", dupà Herodot, comparat cu Ceausescu, în 1986, de tov. acad. Condu-rachi, tatàl tovaràsei Zoe, sfetniceasa Tratatului cu Ucraina) - de ce, întrebam, au votat cu Iliescu ? Fireste, "revolu-tionarii" Roman-Brucan-Voican-Màgureanu (+Câmpeanu) au furat cât au putut - ba mai mult decât atâta - însà o fraudà electoralà are ca sà zicem asa, limitele ei. Altà dovadà (în fapt, aceeasi, însà cum Românii sunt lipsiti de memorie, nu au realizat reeditarea, au luat-o drept inedità) : Iliescu si-a reînnoit "mandatul", Moldova cea dulce fiind masiv favorabilà comunismului.

Care sà fie explicatia acestui "paradox românesc": pretinzi cà esti anticomunist, cà "ai suferit mai mult decât oricare din vecini"- tot din gândirea Blandianei fiind citatul - dar când ai ocazia sà respingi sistemul care a distrus tara, a nenorocit direct cel putin trei generatii, tu, dârzul românist, îl votezi pe Roman ? Chiar dupà opt ani de la "Volutie" - ca directorii de constiinte Giurescu, Plesu, Iorgulescu si alti Nécémunteni (màcar Hurezean merge direct cu strànepotul lui Horia si cu nepotul de verisoarà al lui Coposu, numitul Astalos-Màgureanu).

Ràspunsul nu poate fi altul : lipsa de memorie.

Cum sà tinà minte Românul aflat în relatii intime cu eternitatea (cea nàscutà la sat)? Asa cum vechii egipteni nu realizau perspectiva (în spatiu), tot astfel urmasii lui Dràgan (citeste : ai lor, ai tracilor) n-au ajuns pânà la pagina cu lectia despre timp.

 

"Calitate" vàdità nu doar în faptul cà, pentru ei, ceasornicul este o podoabà, ca inelul, bràtara, si nu instrument de màsurat timpul, deci spunînd : Român nepunctual, comiti un pleonasm - dar si pentru cà al nostru ca bradul nu dateazà scrisorile ; pentru cà în "povestirea" (la oral, în scris) a trecutului, orice s-a petrecut înainte de clipa de fatà în ochii lui este o movilà de "date" în care cronologia este necunoscutà, totul aflîndu-se pe acelasi plan (adicà pe niciunul).

Aceeasi tarà geneticà (de a fi lipsit de organ pentru timp) îl face sà creadà cà istoria comunitàtii începe si sfârseste cu istoria lui, ca individ. Poetul Dinescu, venit la Paris în ianuarie 1990, rugat sà vorbeascà despre rezistenta anticomunistà din România, a luat-o, hàt, de la începutul anului 1989, moment în care el, la vârsta de 40 de ani (neîmpliniti), s-a trezit din somnul scriitoricesc român si a protestat public. Când din salà oameni favorabili lui i-au suflat : sà vorbeascà despre partizani, despre tàrani, despre cei cu drepturile omului, despre SLOMR, despre minerii din Valea Jiului din 1977, despre internatii în azile psihiatrice, despre împuscatii de pe frontierà, despre ràscoala brasovenilor din 1987, Dinescu s-a aràtat, nu doar ignorant, dar iritat de insistenta acelora - si a luat-o de la cap cu propria-i istorie

Boalà româneascà numità autocronie : timpul comunitàtii începe si sfârseste cu individul istorisitor ! La Dinescu amnezia ca autocronie s-a manifestat inconstient, la altii însà

În februarie 90 "crema intelectualitàtii" (asa-i zice Breban) ca Marin Sorescu, Sorin Màrculescu, Andrei Pippidi, (ce s-au exprimat la Paris), Buzura, Vulpescu (la Bucuresti), Blandiana, Gabriela Adamesteanu la Roma - a deschis gura. Pentru a sterge din propria-i "memorie", dar si din a celor din jur fapte de rusine : dezertiunea, prudenta vinovatà, egoismul, colaborarea cu teroarea (prin neopunere) - a practicat metoda Coué : dacà spui, dacà repeti mereu, mereu cà tu ai rezistat bolsevismului, ajungi sà chiar crezi cà asa a fost ! - cât despre ceilalti si ei se aflà în tratament couétic

Astfel ne-am pomenit, la Paris, cu o multime de binecunoscuti scriitori obedienti - oricum, dintre cei cumintei pânà la colaboratio-nism - cà ne explicà, de sus, cum, cât, pe unde rezistaserà ei comunismului - prin culturà

Ce sà le faci unor nerusinati ca Sorescu, Màrculescu, Buzura, Blandiana, Pippidi, Vulpescu si altor vânjosi combatanti anticomunisti?

Atunci - nimic. Eram paralizati de neobràzarea cu care scoteau panglici pe nàri si ne striveau sub faptele lor de arme - ca mâncatul soiei

Singurul naiv dintre exilati care i-a interpelat pe acesti impostori ai memoriei am fost eu.

Dupà cum se constatà : fàrà vreun folos.

Asa e când "prea le tii minte pe toate", cum bine mi-a zis-o fosta mea prietenà si, cu voie de la Brucan, formatoare de caractere, Gabriela Adamesteanu.

 

 

A fi sau a nu fi amnezic (2)

 

20 februarie 1998

 

Ne plângem cà vecinii ràuvoitori ne contestà originea, cà altii - când nu ne oprimà (Ungurii, Turcii, Rusii), cu sigurantà ne stricà pe dinàuntru, ne fac de râs (Tiganii, Ovreii), cât despre Occidentali, ce sà mai vorbim, sunt cinici, perfizi (ca Albionul), ne vând tot-mereu - ba la Yalta, ba la Malta, ba la Alta

Vàicàrealà istoricà (sà ne recitim cronicarii). Concluzii false trase din false premise - datorate tot amneziei. Nu chiar toate relele abàtute asupra capului nostru ne-au venit de la "altii", nu toate "vânzàrile" au fost fàcute pe deasupra capului nostru, cel mult ràbdàtoriu. Însà pentru cà nu vrem sà tinem minte ce se se petrec cu noi si în jurul nostru geografic, ne mentinem într-un analfabetism "plin de slavà", ne hrànim cu istorie de carte de citire pentru clasa a treia. De aici gravele erori comise (de noi însine, fàrà nici un ajutor exterior, ori dinspre alogenii care atâta asteaptau). Nu tinem minte, nu învàtàm nimic din greselile trecutului - dacà sântem campioni europeni în materie de amnezie Iatà, doar în acest secol am fàptuit trei (în fapt patru) încàlcàri de teritorii stràine - "Noi, care n-am ocupat pàmânt stràin !", clameazà cunoscàtori ai istoriei României precum I. Ratiu si Blandiana : în 1913 am intrat în Bulgaria învinsà ; în 1919 am intrat în Ungaria învinsà ; în 1941 am trecut Nistrul - am ajuns la Stalingrad ; în 1944-45, impartiali din tatà-n fiu, am luat-o viceversa, pânà-n Tatra. Dar ia sà expui aceste adevàruri istorice - sar sà te omoare (mai bine-i omorau pe rusii ocupanti), nu doar rrromânii verzi (din decembrie 89, securistii înverziti, militienii tàrànizati, internationalistii descoperitori ai românismului), ci intelectuali rezonabili, persoane instruite, citite Si esti tratat de ne-român (ba de anti-român) dacà aràti cà noi, Românii (chiar de nu eram nàscuti în momentele faptelor) sântem vinovati de persecutarea (ce eufemism, pentru tentativa de lichidare!) a douà minoritàti nationale : Evreii si Tiganii, în timpul ràzboiului împotriva Rusilor, iar imediat dupà aceea (în timpul ràzboiului impartial contra Nemtilor), am pàcàtuit grav fatà de cetàtenii români de origine germanà (pe care i-am predat rusilor) - însà cronologic înainte, i-am predat rusilor pe cetàtenii români de origine românà din provinciile românesti Basarabia si Bucovina (de Nord).

Cum se va fi chemînd aceastà (tot eufemism) nesimtire nationalà: nu vânzare de frate ? Dacà îti povestesti viata unui român, "fratele" te priveste ca unul din ciobanii care l-au ucis pe al treilea - cà tot sântem la Miorita, în plin mit Cain-Abel. Nu te crede - si, pe loc, uità ! Ce usor e sà uiti o vinà a comunitàtii tale, pretinzînd cà tu n-ai fàcut nimic, nici nu te nàscusesi.

Adevàrat : dar în 1997, când nu comunistul Iliescu, ci crestin-tàrànistul Constantinescu a încheiat Tratatul cu Ucraina - erai nàscut ?

Nu, nu erai. Si nici n-ai sà te nasti vreodatà.

Nu, nu sântem popor - cu atât mai putin european.

 

Ne plângem cà n-avem hârtii : inexistenta lor (sau, ca sà fiu si eu patriot român : cvasi-inexistenta) se continuà, peste veacuri, cu "sertarele scriitorilor".

Înainte de decembrie 89 eram convins : cândva, când România va fi liberà, iar scriitorii vor deschide sertarele, vom cunoaste o avalansà de scrieri (îi explic lui Z. Ornea, istoric literar, ca sà afle, în sfârsit si el : scrieri de sertar sunt acelea care, la o perchezitie a Securi-tàtii, ar fi fost confiscate, iar autorul arestat).

"Bilantul" fàcut în luna mai 1990 (acum opt ani), a ràmas riguros acelasi : au avut manuscrise în sertar cinci scriitori români : Blaga, Noica, Steinhardt, Sîrbu si Mihadas. Spre rusinea "breslei" (unde sunt scrierile de sertar ale lui Breban, Buzura, Simionescu, Toiu, D.R. Popescu, Titus Popovici - Marin Preda ?), mult mai multi au fost nescriitorii - care, din simplà, dar atât de rarà la români datorie a memoriei, au riscat (cu atât mai vârtos, cu cât cu totii fuseserà detinuti politici), au scris pe furis, au pàstrat prin poduri, làzi, grajduri, fânare, au tremurat de frica perchezitiei, a arestàrii - mai ales a pierderii manuscriselor - dar au fàcut-o. În locul istoricilor inexistenti, în locul scriitorilor dezertori acestia ne-au fost martorii (termen care vine din aceeasi ràdàcinà cu martir) - câteva nume, în dezordine pioasà: Aurel State, Dumitru Mircescu, Paraschiv Vasile, Nistor Chioreanu, Anita Nandris, Costin Meriscà - si existà mult mai multi (oare de ce ?) în Basarabia.

Ràmânînd la memorie : am vorbit de Românii care au avut normalitatea de a scrie si de a pàstra scrisul (n sertar"), înainte de decembrie 1989, fiindcà dupà Doamne, câti viteji si cât de viteji s-au aràtat dupà ràzboi ! Nu doar revolutionari (cu diplòmà), dar si membri ai Uniunii Scriitorilor : si-au confectionat o multime de volume "de sertar" (aceeasi Arpagicà etern profitoare, cu binecuvântarea Monicài Lovinescu) : asa au iesit la ivealà "scrieri cenzurate" de Pàunescu, de Sorescu (n-or fi fost si de V.C. Tudor ?), ca sà nu mai vorbim de jurnalele post-scrise.

Toate aceste gàinàrii - si din pricinà cà sântem, cu program, amnezici.

 

Pe lângà vesnicul alibi al vicisitudinii istoriei, ràmâne incapacitatea Românului ce acceptà românìa ca "filosofie" de a percepe corect (corectez : european) timpul. Care este, orice-ar zice Noica, ternar. Pentru ca o comunitate sà aibà hârtii, este necesar ca acelea (din care o parte, vai, vor fi distruse, pierdute, vândute) sà fie mai întâi scrise. În ciuda a ceea ce pretindea tot Noica (îl citez mereu, pentru cà el a fost si teoreticianul si alibiul demisiei, nu doar a intelectualului, ci a Românului), anume cà noi n-avem nevoie sà ne facem istoria (ca Polonezii !, îi aràta cu degetul Gânditorul de la Pàltinis), pentru cà noi avem istorie doar prin faptul cà sântem ! Deci Românul nu este silit sà dea din mâini, din picioare (si din inimà), ca sà se facà pe sine si sà-si cultive o constiintà nationalà, el sade-n vârful muntelui, cujetà la ñiñica, moduleazà verbul a fi - si este ! Aceastà jalnicà justificare a propriei lasitàti (ce balsam pe inimile simpatriotilor aflati în genunchi, ba chiar pe burtà) a fost vehiculatà în Occident, nu doar de Noica (cel care explica : bisericile dàrâmate de Ceausescu tot nu aveau valoare), ci si în varianta ei sfântoloagà, colportatà în Franta de pictorul tàrano-crestinic Horia Bernea - în rezumat, asta : adevàrat, acum (în 85-88) e greu pentru oameni - dar sà tinem seama cà Românul are vocatia sfinteniei ! I-a tinut hangul alt zograf, Sorin Dumitrescu, adàugînd : în sfârsit, vom avea si noi, Românii, un sfânt !

Îl deranja Sisoe, Galeriu ba

Vorba aceluiasi Caragiale : Si noi dormeam, soro

 

A fi sau a nu fi amnezic (3)

 

21 februarie 1998

Uitarea : cusur individual cu urmàri îngrijoràtoare la scara comunitàtii. Un ins este un uituc, însà totalitatea uitucilor nu constituie o natie (cu atât mai putin popor), ci o (un ?) nimica. Dacà putin cu putin dà ceva-ceva, nimic cu nimica dà zero.

Desigur, uitarea poate avea un rol de protectie a individului. Cei ce au trecut prin încercàri limità : ràzboi, închisoare, catastrofe naturale, accidente, dacà nu ar fi respins ori evacuat o parte din "amintiri", ar fi explodat de prea-plin, ar fi înnebunit.

Existà si uitare selectivà : "reeducatii" de la Pitesti, dupà un timp de amnezie (cvasi)totalà si-au recàpàtat memoria, însà tot dupà gradul de protectie : Grigore Dumitrescu, întâiul, cronologic, "pitestean" màrturisitor (Demascarea, editura autorului, München 1978), relateazà numai prima parte a "procesului de reeducare", cea în care el fusese victimà ; cealaltà : nu. Se stersese.

 

Am aflat de Pitesti în 1958, la Jilava, de la Stefan Davidescu. În închisoare am cunoscut si alti pitesteni dar abia în domiciliu obligatoriu am înteles ceea ce ei însisi, scufundati în propria-le memorie-amnezie, nu realizau : perioada în care fuseserà siliti (prin torturi de neimaginat) sà tortureze la rândul lor, nu era ascunsà, de rusine, de sentimentul vinovàtiei, ci pur si simplu nu mai exista, fusese ràzuità din memoria protectoare.

Ce s-a petrecut la Pitesti si Gherla între 1949 si 1952 a fost, prin diabolismul strategiei, nu doar un fapt rarisim, ci unic. Dintre supravietuitori câtiva au màrturisit, dupà 1990, partea lor de adevàr, altii, ca Stefan Davidescu se aflà în curs de a scrie despre ceea ce nici un pitestean nu a màrturisit - în fine, altii (Gheorghe Calciu) refuzà, în continuare, sà deschidà gura, însà nu ezità sà iscàleascà prezentàri falsificatoare la càrti falsificate, dupà 1990 (Pitesti, de D. Bacu, apàrutà initial în 1963, la Madrid).

Din fericire, nu toti Românii au trecut prin Pitesti, chiar dacà multi au cunoscut închisorile, prizonieratul în Rusia, deportarea în Siberia bàràganà. Fostii detinuti, odatà liberi, au povestit prin ce trecuserà - sau încercaserà sà o facà Rezultatul : dacà fostul puscàrias mai gàsise ceea ce se cheamà familie (în urma presiunilor exercitate de Securitate care pe muuulte sotii de "banditi" divortase ea), "povestile" lui erau primite cu condescendentà - prima oarà ; a doua oarà fusese rugat sà relateze mai concentrat (doar mai povestise "din astea") ; în fine, momentul în care fericitului ce mai avea nevastà, si era acceptat de copii, între timp deveniti adulti i s-a pus chestiunea de încredere : ce a fost - a fost, acum nu mai e ca atunci ; din acest moment nu mai povesteste, nici în casà, nici la gard, nici la cârciumà, nici la lucru ! Destul suferiserà ei - sotia la serviciu, copiii la scoalà, la facultate, fratii, cumnatii, verii, verisoarele, unchii, cuscrii - din pricina lui. E-he, familia-la-români : cum a stiut ea sà steargà, sà interzicà, nu doar curajul faptelor, ci memoria !

În multe din textele mele, nu doar publicistice, încercam sà situez în timp momentul ruperii sirei spinàrii românilor. Gàsisem trei, în ordine crescàtoare :

1. 1956, Revolutia Maghiarà. Ungurii se ràscoalà împotriva ocupantului rus si a comunismului stràin, cer ajutor "Americanilor" (occidentalilor) - Americanii însà nu mai vin De atunci dateazà constatarea : Am fost vânduti la Ialta;

2. 1958, Retragerea trupelor de ocupatie rusesti din România : eveniment primit cu nesfârsità bucurie de Români. Numai cà, dupà ce s-a potolit entuziasmul prim, oamenii au càzut în îndoialà ; apoi în derutà - mai ales nationalistii care, începînd din 22 iunie 1941 îl combàtuserà cu arma în mânà pe rus (sovietic), apoi rezistaserà împotriva invadatorului sovietic-rus. Or acum, cà armata sovieticà nu se mai afla pe solul României, ce ràmânea din ratiunea de a fi a lor, a celor ce se luptaserà numai cu stràinul ?;

3. 1964 : decretul de amnistie - ce poate fi mai minunat ? Dupà ani, decenii, cei ce luptaserà cu ocupantul stràin si împotriva orânduirii stràine au iesit la lumina libertàtii. Numai cà dacà lovitura de ghioagà din 1958 îi atinsese doar pe nationalisti, cea din 1964 i-a strivit pe toti. Amnistia nu fusese un gest de generozitate din partea puterii comuniste, cu atât mai putin de cavalereascà oprire a ostilitàtilor. Comunistii lui Dej hotàrîserà golirea închisorilor, fiindcà "politicii" nu mai reprezentau un pericol pentru comunisti : trecuserà 20 ani

Sà constati cà dusmanul nu se mai teme de tine Sà afli cà ti-ai sacrificat tineretea, energia, sànàtatea, viata - pentru nimica. Si, încoronare a nefericirii : nevasta, copiii, neamurile, prietenii, cunoscutii, dupà reprosurile de rigoare (Din pricina prostiilor tale ne-au dat afarà din casà, din slujbà, copiii n-au putut merge la facultate etc.), iar tu sà constati cà, iesind din închisoare, ai urcat la suprafa, a lumii, nu doar de altundeva, ci ai càzut din altcândva ; cà esti un încremenit, un "oprit" în momentul arestàrii ; în loc de respectul, de cinstirea cuvenite - pentru apàrarea României de rusi, de comunism - tolerantà superioarà, dacà nu de-a dreptul ostilitate. Nu putine sotii, nu putini copii si-au interpelat sotul, pàrintele astfel :

De ce n-ai ràmas în puscària ta, domnule ?, mergînd pânà la : Mai bine mureai acolo - màcar stiam o treabà

Atunci, în 64 a fost înfrântà definitiv rezistenta românului. Pe ruinele ei Ceausescu a putut bucàtàrì - vai, cu succes - înghetata fiartà numità comunism nationalist.

Cine sà se opunà ? Bàtrânii erau striviti, nu atât de puscàrie, cât de "libertatea" de afarà, abia atunci îngenunchiaserà si se predaserà cu arme si bagaje dusmanului de moarte al tuturor : Securitatea ; tinerii (atunci, la sfârsitul anilor 60), avînd bine învàtatà lectia pàrintilor, îsi spuseserà cà nu vor face aceeasi gresealà - ca sà-si strice viata ?

Astfel a luat nastere o nouà "variantà" (nu generatie) de români : pàrinti fricosi, cinici, mincinosi, perfect duplicitari, profund necinstiti aplaudîndu-l pe Ceausescu si interzicînd,n casà", memoria. Rezul-tatul s-a vàzut dupà decembrie 89 : intelectuali, dragà-doamne, avînd în jur de 30 ani, nestiind nimic-nimic-nimic despre închisorile românesti, desi (în fapt : tocmai, pentru-cà) cel putin unul din neamuri cunoscuse puscària ; oameni în plinà putere creatoare (acum vorbesc numai de umanisti) cheltuindu-si energia, tineretea cu alibiuri cultu-rale, în fapt : morale - ca structuralismul, poietica, textualismul (si alte inutilitàturi cu mot), dar evitînd cu o grijà demnà de o cauzà mai bunà, atât realitatea (adevàrat, murdarà, respingàtoare), cât si reprezentàrile ei din bibliografia, nu doar occidentalà, dar si polonezà, cehà, ungureascà, ruseascà

Aceastà luptà pentru supravietuire, în România, a avut - si are, în continuare, un pret ce nu merità a fi plàtit : amnezia nationalà.

 

 

 

 

 

Ce-ti doresc eu tie

l0 martie 1998

 

Prieteni epistolari îmi descriu în culori din ce în ce mai sumbre prezentul României ; ba, de la o vreme au intrat în panicà : ce i s-o fi-ntâmplînd acestui neam fàrà noroc ?; de ce se încrânceneazà soarta-crudà asupra noastrà ?; cu ce-am pàcàtuit, istoric, de sântem mereu, mereu loviti, pedepsiti?

Mà aflu într-o situatie inconfortabilà : nu le pot replicà :

V-am spus eu ! Încà din aprilie 1990, în Scrisoarea càtre Gabriela Adamesteanu, publicatà de revista 22 !

Nu pentru cà ar fi neadevàrat - ba da, iar de atunci am repetat-o de nenumàrate ori - însà nu sânt "profetul" care sà se bucure de adeverirea profetiei. Dimpotrivà : sufàr cà s-a-mplinit, uneori mà întreb dacà nu cumva, spunînd ce spusesem, menisem, atràsesem nenorocirea asupra noastrà, a tuturor

La urma ce anume rostisem în primul trimestru "dupà revolutie"? Nimic deosebit, comunicam o observatie pe care, credeam eu, ar fi putut-o formula oricare alt român - anume : din prezent, aruncînd o ochire în trecut, deduceam cà viitorul nostru comunitar nu se prezenta "de aur" ; nici màcar de aramà, nici chiar de fier prost. Ci de Nu mai continuam, îmi era fricà de cuvântul cu care numeam viitorul. Cei ce mà luaserà în seamà - atunci, în aprilie 1990, îmi reprosau cà aruncam vina trecutului (deci si a viitorului) exclusiv asupra intelectualitàtii - or, poporul român nu este alcàtuit numai din intelectuali

La acestea ràspundeam, acru, cà nu am vizat deloc ceea ce nu existà, "intelectualitatea" fiind o stare de spirit, mereu treazà, nu o pàturà socialà. Aràtasem cu degetul înspre scriitorul român : acesta, precum sluga cea lenesà, îngropase talantul de aur (cu tot cu talentul specific românesc), atât de bine, încât, la întoarcerea stàpânului, nu-l mai gàsise

Acuzam direct scriitorimea românà, cea care nu-si fàcuse datoria fatà de semeni si fatà de cuvântul, în principiu, sacru : se ascunsese, dezertase ; în virtutea "rezistentei prin culturà", colaborase cu tirania, ràmânînd o castà de extrabugetari activisti de partid pe tàrâm cultural, de profitori màrunti, de "favorizati" ai bacsisului, de màscàrici la Curtea Veche a Noii Aristocratii bolsevice.

În luna mai 1991, la un colocviu la Roma, interventia mea purta titlul : "Numai activistii si securistii au confiscat revolutia românà ?". Dînd ràspunsul : "Nu - si scriitorii !" - întrebarea-ràspuns provocase protestele indignate, rànite, ale lui Doinas, Blandiana, Adamesteanu, Ulici, Uricariu

Înainte de a fi laminat de marii si latii nostri clasici în viatà (ei erau : toti - eu ràmàsesem singur), apucasem sà le spun verde-n fatà:

- îi acuz pe scriitorii români pentru analfabetismul "cititorilor" lor, cei care, tot làudîndu-se cu anticomunismul lor neabàtut, îl votaserà, la 20 mai 1990, pe comunistul Iliescu ;

- îi acuz pe scriitorii români pentru primitivismul cititorilor lor, cei care se manifestaserà ca o hoardà împotriva politicienilor burgheji, a intelectualilor, a stràinilor, a monarhiei, culminînd cu mineriadele ;

- îi acuz pe scriitorii români pentru autoiluzia numità Piata Uni-versitàtii : pe timpul terorii comuniste rezistentii (ba chiar opozantii - vezi-l pe viteazul-dupà-ràzboi Al. George !) nu miscaserà în front, se supuseserà, màrsàluiserà în pasul dat de fanfarele PCR-MAI reunite, fàcînd, cu voie de la primàrie, estetism, textualism, structuralism, poieticà, semioticà, ba chiar si pàltinisism, iar dupà 22 decembrie 1989 îsi imaginaserà cà "recupereazà" o viatà de om de dezertiuni, de cedàri, de tràdàri - printru-un curs fortat (si fàrà profesor !) de eticà civicà.

N-au recuperat nimic, în cel mai fericit caz au ràmas plantati în timpul dinainte de 89 ; altii au prins din zbor (citeste : dupà ureche) politica si fie s-au dat cu Iliescu (Eugen Simion, Sorescu, Buzura - sà nu fie uitat cu nici un chip melanconicul impartial si dilemizator Plesu), fie au "riscat" opozitia democraticà si n-au fost în pierdere, au câstigat cu sudoarea fruntii o sumà de scaune - ca Doinas, ca Ulici, ca Prelipceanu Faptul cà un Nicolae Manolescu, o Ana Blandiana au ràmas pe dinafara structurilor de stat (si de partid) nu înseamnà cà au ràmas si fàrà pâine - si fàrà tribunà. Din nefericire - nu doar pentru ei, ci pentru "poporul român", cel mereu invocat de directorii de constiintà dar mereu, mereu ignorat - nu s-a ales nimic de tentativele de "recuperare" a timpului pierdut :

Abia acum, în Anul al 9-lea de la revolutie (iatà, n-am pus ghilimele), în al 2-lea de la victoria "alor nostri" se poate màsura dezastrul la care "scriitorimea cinstità" a contribuit dupà puterile sale (si a avut astfel de puteri).

Privind la aceastà fostà turmà de oi càpii, pàzite de ciobani senili ca Diaconescu si Tepelea, de strungari pe sfert ca Ciorbea, de baci nàuco-vicleni precum Constantinescu (inseparabil de gândirea de consistenta zerului a brânZoei), cu un "tatà" de formà - nu fiindcà nu se mai aflà printre vii, ci fiindcà si pe când tràia era condus de funie de Màguritate - îti spui cà, într-adevàr, neamul românesc este bàtut de soartà. Si nu poti afirma cà are ceea ce merità - sà-i fi meritat pe Gheorghiu-Dej ?, pe Ceausescu (desi-i slàvise pe amândoi, ba chiar si pe Stalin) ?

Însà poti spune : Poporul român - asa cum este el - merita, nu "alti scriitori", ci, totusi : niste scriitori ; merita, nu "altfel de intelectualitate" - ci, în sfârsit, niste intelectuali.

 

 

 

D o s a r e l e d e S e c u r i t a t e

 

11 martie 1998

 

M-am rostit în multe rânduri : cunoasterea dosarelor de securitate este de absolutà necesitate - dacà mai dorim sà devenim, din populatie, popor, dacà vrem sà ne întoarcem în Europa, de unde ne-au deportat în siberii, Rusii. Cei ce am suferit de pe urma "patriotismului" Organului Terorii - fie acela internationalist (al lui Dej), fie curat-nationalist-ceausist, avem dreptul imprescriptibil de a ne cunoaste dosarul de securitate. Al nostru, al fostilor colegi, al fostilor prieteni,desemeni dosarele celor care, din decembrie 89, ne informeazà, ne învatà, ne dau lectii de politicà înaltà - ba chiar si de moralà : de la Andrei Plesu la Emil Constantinescu.

De înteles : Ciomagul Comunismului : Securitatea nu vrea sà i se afle ticàlosiile, crimele. Opozitia ei la divulgarea dosarelor nu mirà, intrà în reflexul elementar al vinovatului.

Însà m-a mirat peste poate prima, cronologic, sàrirea în apàrarea Odioasei Institutii a unui scriitor cu faimà, dacà nu de opozant, atunci victimà a cenzurii : Augustin Buzura. În 18 ianuarie 1990 a semnat editorialul României literare intitulat imperativ : "Fàrà violentà !". Nu, nu era "cuvântul de ordine al revolutionarilor", cum explicau mai apoi sergiinicolaesti, petreromànii, daniiosifi - ci guitatul securistului sim-tind apropierea Ignatului.

Constatînd cà un scriitor - si încà unul "rezistent prin culturà" - face o treabà mult mai eficace decât o mie de cadre de-ale sale, epoletate, Securitatea trecutà în ilegalitate, sub nume conspirativ : SRI a folosit, în continuare, condeieri prestigiosi întru apàrarea intereselor ei împutite, criminale.

Locul doi - tot cronologic - dupà Buzura si-l disputà Breban cu Plesu : romancierul ardelean (sà nu se uite : în 1977, când un prieten al sàu, Negoitescu si un coleg: eu, eram între labele generalului Plesità, Breban îi dàdea sefului Securitàtii, cu dedicatie, volumul Bunavestire - lui "si Doamnei Sale") a afirmat : "toti am colaborat (cu Securita-tea - n.m. P.G.) - mai mult sau mai putin", iar eseistul melancolic : "toti sântem vinovati (pentru colaborare cu Securitatea - n.m. P.G.) - deci toti sântem nevinovati"- aceastà cugetare a devenit programul Dilemei si va deveni al Exteriorului Internelor. Au urmat altii, multi, care de care mai de-valoare : Virgil Tànase, Dinu Cernescu, Lucian Pintilie, cu totii admitînd cà încheiaserà pactul cu Secu - "dar toatà lumea fàcea asa !"

Nu "toatà lumea fàcea asa", cum pretind nerusinatii, pentru a li se pierde urma (si semnificatia) colaboràrii cu Puturosul Organ. Însà (aproape) toatà lumea care nu colaborase cu Securitatea nu se exprima la radio, la televiziune, în presa scrisà. Cei tàcuti, cei ce n-au colaborat nu aveau talente ce "trebuiau cu orice pret cultivate" - ca ale lui Sorescu, Cernescu, Pintilie, Hàulicà, Tiriac ; lor Securitatea nu le pusese întrebarea : Esti cu noi - sau împotriva noastrà ? - pentru ca "directorii de constiintà ai natiei românesti" sà aleagà arta, nu morala; estetica cea purà, nu icomoda eticà.

Dupà câteva tentative de a distruge documente (nu au fost cunoscute decât cele neizbutite), Securitatea a trecut la altà armà : Càrtile Albe.

Asa cum, înainte de decembrie 89 fabrica "probe" pentru a-i acuza pe oameni de tot felul de crime si a-i tine sub cizma terorii, "dupà revolutie" a confectionat "probe" - mai putin, sau deloc de anticomunism, la cei avînd astfel de manifestàri - ci, din acelasi reflex al ràsturnàrii, al inversàrii valorilor, au fabricat probe inverse, de elogiere a anticomunismului comunistilor militanti, ne-au prezentat "fapte de rezistentà antitotalitaristà" la indivizi profund murdari si cunoscuti ca servitori ai totalitarismului : Titus Popovici, Dumitru Radu Popescu, C. Toiu, Fànus Neagu, Hobanà, Ungheanu, A. D. Munteanu - mai lipsesc Nina Cassian, Maria Banus, Crohmàlniceanu - ignorati din motive de incompatibilitate nationalà Un troglodit ca Pelin are nerusinarea sà "disculpe" un coleg de MAI ca Târnàcop-Silvestri, un felon ca Ivasiuc - dupà cum pestericolul V.C. Tudor, dupà ce a fàcut imprudenta sà-l apere pe spionul Pordea, îl justificà pe turnàtorul Quintus, bietul, care turna fiindcà îl obliga Securitatea, nu de altceva (de unde concluzia : preferabil este sà te pupe Popa Iapà decât sà te apere V.C. Tudor).

S-au semnalat si alte càrti-albe - acestea, ca si Sàptàmîna lui Barbu, ca si România Mare a lui V.C. Tudor, circulînd în civil. Astfel a apàrut, în 1995, la editura Vremea un volum ce poate fi pe drept numit Cartea Albà bis : Memorialul Ororii, îngrijit de Silvia Col-fescu (?), Nicolae Henegariu (?), Angela Dumitru, Cristina Cantacu-zino. Ar fi trebuit sà ne prezinte Dosarul reeducàrii de la Pitesti - ni s-a bàgat pe gât o selectie (deloc întâmplàtoare) de documente autentice, însà astfel puse în relatie unul cu altul (si fàrà cele esentiale), încât cititorul ràmâne, nu doar tot atât de neinformat ca înainte de lecturà, ci dezinformat - de aceeasi Securitate. Cum altfel, dacà documentele au fost selectate de "cadrele SRI" - iar editorii multumesc "Domnului Virgil Màgureanu, directorul SRI" - însà si lui Quintus.

Ei, pentru ce multumesc ei fostului detinut politic anticomunist, ajuns ministru de justitie al lui Iliescu (acest miracol purtînd un nume: Cîmpeanu) ? Trebuie sà fii ne-român de naiv, ori sà faci cu mare talent pe tâmpitul, pentru a mima nepriceperea : documentele publicate sub Iliescu, cu aprobarea lui Màgureanu, la cererea lui Quintus (turnàtor notoriu de puscàrie, pe timpul lui Ceausescu om al lui I.C. Dràgan, acum proprietate a lui Cataramà) - acelea sunt, în cel mai fericit caz, "documente".

Oamenii politici din opozitie s-au manifestat mai târziu, când terenul era destelenit de "crema natiei" (l-am citat pe Breban) si doar învàluiti în mantia celor grijulii cu bunàstarea (psihicà) a natiei, exprimîndu-se nuantat în legàturà cu accesul cetàtenilor la dosarele de securitate - ce ar fi, nu-i asa, dàunàtor "procesului de reconciliere nationalà"

Sà zicem : pânà la 16 noiembrie 1996, sub regimul comunist al lui Iliescu nu era de mirare cà activistii si securistii se opuneau necesarei interventii chirurgicale : Iliescu însusi, Roman, Vàcàroiu, Màgureanu - si ceilalti tovaràsi-în-civil aveau ceva de ascuns - însà toatà lumea stia ce, chiar dacà nu si cât Or, de când avem un presedinte "tàrànist" (de alaltàieri crestin !), oamenii se întreabà pe bunà dreptate : ce si cât - are de ascuns Emil Constantinescu, de se lasà greu cu dosarele ? Vrea sà-l apere pe "partenerul" Roman ?- dar acestuia i se cunoaste scurta-biografie enkavedist-securistà-sovietistà ; îl protejeazà pe protectorul sàu Màgureanu, càruia, în 1995, de mânà cu Zoe Petre, i-a confectionat pe màsurà catedrà la Universitatea Bucuresti - la sugestia lui Coposu ? Dar securistul e arhicunoscut n tarà si peste hotare", numai presedintele nostru cel atoatestiutor n-are habar ce grad are tovaràsul Astalos.

Si nici noi ce hram poartà Emil Constantinescu.

 

 

27 Martie 1918 :

 

B a s a r a b i a s i R o m â n i a

 

21 martie 1998

 

Basarabia : o dreaptà idee despre România. Cine nu acceptà acest adevàr-prim nu percepe elementele constitutive ale natiunii - începînd cu limba românà ;

 

În 1812 când, în urma de-acum stiutelor manipulàri rusesti, jumàtatea de ràsàrit a Tàrii Moldovei (cea cuprinsà între râul Prut si fluviul Nistru) a fost înghitità de Imperiul Tarist si botezatà abuziv : Bessarabia ; locuitorii pàmântului se chemau, fireste, moldoveni, vorbeau moldoveneste, cuvintele român, româneste - de la România - avînd sà aparà mai târziu, odatà cu acea realitate geopoliticà numità România.

 

Basarabia : simetrica Transilvaniei -

numai din punct de vedere cartografic :

 

Sub unguri, vreme de un mileniu, Transilvànenii au avut parte de suferinte cumplite, printre nedreptàti fiind nerecunoasterea bàstinasilor ca natiune, alàturi de ocupanti si de colonisti. Dar, în 1918, când s-au unit cu Patria Mamà, puteau sà scrie si sà citeascà, aveau o identitate, stiau cine sunt si de unde se trag, ba îi învàtaserà carte si constiintà de sine pe cei din principatele - totusi, libere ;

Sub rusi, numai în 106 ani, Basarabenii au fost striviti, analfabetizati, desnationalizati, desidentizati.

Sà fi fost oare Moldovenii dintre Prut si Nistru mai putin bravi ?, mai inerti, mai înclinati spre supusenie decât Transilvànenii ?

Istoria dar si literatura, cu osebire a lui Sadoveanu spun aproape contrariul :

De pe la 1400, când puterea mongolà a diminuat, tinuturile devastate din ràsàrit au prins a fi repopulate. Sub Alexandru cel Bun s-a început construirea-reconstruirea forticatiilor de la granita naturalà dintre Europa si Asia : Nistrul. Cetàtile de pazà presupuneau stràjeri, osteni : oameni liberi. Astfel a început istoria Moldovenilor de la Nistru, grànicerii de la Ràsàrit, avînd statut oarecum asemànàtor celor din interiorul arcului carpatic : Fàgàràsenii, Nàsàudenii

Agricultori, crescàtori de vite (mai cu seamà de cai), negutàtori în timpul liber, osteni în tot celàlalt, slujeau pe câte un domnitor, dar si pe ei însisi - de unde frecventele ràzvràtiri împotriva puterii cen- trale (de la Suceava, de la Iasi), pentru impunerea unui "domnisor" de-al lor, de regulà un impostor; nu se sfiau sà dea si câte "o raità": peste Nistru, "La Cazaci" (care nu erau o semintie, ci o adunàturà de mercenari - multi dintre ei moldoveni, numele venindu-le, nu de la ucraineanul cozac, ci de mai departe, de la tàtàràscul : cazac, însemnînd, simplu : càlàret), în Sud, "La Tàtari"- fireste, în scop, cinstit, de jaf (mai corect : jac, Polonezii constituind majoritatea cazacilor).

Însà oricât de turbulenti erau în interior, când se profila primejdia stràinà, càpàtau un singur domn-dumnezeu : Moldova.

Moldovenii dintre Prut si Nistru, oameni liberi, ràzboinici, întretineau cu Tàtarii din Bugeac (deveniti auxiliari ai Turcilor) relatii originale, neîntâlnite la ràsàrit de Nistru (sà zicem : pânà la Nipru); necunoscute "la apus de Prut"- nici valahilor, nici ungurilor, nici poleacilor, nici nemtilor. Apocalipticul "Vin Tàtarii !", se tràgea de la Marea Invazie din 1241 si avea efect fulgeràtor, traumatizant, asupra bietilor ne-tàtari.

Nu si asupra Moldovenilor de la Nistru. Dintre victimele "mongolilor" de la Caspica la Adriatica, acestia nu se temeau de tàtari - de ce ? Dar e simplu : si ei erau càlàreti. Prin meserie, prin vocatie ; si ei "dialogau" din sa, cu sabia, cu sulita, cu arcul - si cu ghioaga. De obicei nàvàlitorii veniti càlare întâlneau fie o împotrivire armatà pe-destrà (inferioarà cu cel putin un metru, dînd si un important avantaj psihologic), fie o cavalerie grea, greoaie, lesne de evitat si înfrânt de roiul de viespi mongole.

Si Cazacii (de la Praguri) "discutau" pe picior de egalitate cu Tàtarii, adeseori înfrîngîndu-i. Da, dar ei erau buni (si interesati) luptà-tori, însà nu aveau de apàrat - pe loc - un pàmânt al lor, sà zicem : "Cazacia". Moldovenii, da : Moldova. Tràind si ei pe-cal, Moldovenii îi înfruntau de la egal la egal ("de la acelasi nivel") pe Tàtarii nàscuti-pe-cal. Sà fie citit volumul Neamul Somàrestilor si ca un document ce este ; sà fie re-cititi memorialistii basarabeni D. C. Moruzi, Matei Donici, Leon Donici, Gh. V. Madan : curiosii vor fi surprinsi sà afle "istorioare" de genul (nu citez, reconstitui din memorie):

"S-a întâmplat ca într-o vreme, în împrejurimile Hâncestiului, sà moarà aproape toate femeile, dupà ce nàsteau. S-a tinut sfat : oamenii au hotàrît sà saie pe cai si sà deie iama-n tàtàrime, în Bugeac".

Asa au fàcut : s-au dus, s-au întors :

"Dupà ce-au tàiat, pe la brâu, toatà partea bàrbàteascà, s-au întors cu toti caii tàtàràsti, cu toate vitele, cu toate sculele de pret si cu ceva tàtarce, de sà aibe cine le spàla izmenele (s. mea.)"

Si astfel s-a plàmàdit bravul norod moldovinesc dintre Prut si Nistru. Cà afirmatiile sunt adevàrate ne-o probeazà si toponimia (frecventà, nu doar în Sud), si onomastica : sunt de origine tàtarà nume neose basarabene ca Ciachir, Celac, Burlac, Uzun, Huzum, Cabac, Baidan, Buiuc, Murafa - chiar si Hâncu - oricât s-ar stràdui Iorgu Iordan sà-l tragà din slava bulgarà, tot de la türco-tàtarul han vine, fie si sub forma khan - ceea ce a dat în limba româneascà : Cantemir (Han-Temir), dar si : Temircan (Temir-Han)

Acestea - si încà altele - pentru a spune cà nu firea mai slabà a românilor dintre Prut si Nistru a fost de vinà în strivirea lor, doar în 106 ani ; nu firea mai tare a românilor din arcul carpatic, suferind un mileniu, i-a fàcut sà iasà teferi din robia ungureascà.

Ci natura ocupantului.

Ungurul, brutal, crud, dispretuitor, nu i-a considerat pe "indi-geni" alcàtuitori ai unei natiuni - însà le-a îngàduit practicarea religiei (ortodoxà), apoi greco-catolicà ; a tolerat (acesta fiind termenul) ca Valahii fàrà drepturi, sà aibà scoli, tipografii, publicatii - în limba lor ;

Rusul - bun, sà-l pui pe ranà !- doar la câtiva ani de la ocuparea Moldovei de Ràsàrit în 1812, a suprimat bruma de autonomie culturalà, teritoriul si locuitorii au fost rusificati.

 

Basarabia : cei dintâi sunt, în spatiul carpatic, cei din urmà

Adevàrat : evenimentele istorice nu fac ntreceri" pentru întâietate în timp, dar sà nu se uite :

Dintre provinciile înstràinate, Basarabia a fost prima care s-a unit cu Patria mamà (la 27 martie 1918, în urmà cu 80 ani) ; a doua : Bucovina : la 28 noiembrie ; în fine, la 1 decembrie 1918 s-a unit si Transilvania

Ce folos : Basarabia si Bucovina au fost abandonate ; cedate

Basarabia : simetrica Transilvaniei, si egala ei, în drepturi filiale.

Aceastà realitate o cunosc si Transilvànenii - însà numai cei luminati-luminàtori (ca Onisifor Ghibu) ; adevàr ignorat, contestat, ba considerat "contrar intereselor nationale" (de la Partidul National, nu de la natiune) de càtre toti oamenii politici ardeleni, de orice culoare politicà ar fi (fost), de la ultralegionarii lui Sima la ultracomunistii lui Groza (adeseori aceiasi) - de alaltàieri, de ieri, de azi.

Transilvànenii s-au comportat pe plan national - încà înainte ca România Mare sà fie realizatà - asa cum se comportà, în utima jumàta-te de veac, Evreii : au instituit un monopol al suferintelor, deci al aten-tiei publice nationale, astfel încât nimic din ceea ce nu este direct privitor la Transilvania nu merità a fi luat în seamà ; ba, în multe împrejuràri trebuie ocultat, sacrificat, ca dàunàtor "interesului national".

România nu este prima unitate în care provinciile (istorice) îsi disputà întâietatea. Numai cà Transilvania, precum fata cea mare dintr-o variantà a basmului Fetele babei (Dochia) si ale Mosnea-gului (Bàdica Traian), nu cere doar drepturile cuvenite primului nàscut dintre copii (un abuz) - ci pe ale unicului. Ca si cum, istoriceste, n-ar fi existat România (dupà Unirea din 1859, de sub Cuza) alcàtuità din unitatea numità Muntenia si unitatea numità Moldova ; ca si cum, în 1877, nu i s-ar fi adàugat încà una : Dobrogea ; ca si cum, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia s-ar fi proclamat nu unirea si a Transilvaniei cu Patria Mamà, ci s-ar fi sàrbàtorit Reîntregirea Tàrii ! Or cronologia spune altceva :

Data de 29 decembrie 1919 - când Parlamentul a votat legile de ratificare a unirii cu România a Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei - poate fi socotità a Reîntregirii, nu cea de 1 decembrie 1918.

Ce ar fi fost dacà un basarabean s-ar fi trezit pretinzînd ca ziua de 27 martie 1918 - pe bunà dreptate, ca întâia cronologic - sà devinà Zi Nationalà a României ? Ei, da : Consensul national a fost substituit de consensul national-tàrànist (predominant ardelenesc).

 

Nu poate fi vorba de un conflict de interese între douà provincii (istorice), în cadrul familiei române, ci mai degrabà de o tenace strâmbà perceptie din partea transilvànenilor a "locului" fiecàrui element component.

Este adevàrat cà "inventatorul" Moldovei a fost un ardelean (maramuresean): descàlecàtorul Dragos ; este deasemeni adevàrat cà multi valahi de sub stàpânirea ungureascà au trecut muntii spre ràsàrit, pentru a scàpa de asuprire. Însà trecerea Carpatilor Orientali (si de Curburà) nu se fàcea într-un singur sens, doar din Ardealul ocupat de Unguri în Moldova. Se circula - uneori : în vederea stabilirii - si dinspre ràsàrit spre apus. În lipsa documentelor istorice, sà ne rezemàm pe cele onomastice - si sà ne întrebàm: Care dintre locuitorii celor douà provincii vecine vor fi mai numerosi : Moldovenii (locuind în Moldova) si purtînd nume ca : Ardelean, Ungurean, sau Ardelenii numiti : Moldov(e)an ? - cunoscut fiind faptul cà o persoanà bàstinasà (sat, vale, zonà, regiune, provincie, tarà) nu va purta numele locului de origine - decât atunci când, ajungînd în altà parte, va fi desemnat (si) prin locul de origine. Dacà vom întâlni un Ardeleanu în Ardeal, un Moldoveanu în Moldova, sà fim siguri : în urmà cu douà-trei generatii înaintasii sài iesiserà din "vatrà", apoi, întorcîndu-se, tràseserà dupà ei si numele

Deci : ne "tragem", nu din ardeleni, ci din pàrintii nostri (ardeleni sau din contra), dar mai ales ne tragem din noi însine, cei care ne facem (pe noi) cu mâinile noastre. A fi ardelean nu înseamnà cà esti neapàrat bun - ardeleni au fost si Sima si Groza - chiar si Màgureanu e ardelean get-beget.

27 martie 1918 : Basarabia se întoarce la sânul Patriei Mame.

Vai, la 26 iunie 1940 Rusii o re-ràpesc - din aceeasi miscare, sterpelind si Bucovina de Nord si Tinutul Hertei.

Este foarte adevàrat : la 22 iunie 1941 Armata Românà trece Prutul si ne libereazà de bolsevici.

De unde sà stim noi, bieti supravietuitori ai primelor masacre, ai primelor deportàri în Siberia (aveau sà mai vinà - si sà nu se mai ispràveascà) cà motivul adevàrat (si ascuns) al ràzboiului în Est - si consecinta fericità pentru noi, ocupatii : recuperarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord - era, în fapt, un viitor ràzboi în Vest - pentru recuperarea Transilvaniei de Nord Chiar de am fi stiut, nu ne-am fi împotrivit : pentru noi, Basarabenii si Bucovinenii, România este de neconceput fàrà (fie si o parte din) Transilvania.

Ceea ce însà nu am stiut - si dupà ce am aflat pe propria piele, n-am acceptat : pentru Transilvàneni, România=Transilvania ; în ochii (si în inima) lor n-au decât sà fie pierdute, cedate, oferite toate celelalte provincii (pe lângà Basarabia si Bucovina) : Moldova, Dobrogea, Oltenia, Banatul - chiar si Muntenia cu tot cu "tiganii" ei - de parcà nu Budai Deleanu ar fi cântat primul Tigània Ardeleanà -, atâta vreme cât existà Ardealul, persistà România. Pentru recuperarea, apoi pentru pàstrarea Transilvaniei, Transilvànenii au fost în stare, dupà 23 august 44, sà devinà pro-rusi, pro-comunisti ; înfocatii nationalisti (legionari) au "trecut", fàrà tresàrire la comunisti (vezi doar clanul teologal Cândea din Sibiu), prin Frontul Plugarilor ; democratii, chiar ràmasii democrati (de-o pildà national-tàrànisti) care conduceau treburile administrative în judetele ardelene au lucrat cu credintà pentru cestàlalt dràgut-împàrat, Stalin, atunci când si-au dat silinta, întâi sà-i vâneze pe Românii refugiati din Basarabia si Bucovina de Nord, apoi sà-i interneze, în fine, sà-i convingà sà se "repatrieze" (în Siberia).

Între 23 august 1944 - când a început vânàtoarea de refugiati - si pânà la sfârsitul anului 1947, ne-au chinuit, ne-au hàituit, ne-au trimis în "tara noastrà" (Marea Uniune Sovieticà), nu Rusii din trupele de ocupatie, nu comunistii si nu tiganii, nici ungurii, nici evreii - ci românii ardeleni, de regulà tàrànisti, ei fiind atunci înalti functio-nari la prefecturi si, spre dezonoarea lor, purtîndu-se cu noi mai ràu decât ofiterii sovietici din Comisiile de repatriere.

Acest, nu neapàrat dispret, dar nesimtire ardeleneascà fatà de existenta altor unitàti constitutive ale natiei române s-a fàcut simtità, dupà evenimentele din decembrie 1989, atât în refuzul net, iritat, ba chiar ultragiat (Cine sunt àstia, cu pretentiile lor ?!) fatà cu dorinta "Moldovenilor" de a se uni cu România, exprimatà în 1990, de fruntea-fruntii PNT - cât si sub domnia lui Emil Constantinescu, pur produs al ardelenismului de tip Coposu-Blandiana-Màgureanu, prin încheierea Pactului cu Ucraina.

Despre acest act de tràdare nationalà am mai scris - si am sà mai scriu.

Pânà atunci, sà ne aducem aminte :

În urmà cu opt decenii, Basarabia se unea cu Patria Mamà.

Optzeci de ani - din care saizeci de sudoare, de lacrimi, de sânge. Si de moarte: o treime din populatia româneascà a teritoriilor ocupate de rusi a fost lichidatà.

Dacà tàrànismul de ambe sexe a hotàrît cà ziua de 1 decembrie sà fie Sàrbàtoare Nationalà, eu propun ca Ziua de 27 martie sà fie Zi de Doliu National.

Am sà revin - cu amànunte. Istorice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ràspuns altui anonim (la români)

 

26 martie 1998

 

Scrisoarea adresatà redactiei Lumea liberà pe mine mà interpeleazà (nu o reproduc : se deduce din comentariu).

Dupà cum poate oricine constata, autorul scrisorii este nemul-tumit, iritat, de faptul cà, ocupîndu-mà de Mihail Sebastian si de al sàu Jurnal, am avut nemaipomenita îndràznealà sà-i gàsesc apropieri de Jurnal-ul meu, publicat, câteva luni mai târziu. Autorul scrisorii se întreabà ("Nu s-ar cuveni, oare") sà nu mà rezum la a-i aràta numai pe cei "rài", sà fac cunoscute si numele celor "pozitivi" ?

Iritarea, inflamarea, supàrarea, nàduful autorelui e de înteles. Semnàtura: "Constantin Dan" fiind, vàdit, neadevàratà, persoana care se ascunde îndàràtul acestui gard (sau tufà de boz), are, ne-calp, doar resentimentul - altfel de ce ar scrie : "din anul 1977 al descàlecatului sàu politico-literar" ?

O carte publicatà : o iesire în piata publicà ; autorul care nu acceptà sà-i fie judecatà fapta de scris acela sà ràmânà în veci autor de manuscrise. Nu totdeauna autorul càrtii are tària sau umorul de a primi criticele - chiar insultele. Am avut parte de ele cu asupra de màsurà, ultimul prilej fiind chiar aparitia Jurnal-ului. Numai cà cei ce mà criticau, mà acuzau de toate pàcatele (nu putine inventate) semnau cu numele lor acele textele prin care îsi aràtau dezacordul. Or "Constantin Dan", continuînd un foarte prost obicei românesc, se aratà nesfârsit de curajos sub nume de împrumut. Màcar Farfuridi o dàdea anonimà si o semna ; persoana care pretinde a se numi : "Constantin Dan" (altfel, combativ bàrbat) atacà de dupà gard, din tufisuri - càci el, nu-i asa, totdeauna a fost un bàiat discret

Dacà tot a luat condeiul, sà fi semnat cu adevàratul sàu nume; sau cu un pseudonim consacrat - de cine se mai teme ? I-a fost fricà de Securitate, pânà în 1983, când s-a stabilit în Franta. Dar dupà ? N-a participat la manifestatii anticomuniste (el fiind un anti- înfocat - la bucàtàrie). Fie : omul era prudent, apoi îsi va fi zis cà, din moment ce sotia sa era de fatà, ca jurnalist, ce sà se mai osteneascà si el, cu lupta ceea De ce nu a publicat Terfelogul lui- prima parte, cea adusà în Franta ? Màcar fragmente, în revistele din exil - Limite a lui Virgil Ierunca (doar acolo i-au apàrut versuri), Contrapunct a lui Focke, Agora si Meridian ale lui Tudoran? Tot de frica Securitàtii ? De ce l-ar fi pândit Securitatea pe el, bàietel atât de cumintel ? Din aceastà pricinà - ca si alti mari anonimi antibolsevici de la Paris - nu figureazà el în anuarul telefonic ? Ca si cum Securitatea, dacà ar fi avut de gând sà-l asasineze pe "Constantin Dan"- pentru activitàtile sale anticomuniste, parol ! - n-ar fi putut sà-l lichideze : de unde sà-i ia adresa, dacà nu-i scrisà în cartea de telefon ?

Acum doi ani, într-o revistà literarà din Ardeal, "Constantin Dan" a publicat un numàr de poeme. Versurile - bunicele - cine dintre românii-nàscuti-poeti nu scrie binisor ? Atât cà erau precedate de o notà bio-bibliograficà scrisà de însusi interesatul. De acolo aflàm : "Constantin Dan" are vreo trei-patru-cinci pseudonime - pe lângà alte câteva nume adevàrate - dar cât de adevàrate, adevàratele ?

La urma urmelor n-are decât sà-si iscàleascà fiecare poem, chiar fiecare vers cu câte un pseudonim. Însà atunci când scrie demascàri, sà aibà elementarul bun simt sà le semneze cu nume de om, nu cu nume conspirative : e scriitor, nu spion ! Si nici sub pseudonim sà nu mintà - în autoprezentare fàcea urmàtoarea afirmatie :

"N-a frecventat mediile scriitoricesti în România, cu rare si pretioase exceptii - Dinu Pillat, Nicu Steinhardt - idiosincrazie ràsplà-tità cu o tenace indiferentà de breaslà. Prea intransigent pentru a fi disident (), prea exigent pentru orice aventurà colectivà"

Neadevàrat : eu l-am cunoscut (si l-am reîntâlnit) la "Cenaclul Tepeneag", unde mai veneau : Sorin Titel, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Virgil Tànase, Cezar Ivànescu, Ion Negoitescu precum si alte "neexceptii".

Cât despre : "prea intransigent pentru a fi disident"- alibiul i se trage de la Ana Blandiana : si aceasta, dupà ce a fàcut, sub Ceausescu, de zeci de ori înconjurul pàmântului, cu burse si càlàtorii oficiale, dupà ce a fost ani la rând "(a)muza" lui Gogu Ràdulescu, de cum s-a schimbat calimera, a pretins cà era prea exigentà pentru a fi disidentà - ea, ca (toatà românca) : fiind de-a dreptul (sau : de-a algeorgelea) : opozantà

Atât cà noi, dormeam. Soro.

 

 

 

 

P e t r e R o m a n a l Dilemei

 

31 martie 1998

 

Dupà obiceiul prinsilor cu mâta-n sac, Mircea Iorgulescu dà alarma, strigînd : Hotul ! Hotul !!", si aratà spre mine în Dilema din 13 si 20 3- si urmàtoarele, 98 ; dupà obiceiul tovaràsilor cultivati, nu doar la Munca, ci si la România literarà, ultragiatul dilemesc foloseste efectul îmbàtàtor-zàpàcitor al unui bun (si lung) motto. Si nu din oricine - din Havel ! - dacà Manolescu a ajuns sà se sprijine (!) pe Soljenitîn, de ce n-ar cita pânà si tovaràsul lui de rezistentà prin culturà, Iorgulescu - din Havel ?, cà tot nu ne rusinàm

"Ghinionul Paul Goma" se intituleazà extemporalul scris de Iorgulescu, acela carele vrea sà dea impresia cà, dacà, acum, el sade la Praga, în mod necesar înainte de 89 s-a tras de bràcinar cu Havel ; cel care tot sperà cà i se va replicà prin, de pildà : "Norocul Mircea Iorgulescu".

Sà nu conteze pe ràspunsurile mele la stimulii obisnuiti categoriei sale. Îi stiu pe indivizii care o alcàtuiesc, le cunosc reactiile - nici o dificultate sà prevàd urmàtoarele miscàri.

De fiecare datà am formulat la adresa lui acuzatii precise, veri-ficabile :

- în 1971 l-a tràdat într-o manierà dintre cele mai slugàresti pe Nicolae Breban (care-l adusese de la Munca, punîndu-l vechil la România literarà) : de unde pânà atunci scria despre sef articole ditirambice, nemaiscotîndu-l din "genial", dupà ce tovaràsul a fost dat afarà din C.C. al P.C.R. si din fruntea revistei, bietul exlus, sub pana iorguleascà, si-a pierdut, fulgeràtor si talentul !;

- între 1972-1989, sub Ivascu, Iorgulescu a fost "fondist" de nàdejde - va fi scris câteva bune sute de editoriale, altfel spus : ndreptare ideologice" - desigur, nesemnate;

- prin 1986, ascultînd el Europa liberà si Deutsche Welle, a alcàtuit rezumate (si din modestele mele colaboràri, altfel nu mi-as fi dat seama de ciupealà - paradoxalà apucàturà la un demascator al plagiatorului Eugen Barbu) pe care le-a trimis Monicài Lovinescu, D-sa le-a (re)transmis la Europa liberà - "contributie" semnatà curajos, farfuridic : "Negrescu" ;

- în 13 iulie 1991 (la împlinirea a un an si o lunà de la Prima Mineriadà), de bine ce primise azil politic în Franta, în chiar momentul în care noi strigam în fata ambasadei RSR : Jos Iliescu ! Jos Roman ! Jos comunismul !, colegul nostru Iorgulescu sedea la masa consulului Bar, în cafeneaua aflatà sub ochii nostri ; iar când a coborît în stradà ambasadorul Dijmàrescu, în timp ce noi îi explicam motivul manifestatiei (mortii si rànitii mineriadei din 13-15 iunie 90), Iorgu-lescu îl ocupa si-l distràgea (ai fi zis cà chiar asta astepta tovaràsul) pe o chestie cu o vizà pentru un frate ; sau poate chiar un cumnat ;

- ajuns la Europa liberà, Iorgulescu i-a fàcut pe datà o màgàrie indefectibilei sale protectoare Monica Lovinescu : în legàturà cu o replicà la atacul lui Norman Manea împotriva lui Eliade, a folosit termenul "abject"; negrul-pe-alb a ajuns sub ochii si în mâinile vizatei; întrebat telefonic cum stàm cu "abjectia", Iorgulescu a mintit fulgerà-tor, pretinzînd cà la microfon nu rostise ce "stàtea scris" în Buletinul Europei libere !; persoanà iremediabil binecrescutà, Monica Lovinescu nu i-a atras atentia cà ceea ce "stàtea scris" fusese scris de nimeni altul decât de el, de Iorgulescu - chiar dacà, la microfon;

- càpàtînd scaun la Europa liberà (fireste, la interventia hotàrîtoare a Monicài Lovinescu), Iorgulescu s-a prefàcut în "curea de transmisie" (sà nu uite vocabularul de la Munca) : a început sà-i difuzeze-remunereze (fireste, cu acordul sefilor Stroescu si Ratesh, veterani ai "dialogului fàrà frontiere" americano-ceausist) pe amicii sài de rezistentà culturalà si de antibolsevism patent : Stefoi, Paler, Blandiana, Pruteanu, Buzura, Ornea - si nu în ultimul rând Plesu ; acestia nu trimiseserà, înainte de decembrie 89, nici màcar sub pseudonim vreun text, însà, de cum primiserà bilet de voie de la Brucan, Dumnezeule, cum îl mai combàteau postum, pe unde-scurte ba pe Ceausescu - ba pe însàsi Ceauseasca ! (fireste, alti colegi de la Europa : Hurezean, N. C. Munteanu ràsuflaserà usurati : în sfârsit, puteau lucra pe fatà, nu ca nainte de revolutie") ;

- ca sà nu ràmânà dator (?), difuzatul la Europa liberà Plesu i-a încredintat lui Iorgulescu rubricà la Dilema - organ al Organului etern;

- în 1993 Iorgulescu s-a trezit scriind un "eseu" difuzat la Europa liberà în care fàcea teoria "demisiei la români" - citez din Buletinul Europei libere :

"Andrei Plesu, cel dintâi ministru al culturii, a amenintat si el cu demisia, în câteva rânduri pentru ca, pânà la urmà s-o si dea" (subl. mea P.G.) ;

Am aràtat - în Vatra - cà Iorgulescu mintea fàrà sà clipeascà : într-adevàr, Plesu amenintase cà demisioneazà - pânà ce a devenit profesionist al demisiei - dar n-o fàcuse : când Cozma, "minerul" lui Iliescu l-a alungat pe Roman, "primul premier la români" a plecat cu tot cu Plesu-al lui ;

- atins la onoarea-i de curea de transmisie între Europa liberà americanà si Dilema diversionistà, cu dilemiotii ei iliìsti (între timp deveniti : petromanisti), Iorgulescu mi-a dat o replicà violentà la 20 mai 1994 (însà fàrà a-mi pomeni numele). Dupà obicei, nu a ràspuns la precisele mele acuzatii, în schimb m-a tratat de njuràtor national", "miner literar", "rinocer", etc E drept : de "ghinion" (încà) nu

 

Iorgulescu uità (sau tot nu a înteles) cà, dacà am fost aproximativ contemporani si oarecum colegi de redactie (la România literarà), dacà vreun an de zile dupà ràmânerea lui în Occident (1989-90) am comunicat prin viu grai în câteva rânduri si prin telefon cam tot de atâtea ori - nici o secundà nu am fost împreunà, ci totdeauna alàturi ; nu am împàrtàsit aceleasi valori ; nici înainte de plecarea mea din România (1977), nici dupà venirea lui în exil, 1989, nu i-am intrat, nu mi-a intrat în casà (deci, vorba lui Breban : nu ne-am bàut, reciproc, whisky-ul).

Prin urmare, nu voi dialoga cu el - ca la Dilema - organ al dezinformàrii national-màguriste. În câteva rânduri l-am atacat, însà, constatînd modul lui de a da replica, n-am angajat polemicà. Nu pentru cà n-as crede în virtutile lui publicistice (sà fie la el, la Dilema), ci pentru cà Iorgulescu boxeazà la altà categorie : el nu ràspunde la acuzatiile precise, nu ràmâne în chestie ; el mimeazà replica, însà debiteazà noi (si ràsuflate) neadevàruri. Ca un jurnalist demn de Dilema : nu ridicà tonul, pàstreazà un, nu-i asa, "nivel"- virtuti rare pe Dâmbovita, drept care praf sunt fàcuti intelighentiotii români de la orase si sate. Fiindcà ei functioneazà dupà exact acelasi mecanism glandular cunoscut din vremea în care actualul stàpân si maestru de gândire al Iorgulescului, Plesu, era ministru al lui Iliescu, iar premierul Roman le vràjea, le tachina (!), le magnetiza pânà la extaz pe feseniste (care nu au apàrut în 1990, ele sunt eterne, vezi-o pe Mita Baston - Iorgulescu trebuie sà cunoascà problema, ca specialist în Caragiale). Toate aceste însusiri - ce spun eu : daruri ceresti ! - puse în slujba neadevàrului.

Auxiliarii lui Stalin stiau cà minciunile, cu cât sunt mai mai gogonate, cu atât, repetate, ajung mai lesne sà fie crezute ; propagandistii lui Ceausescu (printre ei fiind chiar Iorgulescu, prin articolele de fond ale României literare) erau convinsi cà toate minciunile pot fi înghitite, dacà sunt înecate în rântas nationalist ; iatà cà, "dupà revolutiune" avem si noi falitii-intelectualii nostri, subtirii (în frunte cu Plesu!) : ei încearcà sà-i prosteascà pe români printr-o "tematicà" de-politizatà (distanta de la cer pânà la Eugen Simion nu e chiar atât de mare), prin pura si simpla diversiune a manierei "stilate" cu care sunt scrise negru pe alb minciunile.

Un cititor cât de cât avizat - si deloc partizan al meu (însà nici dusman) - citind serialul iorgulesc "Ghinionul Goma", descopere fàrà efort neadevàrurile de care colcàie fiecare paragraf, fiecare frazà, fiecare propozitie.

Ei, da, însà nu si cititorii Dilemei, organ al Fundatiei Culturale inventate de Virgil Cîndea, pentru Ceausescu, continuatà de Buzura, pentru Iliescu, iar dupà noiembrie 96, pentru Màgurescu - sà nu se uite: avînd sediul pe Aleea Alexandru ! În zdrobitoare majoritate acestia nu au nevoie de adevàr, ei sunt extrem de multumiti de "tinuta intelectualà a dezbaterilor" imprimatà de Plesu, la cererea lui Iliescu, din banii sustrasi de la treburile culturale (pe care ministrul Andrei/ le apàrase la nivelul 0,33%) si deturnati de Fundatia securistà Cîndea-Buzura. Cola-boratorii - si, fatal, cititorii Dilemei - alcàtuiesc, vai, de sapte ori vai, "neoaristocratia intelectualà" a României postdecembriste, cu nimic mai breazà (pentru cà structural imoralà) decât cea dinainte de 89, "culturala" al càrei demn reprezentant si de nàdejde activist a fost, printre alte celebritàti si Iorgulescu.

 

Cà tot se aratà bàiatul de alergàturà a lui Breban, Ivascu, Ratesh, Plesu orifiat de "listele negre" alcàtuite de Ghinionul de mine :

Cine figureazà în caseta redactionalà a sàptàmânalului "de tranzitie"?, cinstit-diversionista Dilema - folosim doar numerele recente : Bineînteles : Buzura - este nevoie sà-l pun eu pe lista-neagrà ? Dar s-a pus singur, vizibil, din ianuarie 1990, când a publicat în România literarà editorialul pro-securist "Fàrà violentà !"; mai apoi când, numit de Iliescu sef al Fundatiei curat Culturale Cîndìa, întru reciprocitate, îi potrivea Tovaràsului, pre dindàràt, în vàzul lumii, scaunul sub cur - ditamai romancierul (în plus, maramuresean) : nu-i ajunseserà làtimile posterioare ale "Unchiului" Gogu Ràdulescu, altfel unchiulet si al Blandianei ! - sà continuu ?;

Doinas : marele poet si traducàtor, senator (tàrànist, altfel, cum?), "constiintà treazà", "director" A fost arestat în legàturà cu Petrisor - dar mai ales cu Ion Omescu - liberat dupà câteva luni. A reînceput a publica înainte de iunie 1965 - când a început a functiona un decret prin care li se permitea fostilor detinuti politici continuarea studiilor universitare, reluarea activitàtilor literare, pedagogice. Sunt cunoscuti doi scriitori (ambii consacrati), fosti detinuti, care iesind din închisoare, au publicat înainte de iunie 1965 : Crainic si Gyr - începînd din 1962, în revista "de export" Glasul Patriei; Doinas numai din 1964;

Z. Ornea - cine nu-l cunoaste pe legitimistul-legitimatorul de serviciu ? Pe Consecventul supranumit : Zig-Zagul O. ? Când iese din ograda istoriei literare (unde a dat volume remarcabile), devine, nu doar un biet dezorientat (vezi-i, de pildà, "pàrerile" despre literatura de sertar), dar un fanatic militant, neîngàduit de partial pentru un istoric (cu prilejul discutàrii lui Mihail Sebastian, a lui Norman Manea) ;

Despre utemistii Radu Cosasu, Tita Chiper, Magdalena Boiangiu - nimic deosebit de spus, în schimb despre "ai-nostri-tineri-juni" ca Elena Stefoi, Bogdan Ghiu, Alex. Leo Serban, Andrei Manolescu Din aceste exemple, o concluzie : faptul cà te-a prins momentul decembrie 1989 tânàr, deci încà ne-maculat nu a fost decât o întâmplare, sà zicem : o sansà - de care n-ai stiut profita; dupà modelul pàrin-tilor, al înaintasilor, al maestrilor, te-ai maculat singur-singurel, foarte bine, temeinic ; româneste.

Sà nu fie uitat un alt membru fondator al Dilemei : Mihai Botez. Nu vom fi stiut noi, prietenii lui din exil, ce hram poartà, pânà când s-a dovedit a fi ambasadorul lor - însà Plesu, Buzura, Màgureanu îsi cunosteau foarte bine colegul.

Cine dintre "externi" are rubricà permanentà la Organ ? - pe lângà Iorgulescu, fireste ? Dar bine-nteles : tovaràsa colonel (o fi ajuns general) Carmen Firan - ea povesteste setosilor de càlàtorii peste oceane cum sade treaba prin America - avîndu-l în dreapta pe un gradat-superior, binecunoscutul diplomatist Geoanà, la stânga pe civilul Buzura.

Si - se putea fàr-de ? - George Pruteanu ? Nu se putea, mai ales cà ei, la Dilema se gàsesc în familie. De la Cristoiu la Petru Dumitriu; de la Canalia Canalà pânà la Plesu distanta prutnicà e mult mai neînsemnatà decât vor sà accepte dilemofiliotii.

 

În aceastà chestiune firul rosu - tot ca la Munca ne exprimàm, ca sà înteleagà pânà si Iorgulescu - este Petre Roman.

Sà fi fost ceausist : ori erai un mare fricos, ori erai un "mare porc" (acum, cu totul si cu totul întâmplàtor, vorbesc de Pàunescu) ;

Sà fi fost iliìst : ori erai un bou, ori un securisto-activist, ori erai un "agàtat de Securitate", temîndu-te de pierderea privilegiilor, de divulgarea dosarelor (aici, neîntâmplàtor, vorbesc de Mihai Botez, de Virgil Tànase - si, bine-nteles, de Buzura) ;

Sà fii constantinist - dacà esti anticomunist, dacà esti onest, fireste, l-ai sustinut, l-ai votat pe "Emil"! - ce s-a ales din sperantà, altà càciulà

Dar sà fii petrromanist ? Când n-ai fost mare-porc, nici un mare-bou, când n-ai fost securist, activist, turnàtor - de ce-l sustii pe un ins ca Petre Roman ?

Sà zicem asa : Petru Cretia a fost un imens naiv - dar oare naivitatea sà fie si tràsàtura dominanta a lui Babiuc ? ;

Petru Cretia a fost si a ràmas pânà la sfârsit un pàgubos - se poate spune oare acelasi lucru despre Plesu, profitor emerit sub toate vre-mile ?

Doamne fereste !

Partizanii lui Petre Roman stiu foarte bine cà individul este un ticàlos :

- a participat la lovitura de stat din decembrie 89, militînd numai în favoarea activistilor, a securistilor - si, fireste, a rusilor;

- a fost complicele lui Iliescu si al lui Màgureanu în toate manevrele bolsevice : devastarea sediiilor partidelor, tulburàrile etnice, lichidarea Pietii Universitàtii, mineriadele - desigur, pânà la demiterea sa;

- îl are în spate, din partea "Maicii" pe tovaràsul Caraman, cel ce a provocat NATO-ului pagube considerabile (în folosul rusilor) ;

- în ciuda relatiilor sale occidentale (sau datorità lor) Petre Roman ràmâne, în aceastà duratà de mare cumpànà pentru comu- nitatea româneascà cel mai primejdios candidat la presedintia României si, în caz de reusità va deveni cel mai nociv dintre toti pàgubitorii politicieni.

 

Aceste lucruri - despre Petre Roman - le stiu si Babiuc si Plesu, chiar si trepàdescul Iorgulescul.

Oricum, despre ei nu se va putea spune cà n-au stiut ce fac, bietii sàraci cu duhul - fiindcà ei sunt sàraci de caracter, de coloanà vertebralà, altfel în deplinà cunostintà de cauzà.

Sunt, dar putin le pasà de români, de România - cauza lor, dilemicà sà izbândeascà - fie si cu pretul ca întreaga tarà sà devinà o singurà Dilemà.

În slujba lui Petre Roman.

Iar în asta nu mai este nimic de râs.

 

 

 

 

Literatura de sertar - un capitol de istorie literarà

 

5 aprilie 1998

 

În urmà cu patru (patru !) ani Timpul din Iasi a publicat o dezbatere provocatà de Viorel Ilisoi despre "Literatura de sertar". Nu pot sti dacà era întâia abordare a "temei" - la patru (!!) ani dupà Revolutiunea Românà, însà dacà era evident cà întrebàtorul stia ce întreabà, întrebatii (Z. Ornea, C. Nistorescu, V. Stirbu), vorba Ardeleanului, nu prea stiau (deloc) ce ràspund.

Iatà cà, opt (opt !) ani dupà evenimentele din decembrie 89 - si la distantà de un cincinal de Timpul de la Iasi - Luceafàrul bucurestean, sàptàmânal al Uniunii Scriitorilor din România, consacrà întreg numà-rul 7 din 25 februarie 1998 - citez fidel de pe prima paginà : Literaturà de rezistentà, Literaturà de sertar. Si în acest caz, fàrà a jura cà este pentru întâia oarà, dupà 89, când Uniunea Scriitorilor abordeazà chestiunea (acesta fiind întâiul numàr întreg ce îmi parvine), judecînd dupà cele spuse-scrise, am impresia cà nu s-a fàcut nici un pas în cei patru ani întru întelegerea "fenomenului", ba as zice : dimpotrivà: s-a pierdut si ce se stia în Timpul din 1994 (oricum, stia V. Ilisoi, nu Z. Ornea). Probabil din pricinà cà Luceafàrul a înecat pestele, cum se zice, "làrgind sfera": în "literaturà de rezistentà" intrà cine vrea, cine pofteste, cine-i mai iute de mânà si de schimbare de cojoc - securistul legionar Anania, ceceistul Titus Popovici, càlàtorul impenitent Sorescu - concurat doar de Blandiana - de mirare fiind absenta lui Adrian Pàunescu de pe lista din pagina a 2-a (dar nu de mirare absenta semnatarului acestor rânduri - asa-i trebuie, dacà si-a ofensat breasla!).

Nu am ambitii de "teoretician", nu nàzuiesc sà bag, cu banita, soarele în casà, nici geniul lui Faulkner în scheme, în grafice, în rubrici (precum Sorin Alexandrescu), sânt ceea ce sânt - însà, ca martor nu pot tàcea când aud si citesc atâtea si atât de flagrante inexactitàti. Fireste, în aceastà dezbatere nu poate fi pusà în cauzà valoarea literarà a càrtilor, a autorilor, ci doar situatia lor civilà.

 

Înainte, în timpuri normale, adicà ne-comuniste, literaturà de sertar exista în sertarul fiecàrui scriitor : texte nedefinitivate, texte de care autorul nu era multumit si le làsa sà astepte o ameliorare (ori o definitivà abandonare), texte refuzate de periodice ori de edituri Numai cà, din august 1914 am intrat în Zodia Sarajevo, din octombrie 1917 în anormalitate. Sintagma "literaturà de sertar" a càpàtat o altà acceptie.

Nu eu am inventat noua notiune - si realitate : literaturà de sertar, doar am colportat-o, încercînd s-o adaptez realitàtilor din România. Termenul se afla în circulatie încà înainte de al doilea ràzboi mondial, la rusi, iar dupà aceea a apàrut unul înrudit : samizdat. Asadar, în acceptia rusilor (dar si în a ucrainenilor, a balticilor, a caucazienilor - chiar a "moldovenilor"), în a polonezilor, cehilor, ungurilor, bulgarilor, germanilor din Est, literatura de sertar era cea care :

a) - prin ceea ce spunea (în scris) nu se aràta în acord cu Puterea (or, se stie : Cine nu-i cu noi e împotriva noastrà !) ;

b) - gàsità la o perchezitie, ar fi provocat, nu doar arestarea si condamnarea autorului - "pentru agitatie publicà","pentru subminarea puterii populare"- dar si a pedepsirea "detinàtorului" (un prieten, un coleg, o rudà, o amantà) ;

c) - fireste : un asemenea text nu era "de propus" editurii (deliberat am folosit singularul), deci despre existenta lui securistii nu stiau.

 

Am cunoscut doi "sertaristi" (în acceptia de mai sus :

Mircea Soltuz : student la Filosofie, arestat în 1948, condamnat, trecut prin infernul de la Pitesti, în 1958 "liberat" în domiciliu obligatoriu, în satul-nou Làtesti. Acolo Soltuz a scris zeci (sute?) de pagini despre Reeducarea de la Pitesti. Prin 1961, arestat pentru pàràsire de domiciliu (se dusese la Constanta, fàrà bilet-de-voie), casa a fost repartizatà altuia, acela a simtit cà, într-un anume loc, sub picior, suna a gol, a càutat, a sàpat, a gàsit scrìsurile, a alergat la militian, a raportat Soltuz, oricum, fusese (re)condamnat, însà prietenii din Làtesti (mai ales colegii de Pitesti : Stefan Davidescu, Romulus Pop) au fost îndelung anchetati : "difuzase banditul fituica ?" (în traducere : "Dà-duse Soltuz ceea ce scrisese - la citit ?") ;

Ion Omescu actorul, dramaturgul, poetul, omul de teatru : arestat în 1947, nu fusese la Pitesti-i se povestise. De cum se liberase, scrisese despre reeducare. În legàturà cu acest  "bandit" se stie : "difuzase fituica", o încredintase unui prieten, St. Aug. Doinas. Perchezitionat în noiembrie 1956, în legàturà cu Marcel Petrisor, lui Doinas i s-a gàsit "fituica", a fost "retinut" câteva luni - Omescu a càpàtat sapte ani.

Aceste "fituici" - si altele, necunoscute mie - intrà în categoria sertarului.

De acord : faptele relatate dateazà de pe timpul stalinistului Gheorghiu-Dej. Sà însemne cà, sub Ceausescu (pentru Românul amnezic : venit la putere în 22 martie 1965), continutul sertarelor a fost scos la luminà ?, publicat ?; màcar tolerat, în sensul cà nu era confiscat ? Nu mai erai condamnat pentru "redactare si difuzare dusmànoasà de fituici contravolutionare" - dar ti se confisca(u) ! Asa i s-a-ntâmplat lui N. Steinhardt, cu Jurnalul fericirii. Ba chiar te si ucidea Securitatea noastrà, dragà - ce sà mai vorbim de "nationalà" - pentru un jurnal, ca pe nefericitul inginer Ursu (sà nu fie uitatà complicitatea familiei ce i-a impus tàcerea, pentru ca fiul sà primeascà pasaport !).

 

Am început cu sfârsitul : consecintele gàsirii, la o perchezitie, a literaturii de sertar Dar e mai bine asa. Oricum, în continuare, fàrà a încerca sà impun criteriile mele în "clasificare", continui a-mi face cunoscute pàrerile despre acest fenomen, màcar pentru cà si eu am avut, în sertar, literaturà (bunà, rea, nu asta conteazà).

Mai sunt necesare douà "conditii":

1. de timp, ràspunzînd la întrebarea : Când a fost scris textul în chestiune : înainte ori dupà 22 decembrie 1989 ?

2. de loc, în functie de ràspunsul la întrebarea : Unde a fost scris textul : pe solul RPR/RSR - sau în afara lui, la adàpost (în emigratie ori în exil)?

Asadar, cred cà un text, pentru a fi de sertar în acceptia contemporanà, în afarà de "periculozitatea" si pàstrarea în secret a lui, era necesar sà fi fost scris înainte de decembrie 89 si în România.

Rezemat pe aceste principii, în aprilie 1990 am afirmat : "Dintre scriitori, literaturà de sertar au avut : Blaga, Noica, Steinhard, Ioan D. Sîrbu si Teohar Mihadas". Regret, însà dupà opt ani, lista mea a ràmas neschimbatà.

Sà consultàm "Recuperàrile redactorului" din pagina 2 a Luceafàrului :

Valeriu Anania : nu cunosc sertarul legionarului securist, reeducator la Aiud, însà stiu : numele lui nu are ce càuta într-o însiruire a càrtilor de sertar ; nici în a literaturii rezistente - pentru un motiv simplu : din victimà a Securitàtii, a devenit zelos auxiliar al ei. Un "càlu-gàr cu epoleti", un tovaràs popà legionar, liberat din închisoare în august 1964, trimis în primele luni ale anului 1965 în America (atunci când toti ceilalti fosti detinuti politici nici nu visau cà, abia dupà iunie 65 vor avea dreptul sà publice) - un asemenea ins nu avea cum sà scrie texte împotriva regimului comunist - decât, eventual, în scop de provocare. Citez din Dictionarul Scriitorilor Români (ce figureazà printre "scrierile de sertar"), la pag. 64, în prezentarea lui A(urel) S(asu) : ntre 1965 si 1976 /Anania/ e paroh la Detroit. Càlàtoreste în cele patru continente". Parohul càlàtorete (si el fiind oltean) avea, n sertar", Miorita : a publicat-o în 1966 ; Mesterul Manole, Steaua Zimbrului - pe toate acestea le-a publicat-jucat - de unde pânà unde apare acum cu Amintirile peregrinului apter ? Când si unde le-a scris? La Detroit ? Între un continent si altul, din cele patru câte îi ies la numàràtoare lui A. Sasu ? Au poate în jâltul mitropoliei de la Cluj, pe dupà cap cu tovaràsul sàu, Funar ?;

Nu stiu cât de periculoase în cazul gàsirii la o perchezitii ar fi fost romanele lui Andru, ale M.-L. Cristescu, textele lui Alexandru George, Stelian Tànase - poate cà da - însà cu nici un chip nu poate fi inclus aici Sertarul cu aplauze al Anei Blandiana. Monica Lovinescu a afirmat cà "doar partial" a fost scris înainte de 89 - or cunoscînd curajul legendar al autoarei Arpagicului Opozant, întelegem cât de "doar partial" fusese anticomunismul ei, cu Gogu Ràdulescu de-a stânga, cu Buzura de-a dreapta;

Ion Caraion : pamfletul Insectele a fost scris în Occident ;

N. Breban : oriunde si-ar fi scris romanele, nu sunt nici de sertar, nici de rezistentà - rezistentà de la Paris ?

Din lungul pomelnic, alcàtuit cumetrial, dupà opinia mea, merità retinuti : Bujor Nedelcovici (însà numai cu Al doilea mesager - publicat de mine, în colectia de la Albin Michel), I. D. Sîrbu, Steinhardt - si Ursu (pentru jurnal).

În rest Cred cà se însealà Nicolae Prelipceanu, când, la "literaturà de sertar" include màrturiile lui Victor Ioan Pica si Ion Gavril-Ogoranu, scrise dupà decembrie 1989, însà nu pomeneste màrturii scrise înainte, fàcute pe furis, cu spaimà, convocàri si bàtài la Securitate "ca sà dea fituica !"- semnate de Dumitru Mircescu, Aurel State, Nistor Chioreanu, Costin Meriscà - si, desigur, cea a Anitei Nandris ; greseste când include "càrtile celor de dincolo" (citeste : exil) - care nu au cum sà intre la "sertar".

În ceea ce mà priveste : desi Monica Lovinescu, dupà ce a introdus-o prin efractie pe Blandiana în "sertar", din aceeasi miscare m-a alungat pe mine, am avut douà càrti-de-sertar.

Nu Ostinato (care a fàcut atâta scandal) - fiindcà acest roman a fost predat la editurà (cà a fost respins - altà poveste, dar nu a ràmas ascuns) ; nu Usa noastrà cea de toate zilele - carte respinsà de Marin Preda ; În Cerc - nu a mai avut sansa de a fi respinsà - însà si ea fost predatà (tot la Preda !) si înregistratà Acestea nu pot fi considerate de-sertar.

În schimb, Gherla Am scris-o în 1972, la Paris, în 1973, m-am întors cu manuscrisul în România, unde am mai comis o variantà Securetii care intrau în casà si-mi furau manuscrise nu mai pàreau interesati de versiunea dupà care se fàceau traducerile în francezà, în suedezà - însà, curiosi pânà la isterie, se dàduserà de ceasul mortii sà o "recupereze" pe ceastàlaltà, nouà. Nu era mai "dusmànoasà" decât cea care avea sà aparà în 1976, la Gallimard - eu aflîndu-mà în Drumul Taberii - dar Securitatea nu cunostea acest amànunt

Nu stia Securitatea nici cà scriu Gardà inversà (între 1973-75) ; în ciuda "vizitelor", nu a gàsit nimic de confiscat : scriam direct la masinà, ascundeam exemplarele, în tot atâtea locuri, câte còpii; iar când terminam un capitol, îl trimiteam în Occident Nu doresc nimànui sà "continuie" în fiecare zi a scrie o carte, fàrà a reciti ce scrisese ieri

Rezumînd : am avut douà càrti de-sertar : Gherla (varianta a doua) si Gardà inversà. Volumele scrise în Franta - deci la adàpost (relativ, fiindcà au existat tentative de asasinat) - nu : au fost asternute pe hârtie fàrà vreun risc.

 

O altà nouà-acceptie a unui termen vechi (autoeditare) o capàtà în toate limbile luarea ca atare, în ruseste, a cuvântului : samizdat. Si acesta, în spatiul spritual românesc, este folosità alandala - mai des : abuziv-autolaudativ.

La rusi, initial, au fost "editate" - cu mijloace rudimentare, de la copiatul de mânà, în doar un exemplar, apoi dactilografierea în câte exemplare se putea, în fine, xeroxarea - càrti fundamentale ale oricàrei culturi iudeo-crestine, începînd cu Biblia. La aceastà lucrare s-au înhà-mat oameni care credeau, nu numai în Dumnezeu, dar în Cuvânt ; au trudit, zile, nopti, chiorînd la propriu, în fiecare clipà riscînd sà fie surprinsi, deci arestati, pentru "multiplicare si difuzare de fituici mistice".

Repet întrebarea pe care o tot pun de opt ani :

Câti dintre românii ortodocsi au copiat - de mânà, la masina de scris, la xeroxul intreprinderii - màcar Cântarea Cântàrilor (fiind noi mai înclinati spre poezie)? Ce au fàcut marii si mai ales latii nostri fruntasi ai bisericii, pentru a stinge màcar în parte setea de carte sfântà - începînd cu Biblia ? Mioritosul Anania a scos abia în 1993 Noul Testament - de ce nu l-a tipàrit în septembrie 1990 (Biblicul Institut ar fi avut nevoie de cel mult nouà luni, ca sà-l pregàteascà pentru tipar)? Dar superiorul în grad, protectorul lui Noica, prietenul lui Liiceanu si al lui Plesu : Plàmàdealà - ce-a fàcut ? A càlàtorit (el însà n cinci continente"- dar tot cu pasaport MAI), a scris militié-uri, ca Cinci ceasuri în iad, precum si "polemici" cu papistasii - el fiind, nu doar "distins anglist" (apud Liiceanu), ci si istoric Încà din primul numàr al revistei 22, întrebat ce fàcuse în aceste decenii în care credinciosii fuseserà làsati fàrà pàstor, tovaràsul-camarad Leonida ràspunsese : Ne-am rugat.

 

Bànuiam noi cam cu ce anume-si petrec timpul teologii legio-naro-securisti

Cronologic, a doua categorie de rusi care s-a dedat acestui joc periculos a fost constituit din sotiile, vàduvele, logodnicele, surorile, verisoarele - ori pur si simplu admiratoarele cutàrui poet, dramaturg, prozator ; mai des : iubitoarele de literaturà. Fiind lichidati în Gulag sute de scriitori consacrati (dar câte sute de încà neajunsi la notorietate !), aflàm cum au fost salvate de la pieire capitole întregi din istoria spiritualitàtii rusesti.

În momentul urmàtor au cunoscut samizdatul supravietuitori ai Gulagului (Salamov, Soljenitîn, Siniavski), proscrisi (Pasternak), "paraziti" (Brodski, Maksimov), ori doar scriitori nepublicati. Polonezii, Cehii, Bulgarii au avut samizdat, însà în URSS, si nu doar fiindcà însuma douà sute si ceva de milioane de suflete, a luat proportii gigantice, functionînd dupà principiul "Scrisorilor Sfântului Anton" : cine primea un exemplar se stia obligat (mai corect : dator) sà multiplice alte cel putin sapte, iar dacà nu avea masinà de scris, plàtea o dactilografà, "pentru a-si aduce si el obolul". Nu exista o evidentà a tirajelor, dar în tara unde un roman contemporan se edita în jumàtate de milion de exemplare, samizdat-ul "tràgea" cam tot atâtea

La noi nu a existat samizdat (dealtfel N. Manolescu a scris cà nici nu era necesar - din moment ce "au fost publicate cam toate càrtile de valoare") ; nu se stie ce este acela - dar se vorbeste : aiurea. În acelasi celebru Dictionar al Scriitorilor Români, la N. Carandino, I(on) C(ristofor) scrie fàrà sà clipeascà :

"Memoriile de dupà 1944 (ale lui Carandino, n.m. P.G.) au circulat în samizdat în mediile literare din tarà, fiind publicate la editura Dreptatea din New York sub titlul Zile de istorie (1986)".

În o singurà frazà un neadevàr si o dezinformare :

1. Memoriile lui Carandino nu aveau cum sà circule în România n samizdat" - I.C. crede cà samizdat si copie dactilograficà : acelasi lucru ;

2. Memoriile lui Carandino au fost imprimate la New York, însà nu în "editura Dreptatea", sublimà, dar inexistentà, ci în anexa unei foi oarecum trimestriale cu acelasi abuziv nume scoasà de notoriul agent securist Dean (Mitu) Milhovan, cu banii Bucurestiului. "Memo-riile" apàrute la capitalisti (atentie : act fàrà vreo consecintà pentru autor !), erau, vai, purtàtoare de false informatii, de "variante" defài-màtoare privindu-i pe unii demnitari - mai ales cele despre moartea lui Gheorghe Bràtianu, contrazise mai apoi de Monseniorul Todea.

Pozitia, ca sà spun asa, a istoricilor literari în aceastà chestiune (de istorie literarà, totusi : literaturà de sertar, samizdat) ràmâne de neînteles. Dacà scriitorii (în fine : creatorii, fictionarii), orgoliosi-copilàrosi cum sânt vor sà aibà si jucària asta, adultii istorici ai literaturii ar fi trebuit sà tempereze "cererile", sà explice termenii, sà stabileascà o dreaptà màsurà - începînd prin a declara cà o astfel dezbatere nu are scopul de a stabili valoarea literarà a cutàrui scriitor, a cutàrei càrti - ci numai dacà  "intrà" au ba în acest pat al lui Procust : literatura de sertar.

Dupà Z. Ornea si N. Manolescu (le-am citat opiniile, aiurea), iatà în Luceafàrul pàrerile altor istorici literari. De Alexandru George nu mai spun nimic, el "are circumstante", vorba cuiva care, de n-a inventat gaura covrigului, practicà de sârg eclipsa-socialistà. Asadar, Al. George nu poate fi luat în seamà nici aici : nu cunoaste "problema" - în schimb o neagà (si comunistii fàceau asa) ; nu stie despre ce se vorbeste,n schimb", are opinii categorice - mai vârtoase atunci când prinde ocazia de a-si autodecerna certificat-de-opozant.

Interventia lui Emil Manu : si ea previzibilà. Acest fost detinut politic care, odatà liber, a scris despre orice si oricum, îsi apàrà si el bàtàtura, vorbind despre sertarul personal - càci toti am avut un sertar; si un jurnal-în-sertar ; càci toti sântem români. Astfel pornit, firesc, ajunge la C. Toiu - în fine, nu la autor, ci la personajul Merisor : càci si el este d-al nostru, din popor, si el posedà jurnal nu ? De aici sare la: "Constantin Dumitrescu (Demascarea)".

E. Manu se însealà : Constantin Dumitrescu semneazà volumul Cetatea totalà - a càrei traducere în francezà a apàrut în 1981, la editura parizianà Seuil, cu o postfatà semnatà de mine ; Grigore Dumitrescu este, într-adevàr, cel care a scris màrturia (despre Pitesti) Demascarea.

Despre care Dumitrescu vorbeste-scrie Emil Manu, istoric literar ?

 

Cred cà dezbaterea organizatà de Luceafàrul este o nereusità - am mai spus : un regres fatà de mult mai modestele încercàri anterioare. Din douà motive - citez din "Recuperàrile redactorului":

"Ne-a fost extrem de greu sà cercetàm domeniul, pe o perioadà lungà, aproape cincizeci de ani de comunism. Ne-am fixat, asadar, doar asupra ultimilor ani de domnie ai lui Nicolae Ceausescu" (subl. m. P.G.).

Ce semnificà asta ? Cà organizatorul dezbaterii (si) autorul textului (cu tot cu lista propusà) nu se multumeste sà aibà, el, memorie scurtà - si cu gàuri - dar impune cititorilor "viziunea" sa ; asa cum Mircea Dinescu stie, din istoria României, doar scurta-si biografie, asa si Marius Tupan : pentru el "istoria" sertarului începe atunci când i s-a topit lui o carte ! - si ne mai întrebàm de ce fata morarului e schioapà

 

Acum din "Reactii la o provocare" semnate, citet, de Marius Tupan :

"Câteva personalitàti, cu influentà în mass-media sunt tentate sà creadà cà la noi n-ar fi fost un fenomen al sertarului, ca în alte tàri din lagàr, ci încercàri izolate, palide, vanitoase de revoltà, scrieri esopice, care n-ar ameninta acum, ierarhiile literare. Ca sà le dàm o micà satisfactie (deh, s-ar putea sà ne împingà într-o ipostazà nedorità si, temàtori, ne luàm unele màsuri de protectie !), n-am ràmas doar la sintagma, atât de controversatà, literaturà de sertar si am adàugat pe aceea ce s-ar putea sà-i multumeascà, literaturà de rezistentà" (sublinierile : în text).

Asadar, dezbaterea din Luceafàrul are drept scop (nobil, se-ntelege, rar pe timpurile astea - si mai ales în tagma scriitoriceascà) a avut drept scop (re)concilierea atât de dragà plesiotilor de ambe dileme :

Na si tie, na si tie - iar acum duceti-và si jucati-và frumos, cà noi avem treabà : discutàm istorie literarà !

Fireste, nu asa vàd eu lucrurile. Màcar pentru cà sânt mai bàtrân; pentru cà memoria mea bate, orice-ar crede confratii, dincolo de momentul distrugerii càrtilor mele ; dincolo de faptele mele - si, culmea, în ochii unor autocronici : dincolo si de momentul nasterii mele.

Pentru un motiv simplu : eu cred în memorie, cred în istorie - iar în discutia de acum, cred în istoria literarà.

 

D E C E - A S F I M O D E S T ?

 

 

1. G a u r a d i n c a p

 

 

Paris, 23 aprilie 1998

 

Existà gàuri si gàuri :

Gaura din steag, atât de emblematicà pentru rrrevolutionarii de la 89, cu voie de la Brucanitetul Central si cu certificat de anticomunism de la Màguritate - cei ce n-au stiut, n-au vrut sà accepte cà descoperirea fusese descoperità de unguri, în toiul Revolutiei de la 1956 ;

Gaura din covrig - descoperità de inteligentiotii nostri compatrioti treziti din somnul cel de moarte la 22 decembrie 89 fix ;

Gaura din roman(ele cu cheie), descoperite de bravii rrrezistenti prin, zi-i pe nume: culturà ! - uitatà asa, des-(a)coperità, astfel riscînd sà ràceascà, dracului ;

În fine, Gaura din memorie (istorie).

 

De ce-as fi modest ? De ce i-as làsa - ca pân-acum - pe altii sà nu aibà memorie, sà nu-si aducà aminte - ba chiar sà conteste adevàrul ? Consemnez aici, nu mari-fapte-de arme - dar fapte (de la a face).

Dacà primele gàuri pot fi considerate folclor local si îi priveste pe câte unul (sà fie citità publicistica Gabrielei Adamesteanu, în chestia covrigului, romanele lui Buzura în a cheii), cea din istorie, din memorie - gaura din cap - ne interpeleazà pe toti :

Fiindcà amnezicii cu program, "directorii de constiintà" (al càror merit istoric este unul geografic : au ràmas locului - în genunchi, pe burtà, pe spate), trezitii taman la 22 decembrie 89 nu s-au multumit cu clamarea càcàcioasei lor "rezistente prin culturà" (devenità foaaarte rentabilà) - ci s-au apucat sà scrie, ei istoria ! Se spune : învingàtorii scriu istoria - asa este, cu exceptia Românilor : desi mereu învinsi, mereu regulati, scriu istoria ceea de parc-ar fi fost, de când se stiu, învingàtori.

 

În Bàlàcàniada Tràisticolorà, unde, vorba lui Plesu cel Istet (dar-însà-totusi : Melanconic - vezi-i dilematicul organ) : "toti sântem vinovati - deci nevinovati sântem cu totii"- nu existà buni si rài, albi si negri, victime si càlài, opozanti si colaborationisti, deci nici învingàtori si învinsi, ci, vorba poetului : o apà si-un pàmânt;

- unde Cartea Albà a Securitàtii îi unge "anti-comunisti" pe activisti-de-frunte ca Titus Popovici, D.R. Popescu, Fànus Neagu, C. Toiu, Buzura, Ivasiuc, A. D. Munteanu, Sàraru, Hobana, Everac, Sàraru ;

- unde "literaturà de sertar" au (în prezent !) - cu aprobarea Uniunii Scriitorilor - "rezistenti" ca Titus Popovici, Anania, Sorescu, Blandiana, Breban, Toiu (a nu fi uitat opozantul clasei, curat-sertaricolul Al. George);

- unde "interzisi de cenzurà" au fost aceiasi, plus Pàunescu, plus Sorescu, plus V.C. Tudor;

- în fine, acolo unde istoria tàrii, a comunitàtii românesti este pusà pe hârtie de cronicari fàrà memorie ce încep (si sfârsesc) consemnarea cu momentul trezirii lor din somnul colaborationismului pitit îndàràtul întelepciunii-de-veacuri : "Eu nu fac politicà, eu fac artà !";

Acolo, zic (nu pentru întâia oarà - si tot degeaba : eu nu sânt credibil - ca Petru Dumitriu, ca Petru Popescu - si alte pietroaie) lu-crurile sunt mult mai dramatice, acum, în 1998, decât ni se pàreau în, de pildà, 1988 - când, pentru România, exista speranta.

În acest an treburile merg mai prost (material, spiritual) decât în 96, decât în 94, decât în 92, chiar decât în 1990 - astfel progresînd Românul ("pe culmi"). Ceea ce se numeste : populatie - care a suferit toate Plàgile Moscovei aduse de comunism - îndurà acum aproximatiile, nepriceperile, nepàsàtorismele, tembelismele, necinstismele alor nostri, anticomunistii-în-vorbe. Oamenii pàtimesc, mai si gem, dar tot nu vàd de unde li se trage o bunà parte din suferintà:

Ei, de unde ! De la uitare !

Uitarea de fricà ; uitarea întru conservare - uitarea din obisnuintà.

La uitare o hotàrîtoare mânà de ajutor au dat scriitorii nostri preferati - înainte de 89, când tràiau în complicitatea-promiscuitate cu cititorii a refuzului-politicii ; dupà 89, când analfabetii nostri intelectuali umanisti, sperînd cà absenta de totdeauna din agora va fi recuperatà la oral, prin cursul fortat al Pietii Universitàtii, au trecut la proba scrisà - si scriu si scriu la ziar : editoriale, comentarii, cu predilectie prognoze - dintre cele mai buimace, dupà exemplul productelor astrologului Brucà, neasemuit previzionist al trecutului.

Drept care biata "populatie" (deloc pasnicà : sà ne aducem aminte de 13-15 iunie 90) soarbe cu gura càscatà gânditorismul politic din carton veritabil al lui Manolescu, cugetàtorismul abisalic al Gabrielei Adamesteanu, infantilismul filorus, deci antibasarabean-bucovinean - al lui Gabriel Andreescu (ce sà mai vorbim de Andrei Cornea : îl suplineste cu stràlucire pe Pavel Cîmpeanu), porcàriile lui Cristoiu, càcà-riile lui V.C. Tudor, iar la tembelizor sade (tot cu gura càscatà), nàucità de viteza de mitralierà a gàinàrismelor culturaliste ale Pruteanului natiei, arheul Humanitàtii, încântatà de "tinuta" plenarelor (pe muzichie) conduse de eternul tovaràs Sava.

Sântem o comunitate fàrà noroc, fàrà destin, fàrà izmene, fàrà NATO, fàrà Basarabia si Bucovina de Nord (si Insula Serpilor), fàrà Europa, fàrà sira spinàrii - încolo stàm bine.

Atât cà, uitînd, uitînd, uitînd, am uitat si ce uitasem.

De aceea vom fi noi atât de mândri si umblàm tantosi, cu pàlària mult datà pe ceafa gàurii din cap.

De ce-as fi modest ? De ce-as omite spunerea adevàrului ?

 

 

(2) Gaura din modestie Paris, 25 aprilie 1998

 

Dupà sapte ani (si ceva) în care te miri ce colaborationist notoriu al totalitarismului (Pàunescu, Ion Alexandru, A. D. Munteanu, Sàraru), ori doar cumintel târîtor pe burtà prin buruieni - ca sà nu-l vazà Securitatea si sà mi ti-l umfle "pentru activitate opozitionistà" (vânjosul clapon istericalizat Alexandru George) - se laudà pe toate drumurile si càràrile cu ispràvile de pe frontul antibolsevic, dar nimeni nu-i dà peste nas, peste bot (de ce ? pentru cà si celui suscep-tibil sà-l punà la punct pe nerusinat i-a scàpat màcar o laudà - cu a lui rezistentà-prin-culturà), simt nevoia sà las de-o parte retinerea de a-mi povesti viata si faptele;

Sà las la o parte, cale de câteva pagini, modestia (care,-n România nu doar rimeazà, dar echivaleazà cu prostia).

La urma urmei, nu voi practica lauda-de-sine ; poate fi verificatà oricând, de oricine, succinta trecere în revistà a unor ntâmplàri" adevàrate :

 

I.

 

O iau de la începutul începutului care, pentru mine este mo-mentul din care am amintiri cursive si nu, ca pânà atunci, imagini-fixe:

În categoria de vàmi prin care, din nefericire, nu doar eu am trecut - însir :

1. cedarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord, în 28 iunie 1940 ;

2. "calitatea de cetàtean al URSS" care a càzut în capul, nu doar al celor care hotàrîserà cà nu se refugiazà, ci si în al celor care, pornind cu întârziere spre Apus, au fost ajunsi din urmà de rusi, întorsi de la noua granità : Prutul;

3. arestarea si deportarea tatei în Siberia ;

4. dupà 22 iunie 1941, când Armata românà a trecut Prutul si ne-a dezrobit de dusmanul de Ràsàrit si Miazànoapte, am aflat cà Lagàrul de triere de la Balta fusese lichidat de rusi, acolo pierind si tata - am devenit orfan ; norocul a fàcut ca tata sà fi trecut pe la Balta cu sase luni mai devreme - si n-a murit : ni s-a întors "pe cealaltà parte a pàmântului"; la sfârsitul anului 1943 nu mai eram orfan;

5. în martie 1944, din fata frontului, ne-am refugiat în Transilvania ;

6. începînd din 24 august 1944, cei în jur de un sfert de milion de refugiati din Basarabia si Bucovina de Nord au fost considerati de rusi "cetàteni sovietici", iar de autoritàtile românesti (care consfintiserà aceastà crimà, semnînd prevederea specialà din cadrul Conventiei de armistitiu - Moscova, 12 septembrie) : "cetàteni stràini - repatriabili"; asadar, am fost, cronologic (si nu doar) primele victime românesti ale comunismului românesc - dupà ce, în 1940, fusesem primele victime românesti ale comunismului rusesc ;

7. în decembrie 1944, dupà trei luni de hàituialà prin pàduri, stâne, pesteri, am fost prinsi de ciobani localnici (Buia, Târnava Mare), predati jandarmilor, acestia ducîndu-ne sub escortà în Lagàrul de Repatriere de la Sighisoara ; cu acte false am reusit sà ràmânem în România - am fost liberati din Lagàr la sfârsitul lunii mai 1945, mult dupà încheierea pàcii;

8. din acel moment pânà dupà moartea lui Stalin (5 martie 1953 - adicà opt ani de zile) pàrintii au fost convocati cel putin semestrial la judet, apoi la regiune, pentru a declara cà nu s-au ràzgândit : cà nu vor sà fie repatriati în Siberia ;

9. în 1949, vreme de o jumàtate de an ambii pàrinti au fost arestati si anchetati la Securitatea din Medias, eu ràmânînd, la 13 ani, o persoanà avînd "domiciliul" în trenuri si în gàri.

Însà aceste nenorociri nu se abàtuserà doar asupra mea. Toti refugiatii din Basarabia, din Bucovina de Nord, din Tinutul Hertei le luaserà în piept, le înduraserà, le supravietuiserà - repet : începînd din iunie 1940.

Iar ghinionistii dintre refugiati care, în 44 îsi gàsiserà adàpost în Banat, au fost, în 1951, deportati în Bàràgan, ca "titoisti". Numai cà, la liberarea (în 1955) bànàtenilor si a oltenilor (români, sârbi, germani, macedoneni), Basarabenii si Bucovinenii au ràmas pe loc, în casele de lut, acoperite cu paie, proprietate a MAI: unde sà se mai ducà ?

Acolo i-am gàsit (1958), când am fost dus, de la Gherla în domiciliu obligatoriu : în ulite compacte, în satul-nou Làtesti. Acolo i-am làsat când am fost liberat (1963).

Dupà distrugerea satelor-noi în 1964, (ca sà nu mai ràmânà urmele crimelor Securitàtii), Basarabenii si Bucovinenii, stràini în proprie tarà, au fost siliti sà-si caute norocul (sic !) în alte pàrti ale Republicii Comuniste Române.

Paris 26 aprilie 1998

 

II.

 

În adolescentà (trebuia sà spun : copilàrie) am cunoscut arestarea ambilor pàrinti de Securitatea abia înfiintatà. Adevàrat : în primii ani dupà 1944, "asta" se petrecea numai în familii de refugiati, însà în curând a devenit frecventà si în celelalte : "criminali de ràzboi", militari, politicieni, "exploatatori", chiaburi

Asadar, la sfârsitul anilor 40, începutul anilor 50 am fost unul dintre multii elevi convocati la Securitate, rupti în bàtaie, pentru bànuielile cele mai nàstrusnice (fusesem pârît cà tin jurnal-intim) ; si am fost unul dintre elevii exmatriculati din toate scolile din tarà.

Dupà Revolutia Maghiarà din 1956, am fost unul dintre numerosii studenti - din centrele Bucuresti, Timisoara, Cluj, Iasi, Brasov - arestati si condamnati, apoi, la ispàsirea pedepsei, trimisi cu domiciliu obligatoriu în Bàràgan.

Cu o "derogare" : în 1955 si în prima parte a lui 1956 am fost singurul de la Filologie-Bucuresti care la seminariile de marxism punea "întrebàri tendentioase"- în fapt, afirmatii ca :

- Basarabia si Bucovina sunt teritorii românesti, locuite de români, care nu vorbesc "moldoveneste", ci româneste ;

- limba românà nu este "de origine slavà", cum sustine tovaràsul Al. Graur - ci de origine latinà, cum bine spune savantul sovietic Aleksandr Sismariov ;

- colectivizarea agriculturii este o tragicà eroare ;

- limba rusà este o limbà importantà - dar nu unica ; sà-si recapete, în învàtàmânt, rolul cuvenit printre celelalte devenind facultativà;

- trupele sovietice sà plece din România : au trecut zece ani de la încheierea pàcii ;

- ràzboiul din 1939 împotriva Finlandei a fost un "ràzboi nejust" - potrivit materialismului istoric etc., etc. ;

Încà o parantezà : nu cunosc vreun alt "agitator public" care sà fi fàcut "propagandà antisocialistà", citind, în noiembrie 1956, într-un seminar, "literaturà interzisà". Aceasta a fost principala acuzatie - în gura Securitàtii suna : "alcàtuire si ràspândire dusmànoasà de fituici subversive"

Repet : arestarea, ancheta-ca-la-Interne, condamnarea (2 ani), Jilava, Gherla, apoi domiciliul obligatoriu au constituit "pâinea" zilnicà a zeci de mii de români - unii trecînd prin încercàri mult mai grele (Reeducarea de la Pitesti, Canalul, Minele de plumb, Reeducarea de la Aiud). Deasemeni declasarea suferità ca "cetàtean liber" ce nu avea acces decât "la lopatà"- pânà în iunie 1965.

În iunie 1965, noul stàpân al României, Ceausescu, a dat o decizie prin care fostii detinuti politici erau "reabilitati profesional": puteau postula pentru locuri în învàtàmânt, în artà, în culturà, scriitorii interzisi aveau din nou dreptul sà publice, studentii ale càror studii fuseserà  întrerupte puteau sà continuie - ori sà reia studiile.

Am fost si eu unul din multii studenti ce si-au reluat studiile - dar singurul càruia nu i s-a aprobat reînmatricularea (dealtfel, nici reabilitarea juridicà), pentru a le continua - astfel, în cât în septembrie 1965 eram în anul I, ca si în 1954.

Adevàrat cà în iunie 1965 mi s-a dat voie sà public - dar fostii mei colegi de facultate, deveniti redactori (Eugen Simion, Dimisianu, Velea, Baltag) n-au miscat un deget, pasivitatea lor fiind, în fapt : blocare. În decembrie 1966, m-am adresat unor redactori necunoscuti mie: Sânziana Pop si Gica Iutes: ei/ele m-au propus pentru debut, Eugen Barbu a fost de acord (în ciuda opozitiei lui Sàraru si a lui Dodu Bàlan) - asa am publicat întâia oarà, în Luceafàrul.

Adevàrat : am intrat în Uniunea Scriitorilor, dupà aparitia volumului Camera de alàturi, desi existau multi autori ce nu debutaserà editorial, însà erau primiti în Uniune "pe baza" a douà schite publi- cate în reviste

Încà o "originalitate" : în martie 1970 am fost integral interzis (din aceeasi miscare, sotia si socrul) - dar nu am fost dat afarà de la România literarà ! Continuam (sub sefia lui Breban) sà lucrez în redactie, eu, întâmplàtor si autor, fàrà dreptul de a publica o notà de lecturà (nesemnatà) !

Situatia mea de "lefegiu" a fost rezolvatà : în aprilie 1973 Dimisianu mi-a scris la Paris cà sunt, în continuare, la România literarà Însà în iunie când m-am întors, am constatat cà, în birou nu mai existà scaun. Scaun, în sensul propriu - nu "loc". Dimisianu era uimit si nu stia cum sà rezolve problema. Abia dupà vreo sàptàmânà, la insistentele mele, mi-a màrturisit, în soaptà tainicà :

Da, bàtrâne, ai cam fost dat afarà de pe la noi

Povestea carnetului de partid a fost si mai nostimà :

Pentru cà, în 22 august 1968, dupà invadarea Cehoslovaciei, voisem sà intru în Brigàzile Patriotice ; pentru cà, dupà cum aflasem, se dàdeau arme numai membrilor de partid, am cerut sà intru în partid! Prilej cu care au aderat alti cinci scriitori Armele nu ni s-au încredintat, în anul urmàtor am trimis Ostinato în Occident (si am anuntat), iar bunii mei tovaràsi (de organizatie de partid) : Chirità, Dimisianu, Toiu, Horea, Nichita Stànescu au încercat în multe rânduri sà mà determine sà predau carnetul, fàrà a cere excluderea. N-am acceptat. Am fost anuntat (confidential, la ureche, de Chirità) cà în august 1968, n realitate", nu fusesem primit în partid !- deci nu mai sunt nici în momentul de fatà (1974-76)

Acest nod (rosu) gordian a fost tàiat de Securitate, la 1 aprilie 77, când m-a arestat. "Obiectivul nr. 2" (primul fiind umflarea si ducerea mea la Rahova) a fost gàsirea carnetului. Mi-au povestit sotia si socrul ce exclamatii de bucurie a victoriei au scos perchezi-tionatorii : Securitatea pusese, în sfârsit, mâna pe corpul delict : carnetul de membru al PCR !

 

Paris 27 aprilie 1998

 

III.

 

Au existat însà ntâmplàri" pe care nu le-am împàrtit cu nimeni :

Din martie 1970 (când am fost total interzis de a publica chiar si traduceri - ca si sotia si socrul) pânà în 20 noiembrie 1977, când am plecat definitiv din România, nu s-a vorbit despre mine si despre ale mele din jenà politicà. De ce ?

1. devenisem "cel care" citise la Cenaclul condus de M.R. Paraschivescu fragmente de roman (Ostinato) cu-colectivizarea, cu-Jilava, cu-Canalul, cu-Securitatea, cu-Basarabia-Bucovina, cu-Sasii, încât plecaserà din salà prudenti (jenati) ca Balotà, ca Ovidiu Cotrus, ca Petrisor;

2. devenisem "cel care" trimisese în Occident càrtile respinse de cenzurà, "imitîndu-l" pe Soljenitîn - nu pe Marin Preda ;

3. devenisem "cel care"; din martie 1970 fusese total interzis de a publica ; "restrictia" a fost ridicatà abia dupà 20 (douàzeci) de ani, în 1990 ;

4. devenisem "cel care"publicase o carte (Ostinato), simultan la douà din cele mai prestigioase edituri europene : Gallimard si Suhrkamp si, cu toate cà, în 1971 izbucnise cunoscutul scandal de la Târgul de Carte de la Frankfurt, când România îsi retràsese standul prin lucrarea "profesorilor de la ambasadà RSR de la Bonn" Oancea si Puscasu - nu fusese pedepsit de clasa-muncitoare ! Ba, în luna mai 1972, desi pânà atunci nu "iesise" nici pânà în URSS (Traian Iancu : Sà provoci tulburàri în Basarabia d-tale ?), presedintele Zaharia Stancu îl "convinsese" sà accepte pasapoarte pentru Occident - Ia-o si pe doamna, ràmâneti pe-acolo, pânà vi se uità numele;

5. devenisem "cel care", desi plecase în Occident cu nevasta, la expirarea vizei de un an, se întoarce în tarà :

- dupà ce publicase, în traducere germanà, la Suhrkamp încà o carte, Usa noastrà cea de toate zilele ;

- dupà ce làsase, la Gallimard, în vederea traducerii în francezà alte douà càrti : În cerc si Gherla ;

- dupà ce dàduse o sumà de interviuri si scrisese o serie de articole anticomuniste, anticeausiste pentru presa scrisà si radiourile occidentale ;

- dupà ce în dialogurile radiofonice cu Noël Bernard, la München, cu Monica Lovinescu la Paris se exprimase la radio Europa liberà despre stàrile de lucruri din România fàrà nici o retinere ;

- dupà ce citise la microfon, si înregistrase, la Paris, largi fragmente din douà càrti : Usa noastrà cea de toate zilele si Gherla - difuzate în emisiunea lui Virgil Ierunca "Povestea vorbii"- autorul aflîndu-se în acele momente (toamna 1973, toamna-iarna 1976-1977) pe solul RSR, sub mâna, eufemism admis, pentru : ciomagul Orga-nului ;

6. devenisem "cel care"- dealtfel unicul ! - scriitor, nepublicat în tara sa, dar Uniunea Scriitorilor (al càrei membru era, în continuare), îi vàmuia drepturile de autor în devize, provenite din Occident ;

7. devenisem "cel care", desi interzis din 1970, numele sàu ne-fiind pomenit nici în enumeràri (doar în cartea de telefon), avea dreptul de a fi pus la zid, condamnat ca dusman, ca parazit, ca hot, ca violator, escroc în Sàptàmîna Securitàtii sub semnàturile lui Eugen Barbu, Dan Ceachir, Dan Zamfirescu, Ulieru - si alte nume conspirative ;

8. devenisem "cel care" era nefrecventabil din partea scriitorilor legitimisti, care-si pàzeau rubrica, slujba, accesul la Fond, apartamentul, pasaportul, fàcînd doar culturà ; în 1977, când Lagàrul Comu-nist din Europa trosnea din toate încheieturile (de acea datà semnalul pornind de la Praga, prin Charta 77), nici în România faptele nu lipseau, cum se spune la evanghelie : Marea grevà a minerilor din Valea Jiului, din august ; 2 000 dintre ei s-au solidarizat cu Miscarea pentru drepturile omului - fatà de 4 (patru) scriitori mari si lati : Negoitescu, Vianu, Luminita Coler si maijossemnatul ;

9. dacà pânà la 1 aprilie 1977 (data arestàrii) eram, în ochii - si în vorbele rostite "un veleitar ce crede cà scandalul suplineste talentul", dupà arestare devine "cel care" nu merità sà se vorbeascà despre el - necum sà fie apàrat, sà i se cearà lui Burticà imediata lui liberare - ca pentru Negoitescu : pasabil infantil, dar nu lipsit de talent, ca Goma;

10. dupà exact 7 (sapte) ani de inexistentà ca scriitor - numele îmi apàruse doar în cartea de telefon si în gazeta de perete a Securitàtii, Sàptàmîna), devin "cel care" trebuie condamnat, demascat, pus la zid, sacrificat ritual în toate ziarele centrale, regionale, la radio, la TV;

- în sedintele breslei breslasnicilor iau cuvântul, nfiereazà" netalentul si dusmànozitatea "celui care" - si a Chartei 77 : Eugen Barbu, Làncrànjan, Râpeanu, Fànus Neagu, Nina Cassian, Sàraru, Desliu, Sântimbreanu, Abàlutà (!), Geo Dumitrescu, Al.I. Stefànescu (Turcul de la Cenzurà sau Tovaràsul Tovaràsei Ninei Cassian) ;

- în presà scriu negru pe alb, sentinta (dupà rechizitoriul de-sus-de-la-C.C.): Al. Piru, Al. Dobrescu, Eugen Barbu, Zoe Busulenga, Dan Zamfirescu, Vasile Bàran, Titus Popovici, Sàraru, Brad, Ivascu, Virgil Teodorescu - si încà si încà : nu de auxiliari ai înrobitorilor duc lipsà înrobitii români ;

11. dupà pregàtirea de artilerie, urmeazà atacul infanteriei :

- în 13 aprilie 1997 are loc sedinta plenarà a Consiliului Uniunii Scriitorilor : hotàrîrea de a-l exclude pe "cel care" este ratificatà în unanimitate ; în afarà de "cei rài" au votat excluderea bunii : Doinas, Manolescu, Blandiana, Sorescu, Bànulescu ;

- în 14 aprilie, "cel care" este anuntat de colonelul Vasile Gheorghe, comandantul închisorii Rahova cà de-acum Securitatea poate face cu el ce vrea, pentru cà, iatà : Consiliul Uniunii Scriitorilor îl dàduse-afar.

În unanimitate .

 

Paris, 27 aprilie 1998

IV

 

Spuneam cà, în 13 aprilie 1977, Consiliul Uniunii Scriitorilor m-a exclus-din-rândurile, ceea ce a constituit una dintre marile ticàlosii a breslei, a breslasilor glotasi, precum si a breslasilor-sefi : Doinas, Blandiana, Sorescu, Bànulescu, Manolescu

Fiindcà în acel moment "elementul" care eram (mai zis si "Cazul") se afla arestat - acest lucru îl stiau cu totii, îl aflaserà chiar de-si astupaserà urechile la stirile difuzate de Europa liberà, dorind sà asculte numai Teze si Antiteze la Paris, ca orice scriitor român ce se respectà.

Pânà în acel moment Consiliul (Foru, îi zicea Sàraru) dàduse-afar din-rândurile pe acei scriitori care, càlàtori în Occident, nu se mai întorseserà în patria iubità si socialistà : Ilie Constantin, Matei Càlinescu, George Astalos, Vera Lungu, Mioara Cremene Lor, "fugitilor", cum le spuneau securistii, dar si scriitorii autentici (Breban si în ziua de azi asa vorbeste despre ei), putin le pàsa de excluderea din Uniunea Scriitorilor, dupà ce-si perduserà tara - chiar dacà unii avuseserà o remarcabilà - si remarcatà - activitate "pe tàrâm", fie prin numàrul volumelor, fie prin acela al plecàciunilor la ziar. N-am auzit însà de excluderea unui scriitor, sà zicem : în momentul în care acela era internat în spital, fie si pentru o apendicità.

Am auzit - desi urechile îmi era binisor înfundate- din biroul de anchetà a Securitàtii din Calea Rahovei (prin gura colonelului Gheorghe Vasile - sau viceversa) de excluderea unui scriitor arestat - pentru care faptà penalà ? Tràdarea-de-patrie nu fusese dovedità, nici pedepsità prin condamnare, în urma unui proces - abia eram în anchetà

Dacà ràmânem la màgàrie : poti exclude pe cineva care se nu se aflà în situatia de a se apàra, de a avea dreptul la "ultimul cuvânt"? Nu. Dar sà consimti - si sà votezi excluderea cuiva pe jumàtate mort (fie : doar pe sfert) ?, nu echivaleazà cu profanarea de cadavre (accept : atunci jucam rolul cadavrului)? Ei bine, scriitorul român cotidian a fàcut-o si pe asta, în anul Domnului 1977 - ce mai conta o facere pe lângà atâtea si atât de puturoase fàcàturi scriitoricesti românesti. Culturale.

În 6 mai (1977), fatà cu scandalul care atinsese proportii neprevà-zute de strategii Securitàtii, în urma presiunilor internationale,în general, în special datorità interventiei presedintelui Statelor Unite, Carter, am fost liberat

Îmi amintesc cu enormà plàcere cum, pe lângà fidelii în prietenie Virgil Mazilescu si Lucian Raicu, si de astà datà (ca si în timpul detentiei mele, neezitînd sà meargà la tribunal, sà o reconforteze pe Ana, sotia mea) a fost lângà mine paradoxalul Breban : el (cu care nu eram prieten, dar lui mà adresasem, poftindu-l sà se solidarizeze cu Charta 77) refuzase sà se alàture - ceea ce nu l-a împiedecat sà vinà în câteva rânduri la mine acasà (desi eram strâns - si vizibil - supravegheat) ; el a avut initiativa întâlnirilor cu Burticà - însà nu m-a "certat" pentru cà refuzasem târgul propus de acesta (publicarea càrtilor în schimbul abandonàrii "drepturilor") ; în timpul detentiei, editîndu-i-se Bunavestire, un exemplar l-a dat generalului Plesità "si Doamnei sale", iar ministrul Securitàtii, între douà cafturi, la Rahova, mi-l aràta, ca probà de nesfârsità prostie a mea : dac-as fi càzut la întelegere cu ei, n-as mai fi fost în acea situatie : i-as fi dat si eu, pe una din càrtile mele, apàrute, o dedicatie - lui si Doamnei sale Iar dupà iesirea mea din gaurà (aceea fiind gaura-din-lume), Breban s-a purtat normal - colegial (a venit la socrul meu, unde stàteam, ca sà ajute la scoaterea din pivnità a unor cufere), firesc, as zice, chiar zic : cu spirit sportiv - si nu s-a prefàcut cà nu mà vede, deci nu înregistreazà salutul - ca Blandiana; si nu a fugit de mine, pe stradà, ca buna mea prietenà Gabriela Adamesteanu ; nici nu mi-a explicat cà ea are mult mai multe de pierdut (mult mai multe - decât cine : decât mine ?) ca prietena mea cea bunà, Dana Dumitriu : si nici ca prietena, si ea, bunà

Ciudat : femeia conteazà ca mult mai curajoasà, mai rezistentà decât bàrbatul la încercàri grele. Însà când este vorba de instinctul de perpetuare a speciei, cea mai curajoasà dintre femei îl abandoneazà pe bàrbatul càzut (în groapà), de nu se vede ! - cu exceptia femeii Ana, sotia mea.

Din vara lui 1977 mi-a mai ràmas o întâmplare stranie :

Ca sà nu zbiere reactiunea capitalistà cà sânt persecutat, generalul Plesità îmi impusese un alt apartament, tot în Drumul Taberii (fàrà telefon, chiar fàrà adresà) si o slujbà : la Biblioteca Centralà, atunci, dupà cutremur, înghesuità în Casele Bràtianu. Càlàtoream cu un troleibuz ce avea statie în Piata Palatului. Într-o dupàamiazà, în asteptare, am vàzut cà printre cei ce ieseau din Salà se afla si prozatorul Dumitru Radu Popescu. Îl cunosteam din vedere, îi pretuiam scrisul. Atât. Dar, spre surprinderea mea, îl vàd fàcînd semne cu mâna, încoace. Am crezut cà altcuiva - n-am reactionat. Atunci Dumitru Radu Popescu, membru în Comitetul Central al PCR, iesind de la o sedintà de-a lor, C.C.-istà, m-a strigat pe nume, tare, de pe celàlalt trotuar.

Am dat de înteles, prin gesturi, cà auzisem, dar cà nu pot traversa strada (în urma chimizàrii din timpul detentiei de la Rahova, eram o ruinà, mergeam cu mari dificultàti, abia reusind sà pàstrez echilibrul si linia dreaptà) - însà D.R.P., sprinten (ca un adevàrat membru al C.C.), a trecut el încoace. Mi-a întins mâna dreaptà, cu cealaltà a fàcut un gest de îmbràtisare (repet : nu ne cunosteam, nu ne vorbisem vreodatà, nu ne dàdusem mâna). Eu, surprins, n-am fàcut decât sà ràspund prin monosilabe - la întrebàrile lui : ce fac, cum mà simt ? ce face doamna, cum a suportat copilul toate astea? Dupà ce a mai schitat o datà gestul îmbràtisàrii, D.R.Popescu a retraversat strada, pe celàlalt trotuar asteptîndu-l colegi de-ai sài, printre care Titus Popovici, vibrionant si sumbru

Care sà fi fost "semnificatia" gestului lui D.R.P., scriitor care mai apoi a cunoscut o evidentà involutie, devenind unealtà docilà a Ceausestilor ? Nu, n-am crezut niciodatà cà, atunci, fàcea un gest în serviciu comandat. Nici cà încerca sà-si spele un pàcat fatà de mine : va fi votat si el excluderea din Uniune, la 13 aprilie - de ce nu ?

Atunci de ce îl fàcuse - si încà în vàzul tovaràsilor sài din C.C. ?

De ce ! Pentru cà atunci, Dumitru Radu Popescu era încà autorul povestirii Leul albastru.

 

Paris, 28 aprilie 1998

 

V

 

Dupà arestarea mea (1 aprilie 77), sotia, copilul si lucrurile au fost încàrcate într-un camion si transportate din Drumul Taberei, Aleea Compozitorilor, blocul Z 21, în cartierul Dudesti, unde echipa-tehnicà a Securitàtii pregàtise din vreme o nouà locuintà (!) "dotatà cu mijloace", vorba lor Dupà liberare, vreo douà luni, am locuit la socru-meu. Generalul Plesità, ministrul Securitàtii, ca sà închidà gura reactiunii (care zbiera cà nu am casà, nici slujbà) mi-a "repartizat" un alt apartament, tot în Drumul Taberii, la margine, într-un bloc fàrà numàr, pe o stradelà fàrà nume. Impunerea unui alt domiciliu a avut efecte mult mai rele decât îmi imaginam:

Neavînd "adresà", nu primeam postà : dupà insistente, amenin-tàri, Plesità, Gheorghe Vasile îmi dàdeau fotocopii dupà anume corespondentà oficialà (de pildà invitatia PEN Clubului francez care mà cooptase în timpul detentiei) ; neavînd telefon, nu puteam fi contactat ; cu douà-trei exceptii (i-am amintit pe Virgil Mazilescu si pe Lucian Raicu) prietenii, cunoscutii fuseserà bàgati în boale de Securitate, iar vestea cà sânt izolat, pàzit, supravegheat le procurase un perfect alibi al prudentei lor (de veacuri) : asa au "rezistat", asa au fàcut ei "opozitie, nu disidentà"(ce : era tâmpit Algeorge ? - nu : el era prietenul sefului de cabinet al Popescului-Dumnezeu).

Sotia, cu copilul în càrucior, putea merge oriunde - însà nu putea face orice : de cum dàdea sà intre într-un oficiu postal ori încerca sà telefoneze de pe stradà, unul dintre nsotitori" (acestia nu se ascundeau, imaginîndu-si cà doar prezenta lor, vizibilà, au sà-i cenzureze însotitului pânà si intentiile) se posta în fata "obiectivului", cu bratele în cruce si cu eternul :

N-aveti voie, doamnà

Ana încerca sà intre în fortà - în clàdirea postei, în cabina telefonicà - cu forta era împiedecatà (de doi, trei securisti, basca nelipsitele securiste-de-urmàrire) ; la telefoanele publice fàrà cabinà, i se zmulgea aparatul din mânà

De la o zi la alta constatam izolarea în care fusesem consemnati.

Totusi, se semnalau curajosi-disperati care cine stie de cât timp patrulau prin cartier, sperînd sà mà întâlneascà : "fàceau pe indiferentii", pânà ajungeau în preajma Anei sau a mea, se prefàceau cà ajutà la càruciorul copilului ori la sacosa cu zarzavat si, în cel mult zece secunde, turuiau informatii : nume, adresà, profesie, pàtimire (închisoare, internare la-nebuni, alungare din casà, din slujbà, etc) si dorinta: sà fie "dat" la Europa liberà, sà obtinà dreptul de emigrare Oricât de profesionisti erau securistii, cei care voiau sà comunice - comunicau. Când erau înhàtati si dusi, în pumni, în lovituri de picior "la ei", era prea târziu : mesajul fusese receptat de noi, releul - cât despre transmis mai departe, cum fàcusem pânà la arestare

Dupà 89, am constatat cà urmasii "celor de la 77" sunt doar ulteriori, atât, nu au vreo legàturà geneticà : incredibil de nepàsàtori (un eufemism) cu timpul - iar aici vorbesc doar de prezenta lor pe un platou de televiziune, fie ca jurnalisti, animatori (pardon : "media-tori"!) de dezbateri, fie ca invitati : se scarpinà (mental, pe sub clop), se astern pe cugetat - în direct - iar când se pornesc sà vorbeascà, dau impresia cà, de fapt, se opriserà alaltàieri Ori nu au ce comunica, ori nu stiu cum sà o facà, impresia generalà este de hàrmàlaie de garà si, simultan, de tàcere : cuvintele lor, rostite, nu poartà nici o semnificatie. Ce legàturà poate exista între acesti ne-gràitori (chiar si darul cuvântului sà ni-l fi distrus comunismul ?) si fiintele vii din 77, nefericite, disperate, dar care nu se làsau, nu se làsau càlcate în picioare - iar în ceea ce ne intereseazà acum : învàtaserà (si practicau !) tehnica telegrafiei fonice : transmiterea unui cât mai lung mesaj în cât mai scurt timp posibil ?

Astfel se va fi explicînd succesul unui escroc intelectual ca Pruteanu : pe de o parte, prin analfabetismul profund al maselor-largi-de-telespectatori, care neavînd elementare cunostinte culturale, nu au ce compara cu aproximàrile, pràpàstiile, tâmpeniile prute ; pe de alta Românul, fiintà superficialà, a fost de totdeauna fascinat de "viteza exprimàrii": fie în muzica instrumentalà, unde rapiditatea executiei este luatà drept calitate (când ea dàuneazà de-a dreptul), fie în mânuirea cuvântului, unde Românul este convins cà cel care vorbeste iute, în mod necesar o face si adevàrat

Revenind la izolarea de dupà liberare : sà nu mai pretindà "intelectualii români" în general, în particular scriitorii cà ei, bietii, n-au stiut de Greva minerilor din Valea Jiului (1-3 august 77), "decât abia dupà ce s-a dat la Europa liberà". Spre rusinea americanilor, postul lor de radio nu a transmis stirea decât dupà douà luni ! (eu am avut mult mai putin de asteptat : cu toate cà Ambasada USA la Bucuresti stia din chiar ziua de 1 aprilie cà sânt arestat, Departamentul de Stat a blocat difuzarea informatiei, pânà în 14 aprilie- doar douà sàptàmâni). Dar, spre rusinea scriitorilor : ei - bietii - stiau ce anume se petrecuse la Lupeni.

Dacà eu, izolat, am aflat - de la Mazilescu - în jurul datei de 5 august ce povestise în gura mare, la betie, în restaurantul Casei Scriitorilor Iulian Neacsu (ale càrui legàturi cu Securitatea nu mai constituiau un secret), cum de au pretins bravii scriitori - printre ei : Fànus Neagu, Bàiesu, Dinescu, Chirità, Jebeleanu, Marin Preda - cà habar n-aveau ce se petrecuse în Valea Jiului ?

E drept : eu am stiut (aproape) numaidecât - de la Mazilescu - însà din pàcate n-am putut da stirea mai departe, la Europa liberà, la ziarele occidentale. Unii nefericiti disperati, riscînd, îmi transmiteau, mitralierat, o-viatà-în-zece-secunde dar, spre deosebire de timpurile dinainte de 1 aprilie, nu mai aveam mijloacele de a le prelungi, ca sà ajungà unde trebuia.

Acesta a fost motivul pentru care, dupà lungi, dureroase discutii cu Ana, am hotàrît sà cerem pasapoarte pentru Occident.

Reamintesc : càlàtorind pentru întâia oarà în viatà în stràinàtate, la vârsta de 37 ani (în 1972), desi sotia era cu mine, desi aveam bani, la expirarea vizei de un an, m-am întors ; desi, dupà arestarea de la 1 aprilie 1977 Securitatea (prin seful ei, ministrul Plesità) a fàcut presiuni - si ce presiuni ! : dacà nu vreau sà fiu condamnat pe viatà, sau chiar pe-moarte, sà accept pasapoartele pe care mi le "oferà" tovaràsul nostru Ceausescu si sà mà duc, dracului, unde-oi vedea cu ochii, sà-i las pe ei sà construiascà în pace socialismul multilateral ! - n-am acceptat. Si, sà fiu crezut : nu mi-a fost deloc usor, mà aflam n lumea a doua", în urma chimizàrii ale càrei efecte au durat încà 18 luni, însà distrugerea pompei numità : cord a fost iremediabilà.

Speram sà pot ràmâne în tara si a mea : sà scriu româneste, ca pânà atunci, sà astept sà fiu publicat si în româneste. As fi putut - dacà as fi vrut - sà renunt, în fapt, la "activitàtile dusmànoase"; as fi putut publica traduceri, o vreme, apoi, de ce nu, chiar o carte originalà - cu conditia sà fie "curatà"

Cum nu am mentalitate de scriitor-român, egoist pânà la delir, pânà la sinucidere, mi-am zis (si Ana a fost de acord) cà, mai util as putea fi, de-acum încolo, "de afarà".

De aceea am cerut pasapoarte de turisti, iar duminicà 20 noiembrie 1977 am plecat din România.

Pentru totdeauna.

 

 

 

Paris, 29 aprilie 1998

VI

 

În exilul început în 20 noiembrie 1977 n-ar mai fi fost motive de imodestie - pentru cà, nu-i asa ?, în Franta nu mà mai aflam la cheremul Securitàtii ; nu mai existau tovaràsi (si chiar tovaràse) însàr-cinati cu explicarea si supravegherea fiecàrui pas al meu

Exilulurile de totdeauna, de pretutindeni sunt fidele esantioane ale ràmasilor în tarà. Cel românesc : o sumà de indivizi, întâmplàtor vorbind, cândva, limba românà, egoisti pe centimetru pàtrat, individualisti în chestiuni cu interes (foarte) limitat, propunîndu-si scopuri doar "economice"- toate fiind animate de o mentalitate de rob ajuns brigadier (lucreazà din greu, privîndu-se adesea de strictul necesar, pentru a avea "afacerea" lui - care va functiona în câstig : Românul, fost rob, va folosi robi dintre compatriotii veniti între timp).

Fireste, "economicii" alcàtuiesc în toate exilurile majoritatea - dar nu totalitatea. Existà o "stratificare" în timp : generatia mea (sânt nàscut în 1935) a fost ultima care a cunoscut închisoarea, deportarea, descalificarea dupà "liberare" ; din ea nu putini Românii îsi fàcuserà din ajungerea în Apus unicul scop al vietii : pe de o parte, ca sà deschidà ochii Occidentalilor (care ne vânduserà la Ialta), pe de alta, ca sà-i mobilizeze pe Românii care, dînd de binele occidental, uitaserà de soarta nefericitei Patrii

Însà acesti altruisti, curajosi, nu au trecut pragul în timp (simultan cu pragul geografic, al frontierei), situat în jurul anului 1984. Dupà acea datà, chiar dacà se înstràinau tot mai numerosi, printre ei nu s-a mai gàsit màcar un singur ins care sà vrea sà se întoarcà în România, pe tanc, sà o libereze

Mutatia a fost una de mentalitate (vorbesc, în continuare, despre Românii activi) si poate fi plasatà cu douà decenii mai devreme, în 1964 : decretul de amnistie care a golit închisorile de detinuti politici. Atunci au iesit la "lumina libertàtii" oameni obositi, uzati, multi dintre ei zdrobiti : de lipsuri, de lipsa sperantei ce-i tinuse treji pânà prin 1958 (când trupele rusesti pàràsiserà România, "ducînd" cu ele si ratiunea de a rezista a nationalistilor). Devastarea sufleteascà a fost desàvârsità de constatarea cà îsi sacrificaserà viata pentru nimic, mai grav : pricinuind ràu sotiei, copiilor, neamurilor, prietenilor Iar constatarea cà Ràul nu mai este chiar atât de ràu, fiindcà nu mai este rusesc, unguresc, ovreesc, bulgàresc, ci "de-al nostru, românesc" - le-a dat lovitura de gratie. Si-au spus :

Nu se mai poate face nimic - ne supunem, ràbdàm, asteptàm

Acesti oameni, printre care politicieni marcanti, au judecat strâmb astfel : Ràul vine numai de la altii (rusi, unguri, evrei, lipoveni), numai altii secretà comunismul, "fiindcà, nu-i asa, în România de 20 milioane de suflete, PCR nu atingea mia de membri !". Aceiasi "analisti" gàseau foarte bunà (si adevàratà) anecdota cu "diviziile Vaticanului", însà nu vedeau în fata nasului : comunismul nu era nici secretul, nici secretia ne-românilor ci, cum se zice dupà 89 : emanatia a ce este mai puturos, mai josnic, mai bestial în fiecare din noi. Comunismul fiind - ce simplu ! - nu învàtarea, de la altul, a tablei-înmultirii Ràului, ci doar liberarea resentimentelor din fiecare individ. Fireste, la noi, în Estul Europei a fost ocupatia militarà ruseascà - dar în China ?, dar în Cuba?, dar în Vietnam ?, dar în Albania ?, dar în Coreea de Nord ?, dar în Cambodgia ?

La noi, dupà 1952, au fost dati afarà din Securitate Evreii ; dupà 1956, Ungurii au fost si ei trimisi la plimbare, au ràmas doar ai nostri ca brazii, neaosii, bàstinasii, directii tràgàtori din Traian, Decebal si Miorita (fiind, totusi, nevoie si de o persoanà de sex contrar, nu ?). Se poate afirma cà Organul a devenit mai îngàduitor ? Mai întelegàtor (ca între noi, Românii) ? Cà si-a schimbat natura - teroristà ? Atunci cum se explicà teroarea din 58, din 59, din 60 - când Aparatul, "purificat", era pur-românesc ? Si chiar dacà represiunea generalà a diminuat (nici nu era greu !), dupà 1962 tricolora Securitate a continuat teroarea prin reeducarea de la Botosani, de la Jilava, de la Aiud - exercitatà asupra unor oameni epuizati de suferinte, striviti de asteptare

Anul 1964, de mare bucurie (a golirii închisorilor) a avut un tragic revers : ntoarcerea pe dos" a indivizilor si a grupurilor care timp de douà decenii fuseserà opozitia vie la ofensiva comunismului. Pe acesti oameni, chinuiti, martirizati, nu-i frânsese închisoarea - nici chiar "reeducarea dulce" (dar cât de perversà !), ci "libertatea": nu era cea asteptatà, întrevàzutà din stràfundul celulei.

Realitatea-libertàtii de dupà 1964 le-a administrat acestor oameni ce supravietuiserà atâtor cumplite încercàri lovitura finalà : nu i-a omorît - i-a nàucit, i-a buimàcit, i-a hàbàucit. I-a împins, întâi sà gândeascà, apoi sà spunà în jur - apoi sà repete, din ce în ce mai tare, din ce în ce mai insistent:

Nu mai e nimic de fàcut - trebuie sà ne supunem si sà asteptàm

Exact asta asteptau tovaràsii ! Acesta fiind rezultatul reeducàrii !

Iar ca o consecintà a confuziei instalate, li s-a suprapus alta - sub forma :

Ceausescu - doar cà-si spune : comunist, altfel e român de-al nostru, ne-a dat voie sà cântàm Desteaptà-te, Române, Hora Unirii, e împotriva rusilor, a ungurilor, a jidanilor"

Din acel moment, "bàtrânii", "martirii", nteleptii" au devenit (nu fàrà a-si da seama), auxiliarii cei mai de pret ai Puterii.

Si ai Securitàtii - de ce ne-am ascunde dupà deget ?

Când, în primul trimestru al anului 1977, fosti detinuti politici, înainte de a risca iaràsi închisoarea prin aderarea la miscarea pentru drepturile omului, îi càutau si le cereau pàrerea unor monumente ca Stàniloaie, Carandino, Coposu, Noica iar acestia (consultati pe rând) dàdeau exact, dar exact acelasi sfat-pàrintesc :

Nu te duce la Goma : e omul ungurilor, apàrà interesele ovreilor, e agent sovietic - vrea sà-i provoace pe rusi sà ne ocupe iar, pe unguri sà ne ia Ardealul - nu-ti dai seama cà e pus de forte stràine sà-i creeze dificultàti lui Ceausescu ?

În ciuda acestor sfaturi întelepte, trei dintre vizitatorii "bàtrânilor" au ajuns pânà la mine si au semnat. Separat au venit - separat mi-au reprodus vorbele, ca trase la indigo ale acestor foaaarte mari anticomunisti - acum (în prezentul acela) obositi, resemnati.

Si din acest motiv termenul "disidentà" a fost respins cu vehementà de càtre "rezistentii" (în gând - sà afle Securitatea ?). Bàtrânii - tatii natiei, nu ? decretaserà depunerea armelor - ori acesti necunoscuti încercau sà continuie a rezista prin alte mijloace. Necontrolabile de la Centru, cum se spune.

Si prin lucrarea acestor întelepti, România a fost privatà de disidentà.

Asta o spune cineva care de totdeauna a declarat :

Nu sânt disident - sânt scriitor".

Nici mai mult, dar nici mai putin.

Paris 2 mai 1998

VII

 

De ce-as fi modest si as tàcea faptele (bune-rele) fàptuite ?

Din 20 noiembrie 1977 când am ajuns în Franta, as fi putut foarte bine sà-mi vàd de treaba mea de scriitor : în acel moment aveam în Franta, în Germania, în Olanda, în Suedia - trei titluri traduse si apàrute (Ostinato, Usa, Gherla), în decembrie 77 avea sà-mi aparà, tot la Gallimard al patrulea : În cerc, iar al cincilea : Gardà inversà, tradus, îsi astepta rândul

Chiar asa : de ce m-am bàgat în politicà, de ce am fàcut pe disidentul ?

Aceste întrebàri n-au fost puse, atunci, de mine, interesatul, nici de cei din jur - conced : nu i-am auzit eu În ceea ce mà privea, chiar de le-as fi auzit, nu le-as fi înregistrat, luîndu-le drept vorbe-din-iner-tie. Însà acum, cà bravii târîtori pe burtà (atunci), vitejii-dupà-ràzboi, "adevàratii opozanti" (precum Marcu Bianca, George Alexandru - si alte secretii) mi le reproseazà, mi le aruncà în obraz, pot explica :

Nu fàceam "politicà"; nici "disidentà", nu adunam capital-de-rezistentà si nu-mi ascundeam sub perdeaua de fum a participàrii la tot felul de actiuni anticomuniste trecutul-si-prezentul-comunist(e) Fàceam ceea ce fàceau, cu naturalete, oamenii cu care aveam de a face în exil, români, ne-români, însà ca si noi : normal constituiti. Fiindcà ne-normali, a-normali - ba, prin neutralitate, alcàtuitori ai auxiliariatului ambasadelor RSR, erau acei vânjosi patrioti de cafenea, anticomunisti între patru ochi, mari-români anonimi, farfuridizati - chiar dacà doar auziserà de Caragiale ; cei care, doamne-fereste, nu se "amestecau în troaca stràzii"- asa spuneau ei, ca sà-si justifice frica animalicà de Securitate, frica de aparatele de fotografiat ale securistilor ce fàceau pe diplomatii si ne imortalizau la fiecare manifestatie din fata ambasadei ; cei care "nu refuzau mâna întinsà" a securistului cu misie de neutralizare si santajare a exilatului, deci ascultau ce-i strecura în ureche tivilul cu epoletii albastri purtati, reglementar, pe dinlàuntru : ca mari favoruri, promisiunea de a nu mai astepta încà cinci ani pasaportul pentru o sorà ; cât despre amenintàri

Aceste putori nevertebrate, eterni oameni-sub-vremi primeau amenintàrile securistulor cu nesfârsità satisfactie : nu fiindcà ar fi fost ei masochisti (erau - altfel de ce-ar fi-ndurat atâta si atâtea, fàrà sà crâcneascà?), ci fiindcà aveau, acum, "la mânà", dovada cà ei nu pot sà-si manifesteze, pe fatà, netàrmuritul anticomunism al lor ; cà ei nu au "libertatea de a actiona la lumina zilei", fiindcà ei, nu-i asa, sunt extrem de inteligenti, nu tâmpiti - ca cei care "ies în fatà, expunîndu-se (inutil) represaliilor"

Dintre acesti structurali càcànari s-au recrutat descurajatorii celorlalti, pe scurt : agentii de influentà extrabugetari (Ce câstigi dacà semnezi petitia cutare ? Nimic, dar te iau àstia la ochi ; Ce rost sà iesi în fatà - nu fi prost : àstia-s tari, s-au asezat pentru o mie de ani). Aceste creaturi bàloase, prelinsoase, cu privire fugace, dar fàrà coloanà vertebralà, mentinute la verticalà doar de interesele lor, sàlbatice (mai cu seamà artistice), pentru a arunca praf în ochii celorlalti, plàteau din banii pe care nu-i aveau "dreptul" de a nu figura în anuarul telefonic - pentru cà, dragà-doamne, activitatea lor (subteranà, mie-mi spui !) anticomunistà, din tarà si din exil era atât de importantà (De-aceea nu ti-o spun - mai bine sà nu stii, ca sà nu ai si tu probleme), încât securistii trimisi în misie în Occident n-aveau alte treabà si alte obiective decât lichidarea lor - stiut fiind faptul : Securitatea aflà adresa anticomunistilor (nestiuti nici de ei însisi) dintr-o singurà sursà : cartea de telefon

În primele sàptàmâni de exil nu cunosteam "activitatea inactivilor", atât de dragà mioritzosilor sarmalitici - altfel, tricolori-foc ! Iar când am aflat mai multe amànunte (în general pe pielea mea), tristetea, greata, rusinea de a avea aceeasi origine cu acesti robi din tatà-n fiu, robi din vocatie - nu mi-au modificat "agenda", ca sà spun asa.

Mà simteam bine, foarte bine alàturi, împreunà cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihnea Berindei, Marie-France Ionesco, Maria Bràtianu, Matei Cazacu, Andrei Doicescu, Mihai Korne, Dana si Victor Roman (Virgil Tànase, Tepeneag se "retràseserà"); cu Barbàneagrà, Cusa, Cazaban, Cesianu, Stolojan, Radina, Ionitoiu, N. Lupan, Paruit, Sismanian ; cu Oana Orlea, Rodica Iulian, Zoe Popescu, Antonia Constantinescu, Varlam, Dinu Zamfirescu, apoi Raicu, Sinescu, Stefana Bianu ; cu Cernegurà, Camilian Demetrescu din Italia, Solacolu si Focke (apoi Negoitescu) din Germania, Culianu din Olanda, Frunzà din Danemarca, Brutus Coste, Ion Stere, Nicolae Dima, Cornel Dumitrescu, Z. Panà, Miron Butariu din America Cu ei participam la colocvii, manifestatii de stradà, petitii, reviste (LAlternative, prima serie), dezbateri, emisiuni de radio si televiziune, întâlniri cu occidentalii doritori sà afle natura si întinderea represiunii comuniste în tàrile noastre. Deasemeni întretineam excelente relatii cu exilurile active anticomuniste : polonez, vietnamez, maghiar, rus, bulgar, cubanez ; ne întrajutoram cu Iranienii (o vreme persecutati de Sah, apoi de Aiatolah), cu Afganii, cu Chinezii - însà nu cu Argentinienii si nu cu Chilienii, acestia nefiind exilati ce activau pentru liberarea tàrilor lor, ci fanatici comunisti ce militau pentru (re)venirea la putere a lor, a totalitaristilor de stânga

Exilul-activ românesc la Paris a fost putin numeros si sàrac. Nu am fost în stare nici màcar sà înlocuim publicatiile dispàrute ori cu aparitie din ce în ce mai rarà : Ethos (Cusa-Ierunca), Contrapunct (Focke), Limite, (Ierunca). Eroica - si dactilografiata ! - revistà Dialog a lui Solacolu, în ciuda calitàtilor sale (întàrite odatà cu Suplimentul literar condus de Negoitescu) ràmânea, totusi, confidentialà. Spre sfâr-sit a scos Tudoran Agora si Meridian - dar hàt, tocmai în America

(Re)organizarea exilului Din 1977 am asistat la douà tentative, amândouà avînd rezultate catastrofale : Ion Ratiu, dupà ani de demersuri, a alcàtuit Uniunea Românilor liberi, dotatà cu organul Românul liber - pe care, blestem !, a pus-o în slujba apàràrii virginitàtii notoriului agent de influentà Gustav Pordea ! Pe de altà parte, emergenta, în 1984, a extremei drepte în Franta a cutremurat din temelii exilul activ românesc. Ciudàtenie : democratul Ratiu s-a luat pe dupà cap, nu doar cu Pordea (a fost anuntat ca martor al apàràrii în procesul pe care l-am avut cu "deputatul european", apàrat de oarecarele V.C. Tudor, în Sàptàmîna lui Barbu), ci, la întâlnirea de la Le Bourget, la aceeasi tribunà cu însusi Le Pen (si cu Momâia Transilvanà Pordelicà - dimpreunà cu Doru Novacovici)

În ciuda atâtor "ghinioane istorice", noi, cei din jurul Ligii pentru apàrarea Drepturilor Omului în România miscam încà. Iar gratie Monicài Lovinescu si a Europei libere se putea da impresia cà exilul românesc de la Paris este o fortà

Dupà moartea lui Noël Bernard (1981) nu am mai avut acces - decât sporadic - la "postul nostru de radio", unde càpàtaserà microfon vestiti-comici-antibolsevici din ilegalitate, precum Gelu Ionescu, Ileana Giurchescu, Raluca Petrulian, Hurezean, N.C. Munteanu, Eskenazy, Neumann si alti utecisti. Am colaborat însà câtiva ani buni la Deutsche Welle, cu câte un text pe lunà, prin grija lui Focke

Chiar de m-am supàrat în multe rânduri pe lume si pe viatà, nu m-am "retras" ca Tepeneag. Îmbinînd utilul (citeste : zugràvitul - când era) cu plàcutul (scrierea càrtilor), am gàsit timp si pentru "activitàti obstesti".

 

Azi, dupà atâtea desiluzii, dupà atâtea deceptii pricinuite de situatii, de oameni - nu regret cà"am pierdut timpul cu fleacuri".

Viata unui om fiind alcàtuità, fatal, si din muuulte si màrunte fleacuri.

Paris 3 mai 1998

 

VIII

 

De ce-as fi modest ? De ce-as tàcea (modest) acele fapte cu care mà pot làuda ?

De cum am venit în exil, în noiembrie 1977, am fost ocupat cu promovarea càrtilor mele apàrute în Franta, în Germania, în Olanda, în Suedia. Am întâlnit editori, autori, înalti functionari la culturà, mari personalitàti politice. Am cunoscut presedinti de state (numai europene, fiindcà Jimmy Carter, ce intervenise pe lângà Ceausescu, pentru fi liberat din închisoare nu stia cà mà aflu în SUA : lobby-ul românesc avînd acces numai la personaje de a douà, a treia màrime). Insensibil la acest peisaj (sà nuantez : nu mà fàcea praf), acceptam càlàtoriile, întâlnirile "la înalt nivel" (Giscard, Kohl, Gonzales, Mitterrand) fiindcà erau prilejuri de a le vorbi despre durerile noastre românesti si a-i ruga sà intervinà în probleme de drepturi ale omului, în cazuri precise de persecutati, încarcerati, internati în azile de nebuni.

Màrturisesc : aceste demersuri nu mi-au provocat plàceri exta-tice, însà nu le-am refuzat ; dupà cum nu am refuzat sà las lucrul la càrtile mele, ori lucrul-manual pentru câstigarea pâinii destul de negre, de pe schele si sà mà duc la tribunal, la politie, la Oficiul Refugiatilor (OFPRA), pentru a asista pe câte un amàrât de compatriot aflat în dificultàti administrative ; sà ràspund apelurilor venite din lagàrele din Austria, din Italia, ori din provizoratul cine stie càrei tàri ; sà trimit declaratii ce aveau sà le slujeascà disperatilor la obtinerea azilului politic

Acum, cà a trecut timpul, iar realitàtile de atunci au càzut mai degrabà în uitare decât în istorie, pot màrturisi : au fost foarte multi oamenii care nu mà cunosteau, pe care nu-i stiam ; erau persoane (si familii întregi) care povesteau-povesti : cà, la o datà imposibilà, într-un loc inexistent m-ar fi întâlnit ori ar fi avut intentia - dar blestematà de Securitate;drept care sà-i trimit urgent o declaratie pecumcà Cutàrescu a semnat (prin telefon) Declaratia din 77 - are nevoie urgentà de ea, pentru azil politic Foarte putini dintre acestia, fie îmi erau cunoscuti - direct, ori prin nume - fie ar fi putut sà spunà adevàrul (din pàcate, nu toti cei ce intentionaserà sà vinà la mine reusiserà sà treacà prin baraje). Cei mai multi nu avuseserà, în România, vreo legàturà cu "drepturile", cu Charta 77, ba, la presiunile familiei (ah, familia la român !), se tinuserà, prudenti, de-o parte, departe de politicà (pe scurt : urmaserà - fàrà sà-si dea seama - înteleptele sfaturi ale "bàtrânilor politicieni" ; sau doar ; întelepti). În cele din urmà pàràsiserà tara, fie trecînd frontiera clandestin, fie refuzînd sà se mai întoarcà dintr-o càlàtorie în Occident. Ajunseserà, fatal, la momentul justificàrii cererii de ràmânere în Occident - avuseserà ei activitate anticomunistà în România ? ; eventuala întoarcere a lor prezenta pericol, amenintati fiind cu închisoarea, cu azilul psihiatric ?

Adresa mea era cunoscutà, atât în lagàrele de la Traiskirchen-Austria, Latina-Italia, cât si de cei care consultau anuarul telefonic al Parisului : sânt printre extrem de putinii români care nu se ascund Printre solicitantii de referinte vor fi fost necinstiti, smecheri, unii ; altii : activisti, securisti Posibil, probabil - dar cum sà faci "selectia"? În numele càrui criteriu hotàràsti care este cinstit si are neapàratà nevoie de azil politic si care-i un aventurier, un trezit "dincoace", iar pentru cà nu are acte, hai sà-i scrie lui Goma, cà tot "dàdea pasapoarte" în România !

La început de tot, la primele scrisori, am sovàit ; am discutat cu Ana am hotàrît noi, de capul nostru, singuri-singurei : eventualii securisti ce vor sà se "infiltreze" (în Occident !) nu sunt nici atât de idioti, nici atât de inteligenti pentru a face apel la "filiera Goma". Odatà eliminatà aceastà categorie, ràmâneau oamenii care aveau nevoie de azil - fie cà avuseserà în România "activitate anticomunistà", fie cà nu ; fie cà fuseserà persecutati - deci aveau sà fie mai vârtos, dacà erau expulzati - ori ba. Asadar am decis noi, Ana si cu mine : toti cei care mà solicità - au nevoie (chiar dacà nu "merità") sà obtinà ràmânerea în Occident.

Nu i-am numàrat, nu am tinut "evidenta" acestor nefericiti care, neavînd càrei instante, organism, organizatie sà se adreseze, îmi scriau ori îmi telefonau de pe unde esuaserà.

La Dijon se controlau toate trenurile de marfà provenite din Italia (prin Elvetia). În primàvara anului 1978 am primit întâiul telefon de la "càpitanul nevàzut", comandantul jandarmeriei de acolo : "interceptase" câtiva clandestini care nu aveau altà referintà decât numele meu si adresa : Paris. În acel moment, în cartea de telefon a Parisului figuram doi abonati numiti Paul Goma, picase întâi pe "celàlalt" (un pictor-poet congolez). Mà întreba càpitanul de jandarmi: Îi cunosc pe X, Y, Z ? Nu - dar cred cà le cunosc problemele sà le dau referinte ? Scrise ? - nu : verbale ; telefonice. Desigur !

Deci, am cuvântul dvs. de onoare cà, odatà ajunsi la Paris, îi veti însoti la primul post de politie, unde sà se declare ?

A doua zi m-am pomenit la usà cu "doi si una": la Dijon càpitanul oprise un camion usor, îi dàduse soferului ordinul de a-i duce la Paris, la adresa cutare Întârziaserà, pentru cà jandarmul îi luase la el, acasà, unde fàcuserà baie (erau nespàlati, neprimeniti de trei sàptà-mâni), fuseserà hràniti, asteptaserà sà li se usuce îmbràcàmintea, mai primiserà de la gazde ceva haine, mai cu seamà tânàra, ba li se puseserà în mânà si ceva bani "de metrou"

Din acel moment, cam la douà sàptàmâni, prietenul meu tele-fonic, jandarmul de la Dijon mà anunta cà îmi trimite compatrioti gàsiti la controlul trenurilor venite din Italia. Micul nostru apartament din rue dHautpoul, 24, a fost si hotel pentru "cheferisti" fugari - ca si pentru legalii càlàtori dintre scriitori.

Dintre cei càrora "le fàcusem serviciul" - 300 ? 500 ? - doar sase mi-au scris dupà obtinerea azilului, a stabilirii. Iatà, nu am spus : "mi-au multumit" - fiindcà nu pentru multumirile lor fàceam ce fàceam. Însà dacà nu am suferit foarte din pricinà cà Românii pentru care intervenisem (eficace, probabil determinant) n-au mai dat semne de viatà - si doar îi întâlneam în Germania, în Canada, în SUA si, desigur, în Franta : în primul moment cu totii spuneau cà au ceva foarte important ! sà-mi comunice, în al doilea dispàreau - nici nu m-am bucurat când, aflam cà un "cheferist" ce stàtuse la mine o zi, o sàptàmânà, o lunà, se plânsese :

Domle, Goma àsta-i un mare zgârcit : o singurà datà nu ne-a invitat la un local, pe mine, pe nevastà-mea, pe vàrul Gicà, pe copil.

Asta-i adevàrat : nu-i invitasem la restaurant, màrginindu-mà la a-i pofti sà mânânce ce mâncam noi, acasà. Pe ei, care mormàiau nemultumiti cà facem zgomot, dimineata, când Ana pleca la slujbà, Filip la scoalà; pe ei, supàrati când ne veneau prieteni în vizità si stingeam televizorul, ca sà auzim ce vorbim

Toate acestea m-au amàrât, m-au rànit, dar nu m-au "lecuit" de a face, în continuare ce fàceam.

Paradoxul : "cheferistii" au încetat de a mai declara, la Dijon, cà-i cunosc, apartamentul nostru nu a mai gàzduit necunoscuti : dupà atentate (bomba expediatà într-o carte, tentativa de otràvire), iubitii compatrioti, în frunte cu prietenii scriitori veniti în vizità la Paris riscau sà doarmà în metrou - dar nu m-au mai frecventat.

Vreau sà spun : nu au mai stat la mine, ca sà sufere afrontul de a nu fi invitati - màcar o datà ! - la un local

Ei, da : voi fi fost eu bàiat bun - dar dacà eram zgârciiit

 

 

 

Paris 4 mai 1998

 

IX

 

Pentru cà tot m-am pornit pe làudat, imaginîndu-mi cà astfel am sà închid gura unor atât diversi - si atât de asemeni : V.C. Tudor, Bianca Balotà, I.C. Dràgan, Pruteanu, Buduca, Mihàilescu, Al. George, Al. Stefànescu (si alti ali) - sà reamintesc câteva faceri legate de carte :

Asa cum Tepeneag si Dieter Schlesak pledaserà cauza càrtilor mele ajunse în Occident : Ostinato si Usa noastrà cea de toate zilele, asa, la rându-mi, am pledat cauza càrtilor altora, atunci când am càlàtorit pentru întâia oarà în Austria, Germania, Franta (1972). Era un gest, o actiune fireascà, naturalà : scriitori de aceiasi limbà sà recomande, sà sustinà, pe lângà editorii occidentali, în vederea traducerii si alte càrti decât ale lor.

În virtutea acestei credinte, în iunie 1972 am luat cu mine, în dublu, în triplu exemplar si câteva càrti de prozà - fàrà a-i avertiza pe autori : dacà reuseam, foarte bine pentru ei, dacà nu, sà nu-si facà iluzii, pentru ca apoi sà cadà din pod Fireste, am recomandat editurilor mele Suhrkamp de la Frankfurt pe Main si Gallimard de la Paris "trei B" : Bànulescu : Iarna bàrbatilor, Breban : Animale bolnave, Buzura : Absentii. Din pàcate ràspunsurile nu au fost favorabile - sau nu au fost deloc.

La revenirea - definitivà - în Franta, în noiembrie 1977, am repetat gestul, propunînd la Gallimard, la Seuil, la Grasset càrti de Breban, Bànulescu, Adamesteanu, Plesu, Liiceanu

De Buzura mà lecuisem : în august 1972, când pledam mai cu foc pentru calitàtile estetice si etice ale colegului, Ugné Karvelis de la Gallimard, binisor jenatà, a scos si mi-a aràtat un numàr festiv din Tribuna : prima paginà era împàrtità fràteste între o uriasà fotografie a Ceausescului si un nesfârsit text de limbàmânt semnat de abia-làudatului meu compatriot si recomandat si pentru "tinuta-i moralà"

Începînd din 1981, când mi s-a încredintat colectia Est-Ouest la Hachette, am proiectat deschiderea ei cu "des entretiens" cu cei trei mari : Ionesco, Eliade, Cioran, incluzînd volume de scriitori români contemporani, indiferent dacà-mi erau si prieteni ori ba. Din pàcate colectia nu a avut viatà la Hachette, am mutat-o la Albin Michel. Nici acolo n-am putut publica mai mult de douà volume : un eseu al lui Czeslaw Milozs (Le Pays dUlro) si romanul lui Nedelcovici Ultimul mesager. "Cartea cu Eliade"- lucratà de Culianu - a ràmas neterminatà (a publicat-o Dan Petrescu la Nemira, prin 1993).

Fiindcà a venit vorba de Albin Michel : acolo am pus o vorbà bunà (se zice : decisivà) pentru publicarea primei traduceri în francezà a lui Alexandru Papilian.

Publicînd o carte la Seuil (Le tremblement des hommes / Culoarea curcubeului, de liiceanà amintire), cu complicitatea lui Jean-Marie Domenach am putut publica eseul semnat Constantin Dumitrescu : La Cité totale - prefatatà de mine.

Cât despre proiectele nerealizate Mi-a ràmas inima (si ciuda) la promisa Istorie a literaturii române a lui N. Manolescu, destinatà sà înlocuiascà Panorama de la Littérature roumaine contemporaine de Bazil Munteanu - din 1938 ! ; si la Istoria României (sau a Românilor) promisà-juratà de Matei Cazacu

 

Nu am scos reviste - nu am nici vocatie, nu am avut nici fonduri (cu o exceptie asupra càreia voi reveni).

Când Dorin Tudoran a càpàtat promisiunea americanilor cà vor finanta o revistà, dacà aceasta va fi "nàsità" de nume prestigioase (de care sà fi auzit pânà si sovieticii washingtonezi), cu bucurie am provocat si am adunat declaratii de încuviintare de a face parte din Colegiul de redactie - de la, în primul rând, Ionesco ; apoi de la, în ordine alfabeticà : Alain Besançon, Kazimierz Brandys, Milovan Djilas, François Fejtö, André Glucksmann, Jean-François Revel, René Tavernier

Cu aceastà artilerie grea în frunte a apàrut Agora pânà în 1992 - fiindcà din 1993, soiofagii din România (cei care, înainte de 89 nici nu respirau : sà se auzà în agorà ?) vor fi cerut directorului Tudoran sà suprime pomelnicul - cu care, fie vorba între noi, s-ar fi mândrit orice periodic. Si suprimat a fost. Ei, da : bàietii si fetele, fàcînd revolutie cu voie de la Brucan, dupà ràzboi nu mai aveau nevoie de locomotive ; odatà absolvità Piata Universitàtii, ne descurcam foarte bine cu vagoane d-ale noastre, mài ! - din cele care la semnalul aceluiasi Brucan, colonizaserà si Europa liberà : Paler, Dan Pavel, Blandiana, Prelipceanu, Stelian Tànase, Coposu, Mihàes, Gogea, Claudiu Iordache(!), Doinas, Adriana Babeti, Ion Manolescu, Ghiu, Nistorescu, Zoe Petre (sà fi lipsit Liiceanu ?, oricum : Plesu nu).

Dorinta de a scoate o revistà nu m-a fàcut sà uit cà nu mà pricepeam la asa ceva. De aceea în octombrie 1989, când ministrul Culturii al Frantei Jack Lang mi-a promis fonduri pentru un periodic cultural franco-român, pe datà am translat responsabilitatea pe umerii Monicài Lovinescu, ai lui Virgil Ierunca, ai lui Lucian Raicu si ai lui Mircea Iorgulescu.

Ce, n-as fi putut s-o pàstrez eu, revista aceea ? Sà o prefac în gazetà de perete a familiei mele personale ?

Însà, asa cum, prin 1970, în cel mai firesc mod cu putintà Sanda Stolojan le "trecuse" Monicài Lovinescu si lui Virgil Ierunca fondurile primite de la Comitetul National (pentru a scoate o revistà româneascà) ei, cu aceeasi naturalete încredintaserà banii lui Tepeneag - pentru o revistà româneascà) - iar acesta scosese Cahiers de lEst, la fel am fàcut si eu : am dat revista (în fine : proiectul) pe mâna prietenilor care se pricepeau sà facà asa ceva.

"Pe-atunci eram tineri, aveam de unde murì" sunà (aproximativ) un vers din Ion Caraion.

Ei, da : eram, nu doar tineri, dar si (mirare !) frumosi !

Cum a dat peste noi decembrie 1989, cum am devenit, fulgeràtor: bàtrâni, urâti, prosti.

În frunte cu mine.

Atât, cà eu accept acest trist adevàr.

 

Paris 5 mai 1998

X

 

Nu am fàcut inventarul faptelor-bune, în vederea unor eventuale despàgubiri ; cu atât mai putin pentru a da jos pe altii si a mà aseza, poponete, pe locul lor. Dacà am riscat, aici, ce nu-mi stà în fire (sà mà laud), am fàcut-o, numai pentru cà, în acesti opt ani si jumàtate câti au trecut de la "schimbarea calendarului", s-au petrecut nu doar lucruri de rusine simple ; ci si compuse : Blandiana, Adamesteanu, Al. George, si alti braveti au lucrat din greu, nu doar cu pompa, umflîn- du-si balonul faptelor anticomuniste dinainte de 89 (sublime, si inexistente), ci si cu "balanta" : diminuezi, bagatelizezi pânà la negatie (apoi lasi totul pe seama uitàrii-la-român) fapte adevàrate ale unor oameni din carne si din sânge - indiferent de ulterioara devenire a lor : Tepeneag, Virgil Tànase, Nedelcovici, Tudoran, Dan Petrescu, Luca Pitu, Cangeopol - pentru a te aseza n locul lor", tu : lasul, dezertorul, consimtitorul, deci colaborationistul, mincinosul - impostorul.

La urma urmelor, as fi de acord sà primeascà "certificat de opozant anticomunist" Paler, Blandiana, Dimisianu, Stefànescu, Manoles-cu, Pruteanu, Al. George (mai ales !), ba chiar sà li se decearnà Ordinul Rezistentei (la Càlcatul în Picioare) - cu o conditie : viata si faptele acelor scriitori care, riscîndu-si, nu doar rubrica, nu doar mentinerea operei lor în manualele scolare, nu doar dreptul de a avea întâlniri-cu-cititorii, ci, de ce n-as spune-o : au riscat si tara si viata, încercînd sà spele rusinea nerusinii breslei scriitoricesti-la-român sà nu fie batjocorite de insi care, uitînd cà, sub Ceausescu le apàruserà toate càrtile, cà publicaserà în toate periodicele, cà figuraserà în toate dictionarele, càlàtoriserà (chiar în Franta - dar, Doamne-fereste sà sufle ei un cuvintel despre teroarea din propria-le tarà) ; iar dupà 89, cà tot "se dàduse drumul la presà", s-au ridicat de prin santurile prin care se deplasaserà, în patru labe (ca sà nu afle Popescu-Dumnezeu cà amicul sefului sàu de cabinet este un rrreactionar si un opozzzant terrribel, parol !), làtrînd la Soljenitîn, la Saharov, la Havel - ce sà mai vorbim de nefericitii de compatrioti si colegi- dacà nu s-a înteles cà am aràtat înspre vânjosul Al. George, foarte ràu !

Ce nu pot accepta : faptele (scrìsurile mele) sà fie împinse pe al saisprezecelea plan, date la o parte, "uitate", îngropate - când nu sunt distruse - o spun pentru a suta oarà, am s-o spun pânà la a 1001-a - asa cum a fàcut Liiceanu cu volumul de màrturii despre 1977: Culoarea curcubeului, nedistribuit, dat la topit; cum a fàcut Sorescu, distrugàtor al plumburilor romanului Gardà inversà - cum a fàcut Papahagi : el nu a distrus textul cules : Patru dialoguri, însà a cerut bani de la Soros, i-a primit - n schimb", nu a publicat cartea !

Am avut timp sà mà conving în acesti (atâtia !) ani : hotàrîrea de a mi se nega (prin ocultare) scrìsul,deci existenta a pornit de la Liiceanu, eficace consiliat de Monica Lovinescu, de Virgil Ierunca si beneficiind de logistica 22-ului. Multà vreme am refuzat sà accept evidenta : dupà evenimentele din 89 prietenii mei parizieni, dacà si-au mentinut pozitia criticà la adresa puterii, si-au continuat atitudinea anterioarà, de trecere peste "micile slàbiciuni ale scriitorilor buni" (Manolescu, Blandiana, Doinas, Paler, Iorgulescu - hai sà-l pun aici si pe Hàulicà).

Or eu (vai !) nu mà schimbasem : fàrà a le ataca "opera", aràtam cà "viata"-le nu este de cinste. Cà, dacà-i pui la zid pe Sadoveanu, Càlinescu, Arghezi, Vianu, Ralea, Cioculescu drept este ca, fàrà a le nega contemporanilor "pàrtile" (càci au si ei - cine-ar fi crezut !), sà le amintesti si pe cele-de-rusine. Pentru cà, oricum am lua-o, întoarce-o, ocoli-o : nu poti înnegri "portretul" unui D. R. Popescu, de pildà si înconjura cu îngerasi (roz) pe al bunului si devotatului prieten al aceluiasi : N. Manolescu ; nu poti deplora marinismele lui Sorescu (însà numai dupà mai-iunie 1990 !), în acelasi timp urca pe Blandiana în slàvi - nu numai pentru isprava anticomunistà intitulatà Arpagicul Tricolor, dar fàcînd din ea o rezistentà, ba chiar sertaristà !

A, cà nu este acelasi lucru ?, cà X a fàcut mari porcàrii, Y doar din cele mititele ? - cu ce fel de balantà este cântàrit pàcatul-de-cuvânt-al-scriitorului care, ca si în crimà, începe de la unu ?; cu ce metru màsoarà prietenii mei erorile scriitoricesti, când vina grea a mânuitorilor de cuvânt a fost, în timpul terorii : nerostirea cuvântului ? Facem cum fac Norman Manea, Z. Ornea cu Eliade : numàràm articolele de rusine ?- începînd de la câte bucàti autorul merità blamul, sub câte i se acordà "circumstante atenuante" ?

Nu m-am putut întelege cu Monica Lovinescu si cu Virgil Ierunca - într-o chestiunea de de cantitate : ei nu acceptau comparatia (pe care, în realitate n-am fàcut-o - si regret - o dau aici ca exemplu) între Pàunescu si Manolescu - de pildà. E inadmisibilà o asemenea apropiere !; eu credeam (cred) altceva, altfel : un scriitor de valoarea (culturalà) a lui Manolescu, dacà nu rosteste cuvântul adevàrului, cade în aceeasi categorie cu cel ce rosteste cuvântul neadevàrului. Deci deosebirea dintre un auxiliar "cinstit" al Puterii si un ins înzestrat cu darul cuvântului, însà care, din lasitate, din egoism, din fricà ràmâne mut - este doar cantitativà.

Mai existà o nepotrivire în judecarea oamenilor de litere cu faptele lor cu tot.

Dacà, de pildà Gabriel Liiceanu a publicat tot ce le-au încredintat Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, dacà a organizat lansàri, întâlniri cu cititorii, turnee prin tarà - înseamnà cà, în ochii lor, ai "beneficiarilor" - Liiceanu este un om fàrà prihanà.

În ai mei : nu prea ; deloc. A retras la scurt timp dupà distribuirea în libràrii volumul de màrturii Culoarea curcubeului, iar dupà doi ani l-a trimis la topit - fàrà sà mà avertizeze (si fàrà sà recunoascà, atunci când aflînd din presà, l-am întrebat ce se întâmplase cu acea carte, vàdit, ràmasà necunoscutà) - Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, de parcà n-ar fi ei însisi oameni de carte, respectuosi fatà de carte - mà acuzà pe mine, victimà, de calomnie la adresa "bietului Gabriel" !;

Liiceanu respinge volumele de el solicitate : Scrisori si Articole - motivînd, copilàreste, prosteste cà n-are hârtie - Monica Lovinescu si Virgil Ierunca nu numai cà nu-si aratà dezacordul fatà de "ràzgân-direa" si argumentarea editorului lor preferat, dar îl conforteazà în nedreptatea comisà cu acele texte.

De ce ? Pàgubasul cu o mie de pàcate

În acest an, la Nemira, sper ca, în sfârsit ! sà aparà o parte din textele publicistice ale mele, datate începînd cu 1972 - nu e gresealà : cel mai vechi articol pàstrat (celelalte or fi în pivnita lui Pelin) dateazà din anul urmàtor Revolutiei Culturale si a fost publicat în Die Zeit din Germania. Le adunasem în vara anului 1990 - pentru Liiceanu - or, cum el le refuzase, le trecusem la Litera (care a publicat ceva, n-ar mai fi publicat, deloc, nimic !).

Unii prieteni (si editori) ràspund la întrebàrile mele (legitime !) cu întrebarea : de ce mà gràbesc asa ?

Le explic : mà gràbesc (?) ca unul care timp de douà decenii nu a putut publica în limba în care nu a încetat sà scrie (unde mai pui cà a debutat editorial la vârsta de 33 ani);

Mà gràbesc, nu pentru a o lua altora înainte. Nu pentru a ràsturna ordinea, ci as zice : din contra, ca sà pun ordine în cronologie ; sà nu mai creadà eventualii cititori cà înainte - adicà înainte, în timp de "analizele politice" semnate de N. Manolescu, Paler, Liiceanu, G. Andreescu, S. Tànase, Dan Pavel, Ileana Màlàncioiu, Plesu, Pruteanu, Hurezean, Iorgulescu, Blandiana (asternute pe hârtie cel mai devreme în 1900) - pàmântul era netocmit si gol. Cà a fost o gaurà-n timp.

Mà gràbesc (dar, iatà : au si trecut opt ani !) sà restabilesc un adevàr : pe vremea când cei numiti mai sus, desi adulti si ei, autori de volume (de valoare !) nu îndràzneau sà discute nici la bucàtàrie, cu aparatul de radio pus tare, pe Bucuresti "problemele", eu, din România, scriam în ziarele occidentale, dàdeam interviuri - si mai cu seamà : publicam càrti.

Acesta este motivul lipsei de modestie de care am dat dovadà în textele de fatà - nu cer decât ceea ce mi se cuvine.

 

 

 

G A U R A D I N I S T O R I E

 

 

Paris 7 mai 1998

 

 

Pânà la 22 decembrie 1989, ultima gaurà din Istoria Românilor màsura "un diametru" de jumàtate de secol (din 1938, de la instaurarea dictaturii lui Carol II) si o adâncime încà neevaluatà. Din august 1944, mai vârtos din 1948, comunistii ne-au furat trecutul, interzicîndu-ni-l, bàgîndu-ne pe gât un "viitor de aur"din ce în ce mai îndepàrtat, pe màsurà ce ne apropiam de el.

Lucrurile au fost limpezi atâta vreme cât am stiut cà Ràul vine de la Ràsàrit. Dupà 14 ani de ocupatie, Ocupantul pàràsind solul ocupat (1958), ocupatii s-au mirat foarte cà Ràul n-a plecat odatà cu Armata Rosie - cea care, vorba anecdotei : "Ne scàpase de nemti, dar nu si de rusi". Luminatii nostri politicieni (în majoritate încarcerati) s-au aràtat a fi consecventi purtàtori ai unei gândiri-de-lemn si nu au apreciat, normal, pericolului : fireste, Rusul ocupant era o pacoste, însà comunismul adus si làsat pe mâna localnicilor se aràta a fi adevàrata nàpastà. Aceastà tragicà eroare a fàcut ca Românii sà piardà, nu doar lupta-dreaptà, armatà ; nu doar demnitatea. Ci si simtul realitàtii.

Un individ, o comunitate poate cunoaste, perioade mai lungi, mai scurte de deprimare, descurajare, deznàdejde ; însà când un ins - ori cinci, ori o sutà, ori câteva mii, câti au fost minerii grevisti în august 1977 se ridicà din genunchi, atunci màcar a zecea parte a comunitàtii trebuie sà facà la fel ! Cu conditia ca acea turmà sà aibà si un pàstor-doi, nu doar berbeci.

Or comunitatea româneascà nu a avut - dupà ce ocupantul rus a plecat - pàstori ; constiinte ale natiei, directori de constiintà : intelectualitate. Se simt insultati, njurati" inginerii patriei ? Foarte bine, ar fi prima oarà când s-ar simti. Fiindcà adevàrul este acesta, crud:

Dacà Românii ar fi avut ceea ce se cheamà : intelectualitate, aceea ar fi dat semne cà a existat si pe timpul lui Ceausescu, fiindcà prilejurile nu i-au lipsit : 1) în 1968 ; 2) în 1971 ("revolutia culturalà"); 3) în 1977 - în primàvarà, fatà de miscarea pentru drepturile omului ; 4) în varà, la congresul cutare al scriitorilor (când Ceausescu i-a pus sà se întrecenzureze - ca la Pitesti) ; 5) la sfârsitul verii, greva minerilor din Valea Jiului ; 6) 1979 (constituirea SLOMR) ; 7) ("sistematizarea") tàrii, 1984; 8) revolta de la Brasov, noiembrie 1987

Se observà : n-am amintit "cazurile" - efectul lor nu a depàsit patruzidurile sàlilor de sedinte ("de creatie", altfel cum ?).

Nu : comunitatea româneascà nu a avut - atunci când nevoia era mai urgentà - intelectualitate. Din 1965 - Anul Unu al Iepocii - supravietuitorii vechii generatii erau deja striviti, descurajati - si mai ales trecuti în proprietatea Securitàtii : rezistaserà la anchete, la torturi, la decenii de închisoare, însà nu rezistaserà la "libertatea" cu care nu mai aveau ce face (doar n-or sà spunà Diaconescu, Tepelea, Quintus, Coposu - dacà ar trài - cà ei stiau : au sà apuce momentul decembrie 1989 !). Comunitatea româneascà a (supra)vietuit fàrà pàstori, fàrà sfàtuitori, fàrà învàtàtori care sà-i arate unde sà punà piciorul, sà o consoleze, sà o încurajeze, spunîndu-i cà nu mai este mult pânà la mal Comunitatea româneascà nu a avut un cler demn de acest nume: preotii ortodocsi au fost primii, cronologic, auxiliari ai Securitàtii (si cu alibiul cel mai neinteligent : Trebuie sà salvàm credinta stràmosascà ! - de parcà, pentru a-ti salva sufletul, plàtesti Diavolului, cu sufletul). Comunitatea româneascà nu a avut intelighentie, ca sà folosim acest termen occidental de origine rusà : dàscàlii si-au ascuns si ei colaborationismul caracterizat îndàràtul necesitàtii de a nu-i làsa pe tineri ne-instruiti (s-au vàzut rezultatele nvàtàturii" lor, în succesivele generatii scolite începînd din 1948) ; artistii (plastici, muzicieni, dramatici) aveau de totdeauna alibiul : Noi facem artà, nu politicà !, iar scriitorii

Scriitorii-la-români Ei au fost în fruntea dezertorilor.

Aceastà demisie nationalà si-a aràtat fructele otràvite, nu neapà-rat în 1990 si nu în 1991 - nici chiar în 1992. Ci din clipa în care seniorul Coposu (tatàl natiei - orfane), bine sprijinit, elegant justificat, frumos legitimat-încadrat de douà doamne : Ana Blandiana si Doina Cornea, a început a umbla (ierte-mi-se vorba rea) cu màgureanu dupà el. Acest dupà nu vrea sà spunà, în cadrul relatiilor umane - si al umanei subordonàri - cà cel din urmà este sluga, scutierul, aghiotantul celui din fatà ; ci taman invers : personajul important fiind, dacà nu chiar Màgureanu, atunci "institutia", altfel spus : Organul - de felul sàu foaaarte muzical : el cântà - ei bat pasul.

S-a vàzut si mai limpede în 1996, când opozitia a câstigat alegerile, prin "Emil". Impresia, terifiantà : comunitatea româneascà (în fine, acea mare-parte a ei care divortase, nu-l mai voia pe Iliescu) era o turmà de oi càpii : nu stia nimic, refuza sà afle, nu mai tinea minte nimic-nimic-nimic. Bine-bine, dar ce voia ? Voia - si vrea, în continuare : bani. Cine are bani îsi permite sà fie si moral, zicea ea, dracu stie de unde scosese întelepciunea. Ca Cataramà !, adàuga ca-catarama înalt exemplificatoare.

Încà o consecintà a absentei unor îndrumàtori : asa cum, în 17 decembrie 1989 Românii, în majoritate, erau convinsi cà au voit sà se aranjeze cu Ceausescu (ca sà nu-i omoare Nea Nicu si Neanea Nica chiar de tot, chiar de tot) ; asa cum la 22 decembrie fix masele largi de români ceausisti - dacà n-ar fi fost, de ce l-ar fi aclamat ? - au voit (Box populi !) moartea aceluiasi Ceausescu si nu (re)instaurarea libertàtii, a democratiei (dacà mà însel, sà mi se ràspundà : cum se face cà la alegerile din 20 mai 1990 a câstigat tovaràsul nostru Iliescu ?) - tot asa, în 16 noiembrie 1996, Românii din opozitie (majoritatea) au votat pentru Constantinescu - uitînd, nemaistiind (nemaipàsîndu-le) cà "tàràno-crestinul" încheiase o aliantà, nu doar violent împotriva naturii (si în pozitie de vàdità inferioritate) cu nr. 2 al comunismului : Petre Roman - dar cà avea în spate (ca protector-dirijor-cenzor) Màguritatea Eternà.

 

Ce s-a ales de sperantele românilor în "ai nostri" - se vede cu ochii închisi.

Deziluzia (care, de la încherea tratatului cu Ucraina, a devenit catastrofà) are, la origine ("la bazà", ar zice tovaràsul Constantinescu, "intelectual" de culoarea peretelui, stràlucit activist) dezertarea - deci : absenta intelectualitàtii din comunitatea româneascà.

Fireste : în "intelectualitate" nu intrà toti cei avînd "la bazà" o facultate ; nici chiar artistii nemàsurat de talentati, frizînd geniul - ca Horia Bernea, ca Lucian Pintilie, Tiriac Deosebirea dintre ei si un (problematic) intelectual român : acestia au o puternicà constiintà de sine - celàlalt are (ar trebui sà aibà) o normalà constiintà de ceilalti.

De aceea nu va fi avînd ursul coadà, nici Românul noroc. Fiindcà norocul e cum si-l face omul - cu conditia ca acela sà stie pe ce lume se aflà ; sà aibà tinere de minte - altfel pe ce construieste, mental : pe nimic ? Istoria unei comunitàti amnezice este tot nimic, chiar dacà umblà un zvon : pânà si nimica miscà ; o fi miscînd - la altii : unguri, polonezi, bulgari

Dupà decembrie 1989, Românii au trecut si la astuparea gàurii numità istorie. Excelentà idee. Numai cà istoria cuprinde nu doar fapte si date istorice, nu doar evenimente petrecute cândva, demult, în trecutul îndepàrtat, pânà în 1989 tàcute, ori de-a dreptul interzise. Ci si adevàrurile noastre cele de toate zilele. Ceea ce facem - cu fapta, cu scrisul - azi, s-ar putea sà intre-în-istorie.

Se spune (eu am auzit de la tata, el stia din Siberia) cà, de pildà Rusul, oricât de umil, neinstruit, pàcàtos, betiv ar fi, atunci când face ceva : un sputnik, un cotet, o groapà pentru latrinà, o movilà de sfeclà, stie cà toatà lumea este cu ochii pe el ! Iar fapta lui, din stràfundul Rossiei, are sà fie trecutà în istorie ! Nu conteazà cà ceea ce face Rusul nu are nici pe departe calitatea facerii Neamtului - conteazà cà Rusul, asa, barbar, becisnic, mizerabil - are constiinta importantei sale (nici n-ai zice cà face parte dintr-o comunitate asiatizatà, în care demnitatea omului nu conteazà - dacà te uiti la marea, la imensa lor literaturà, accepti : conteazà) ; cà el, individ, este o parte din comunitate: natie, popor

Ceea ce mà îndurereazà (si mà mânie), în continuare : lipsa de memorie a Românului - neresimtità de el ca un (grav) cusur, si dacà nu consideratà calitate, atunci, sigur : o cantitate neglijabilà, echivalentà cu lipsa falangei ultime de la degetul mic al mâinii stângi - negresit : a vecinului posesor de caprà

Amnezie inacceptabilà în cazul fàcàtorilor de istorie.

 

 

1. C A L C I U

 

Ieri, 6 mai, am primit din partea D-nei Lucia Hossu-Longin caseta continînd prestatia mea din emisiunea Memorialul Durerii, în douà volete : 67 si 68, difuzate în februarie si în aprilie acest an pe canalul 1 al Televiziunii Române.

Vàzînd primul episod, apoi jumàtate din al doilea (aici, o eroare; am afirmat cà volumul meu Gherla fusese înregistratà la Bucuresti - nu: la Paris) apoi încà jumàtate din jumàtatea ràmasà, mi-am spus cà mi se fàcuse un minunat cadou pentru cea de a 21-a aniversare a liberàrii din arestul Securitàtii de la Rahova (6 mai 1997). Nu mai regretam cà, în decembrie 1997 acceptasem sà particip la aceastà emisiune desi, în aproape opt ani, realizatoarea "uitase" sà mi se adreseze si mie, cel care, prin càrti, prin clamàri, prin fapte începusem a erija, încà din 1966 (de când scrisesem Ostinato), un foarte modest, însà nu mai putin unic memorial ;

Nu-mi mai pàrea ràu cà, într-un târziu, apàrusem si eu : aflasem cà nici presa scrisà, nici televiziunea de la Bucuresti nu stàpâneau istoria elementarà si, ca pe malul Dâmbovitei, analfabetii continuau sà ràs-pândeascà ne-stiinta, analfabetizînd, în continuare, masele (largi). Nimeni dintre Vajnicii Români, altfel extrem de tricolori, nu se gândise la un colocviu, la o masà rotundà, la o dezbatere cu martorii, cu participantii, cu îndureratii din 1977 - dacà tot umblàm cu memoriale ale durerii (cu osebire la Universitatea bucuresteanà, acolo functionînd, de treizeci de ani, fàrà întrerupere, Uzina Amneziei Nationale) ; mi s-a spus cà nu s-a vorbit nici la München - pardon : la Praga, unde s-a mutat Europa liberà - fireste, am aràtat spre postul de radio care, de-o pildà, în 1977, nu a doar dat (celor neinformati, informatii), dar a si càpàtat (onorabilitate, deci prelungire a finantàrii, în dolari, ca urmare a diminuàrii, apoi a disparitiei acuzatiilor presei occidentale cà ar fi "oficinà a CIA" - lucrare la care au pus un umàr decisiv si nefericitii ce-si puseserà pielea pe bàt atunci, în Primàvara de la Bucuresti).

Bine, dar cine sà vorbeascà românilor despre propria-le istorie ? Ratesh - care nu mai stie cum îl cheamà ? Iorgulescu ? - care stie (desi nu semna articolele de fond ale României literare, nici "contributiile" sale conspirative trimise Europei libere, vulgare ciupeli de la acelasi post de radio), însà îi îndeamnà pe ceilalti, în Dilema lui Plesu, sà uite tot ce stiu ?

Privind caseta trimisà de la Bucuresti, încercînd sà fiu "obiectiv" - si autocritic ! - constatam cu bucurie : realizatoarea, departe de a se multumi cu zisele mele, fie le confruntase cu altele, ale altora (chiar dacà am deplorat absenta unor scriitori, "colegi" care ar fi avut muuulte de spus despre anul 77: Manolescu, Hobana, Blandiana, Dimisianu, Bàran, Doinas, Mircea Micu, Iorgulescu, Fànus Neagu), fie le întàrise cu màrturii impresionante (Ion Ladea), ori cu ale fostilor mei colegi de scoalà primarà din satul Buia : Petricà Banu, "Turcu" O completare sfâsietoare la episodul Bàràgan a constituit màrturia cuplului de basarabeni supravietuitori n epoca de piatrà" (oare vor fi bàgat de seamà telespectatorii : în dialogul cu Lucia Hossu-Longin, acesti bàtuti-de-istorie de aproape 60 ani fàrà întrerupere nu s-au plâns, nu au plâns?; nu s-au vàicàrit, n-au aolit - oare de ce ?: n-or fi si ei români ? a, da : ei nu sunt români, ci basarabeni). În continuare, am aflat despre mine lucruri noi (grenada de la Buia : eu o bànuiam a fi fost provocare, pentru a avea Securitatea prilejul sà-i bage-n boale pe buieni si sà-i facà sà "adere" la unul din primele colhozuri din tarà - dar nu stiam cà acea grenadà, pentru care a fost bàtutà si mama, ca sà spuie de unde-o avea, era, în fapt o petardà de exercitiu) ; sau : stiute doar de mine, din anchetà : "Foto-romanul", "Scrisoarea de la trei popi", "Excluderea din Uniunea Scriitorilor"; apoi Buia, Sibiu, Seica Mare (n-ar fi stricat o imagine de la Medias : Securitatea ; de la Sighisoara : Prefectura), acestea, màrturisesc : m-au impresionat pânà la (douà) lacrimi - sà spun asa : una de amintire, cealaltà de pretuire - a muncii realizatorului.

În ciuda "rezervelor" (este normal ca, fiind atâta timp respins, sà resping la rândul meu pe respingàtor, nu ?), am acceptat sà apar în emisiunea Luciei Hossu-Longin. Trebuia sà spun : în urma insistentelor Stefanei Bianu si Anei Tutuianu.

Însà când am ajuns în ultima parte (episodul Scrisorii deschise) - stupoare ! Pe cine vàd, prezentat de realizatoare drept unul de-al nostru, de-al "Miscàrii pentru drepturile omului din 77" ? Sà nu-ti crezi ochilor (si urechilor) !

Un român-adevàrat ar spune :

Nu-nteleg de ce te superi : emisiunea este bine fàcutà, adevàratà - cu o micà exceptie Treci peste ea, ce Dumnezeu : acea exceptie (micà) nu-ti face vreun ràu, nu atenteazà la adevàrurile rostite de tine În schimb, lui îi face un mare bine

Asa e. Asa o fi acolo, în România, unde viata a devenit alcàtuità doar din astfel de "mici-exceptii" ; unde toatà natia îl aplaudà pe tiran, apoi toatà natia îl ucide ritual pe tiran, apoi toatà natia pleacà la revolutie, apoi toatà natia : ce viteazà s-aratà ea (dupà ràzboi), si capàtà certificat de revolutionar cu voie de la Secu. Numai cà eu nu mà aflu în România. Nici înainte de a mà exila, în noiembrie 1977, nu acceptam ca viata sà-mi fie zidàrità din asemenea mici-exceptii - mai stii ?, din aceastà pricinà am si fost dat afar din tarà, atunci ; din aceastà pricinà am fost ne-primit dupà 1989, în Uniunea Scriitorilor, de iubitii compatrioti, genialii mei colegi scriitori, în frunte cu Doinas, Dinescu, Manolescu, Blandiana.

Am pàcàtuit de multe ori ; mult : prin minciunà. Din 1977 am mintit autoritàtile occidentale, afirmînd cà Ixulescu semnase Scrisoarea - prin telefon; cà pe Ygreceanu îl cunooosc, cum sà nu-l cunosc, doar a fost alàturi de noi, pe baricade, iar Zedete, ce sà mai vorbim : era cât pe ce sà fie arestat la domiciliu, noroc de familie : îl linsase preventiv, pentru cà zisese cà el "semneazà, la Goma". Am mintit - zicîndu-mi cà fac bine : oameni disperati, amenintati de a fi expulzati, aveau nevoie : fie sà iasà, fie sà ràmânà, în fine : sà capete azil politic în Occident.

Cum sà spun eu, ca sà mà fac înteles chiar si de un român : asemeni lui Cràcànel, vreau, totusi, sà stiu Pentru ce (Nene Iancule) ?! Pânà acum consimtisem la neadevàruri-fàcàtoare-de-bine, însà nici-odatà nu mi se fortase mâna ; nicând nu mi se bàgase în suflet si în ràsuflet : discurs (text tipàrit, rostit) un neadevàr. Despre ce este vorba? Iatà :

În partea a doua a emisiunii, ajungînd la momentul Scrisorii deschise care a adunat semnàturi ale aderentilor, Lucia Hossu-Longin spune :

Primii care aderà si semneazà textul Scrisorii deschise sunt : Vlad Dràgoescu, Ion Ladea, Nicolae Bedivan, pàrintele Gheorghe Calciu Dumitreasa (subl. mea, P.G.), Ovidiu Vasilescu, Gheorghe Brasoveanu, Sergiu si Carmen Manoliu

Pe ecran defileazà lista : cea fàcutà de mine, întâi scrisà de mânà, apoi bàtutà la masinà. Si ce se vede ? Iatà ce :

"Au semnat :

Feher Adalbert

Gesswein Emilia

Gesswein Erwin

Manoliu Carmen

- " - Sergiu

Goma Paul

Nàvodaru Ana Maria

Stefànescu Serban

"

Linia de dupà al optulea semnatar vrea sà spunà cà acestia au constituit "nucleul" iar cei ce au venit dupà au fost urmàtorii :

"Bedivan Nicolae

Topolski Elena

Ionescu Paul

Ionescu Vlad"

Lista continuà sà defileze - acum semnatarii poartà în fatà o cifrà:

"34. Teodorescu Gertrude

35. Dobre Lili ()

39. Curpen Emil Radu

40. Becescu Enric"

Vlad Dràgoescu vine pe locul 57, Ladea nu este vàzut, probabil se afla între Ionescu Vlad (nenumerotat, însà al 12-lea) si Teodorescu (nr. 34). Nu se vàd pe listà, numele lor nu este rostit - desi au fost oameni extrem de curajosi, care au pàtimit cumplit : Paraschiv Vasile din Ploiesti, Gabriel Cristoaica, Robert Dâmboviceanu (descriu pe larg, în Culoarea curcubeului - v o l u m t o p i t d e f i l o s o f u l L i i c e a n u ! -"paza" asiguratà în ultimele zile si nopti de libertate de ei, de Ladea si de Becescu), apoi Nicolae Dascàlu, Ilie Ban, Dana si Ara Sismanian ; nu apare màcar într-o însiruire Ion Negoitescu, arestat, umilit, silit sà se renege ; nici Ion Vianu, "demascat" în public, la Facultatea de medicinà, copilul fiindu-i bàtut de un securist

Se spune : timpul, la televiziune, se numàrà cu secunda (ràspunde Radio Erevan : Da, însà noi, Românii, n-am fost înstiintati), deci, imperativele de încadrare în timp au làsat pe dinafarà numele unor oameni ce ar fi meritat màcar atâta

Însà dacà lipsesc stâlpi ai miscàrii noastre, apare, cine ?: Calciu !

Cum se explicà, nu : aparitia (asta tinînd de teologie), ci introducerea prin efractie - ceea ce tine de cu totul alte instante - a lui Gheorghe Calciu ?

Nu stiu. Nu-mi explic minunea. Cine s-a-nselat - si, la rându-i, a-nselat ?

Dacà realizatoarea l-ar fi pomenit într-o enumerare - deci : din gresealà - ar fi ràmas o gresealà omeneascà, peste care, în cele din urmà, as fi trecut. Or emisiunea se numeste Memorialul Durerii, deci nu de la "roman", nu de la "poem" se trage, pentru ca noi sà-l putem târî pe strada Fictiunii, colt cu Amneziei - ci de la memorie. Or, în episodul difuzat se aude, se re-aude afirmatia categoricà a Luciei Hossu-Longin (cà Gheorghe Calciu face parte din Miscare ! - face-face, cum sà nu facà - însà nu din Miscarea cea militînd pentru drepturilor omului din 1977). Apoi apare, viu, însusi generatorul miracolului : Calciu! - nu doar confirmînd un neadevàr (hai sà repetàm: din gresealà), dar întàrindu-l, umflîndu-l - iatà, cu ajutorul cuvintelor scrise ce s-a vàzut si s-a auzit la televiziune :

Dupà màrturia (impresionantà) a lui Ion Ladea, pe ecran ràsare Calciu. Spune (ràspunzînd la o parte din întrebare ce se doar deduce :

Am aderat (la Scrisoare - n.m. P.G.), pentru cà eram de acord. Am socotit cà încàlcarea libertàtilor este un act anticrestin. () Mà bucur cà am semnat-o.

Pe ecran, peste imaginea vorbitorului, stà scris mare, citet :

Pàrintele prof. Gheorghe Calciu Dumitreasa

semnatar al Scrisorii Deschise

condamnat politic

As fi ràmas la simpla nedumerire, dacà realizatoarea n-ar fi rostit, in off :

S-a spus cà, de fapt, aceastà miscare intratà în istorie sub numele de Miscarea Goma (ininteligibil) dar sânteti deopotrivà unul din fondatorii si sustinàtorii ei

Ce spune Calciu despre "miscarea Goma" - al càrei cofondator (!) a fost - chiar cà nu mai intereseazà. Minciuna este atât de sfruntatà, încât nu merità a fi corectatà.

Intereseazà însà cà ne aflàm în fata unui - pe de o parte : neadevàr istoric (realizatoarea a vorbit de istorie, nu eu) ; pe de altà parte dàm nas în nas cu o imposturà dintre cele mai nerusinate - oi fi eu obisnuit cu màgàriile, cu porcàriile, oi fi fàcut bàtàturi de-atâtea românàrìi - dar bietii oameni care înfruntaserà barajele Securitàtii, bàtàile, aresturile, azilele psihiatrice (sà nu fie uitatà presiunea insuportabilà a familiei bàgatà-n boale - altfel, fulgeràtor profitoare !) - pentru cà semnaserà Scrisoarea cu pricina ? Ce vor gândi ei despre Calciu - persoanà-personalitate care vreme de 21 ani nu s-a amestecat în tàrâtea disidentilor, considerati de el si de ai sài : comunisti deghizati, dintr-o datà aràtîndu-se în icoana ecranului, în straie de preot, cu barbà de preot, cu cruce de preot pe piept - si mintind !?

Calciu nu numai cà nu a semnat Scrisoarea deschisà din 1977 - necum sà-i fie fondator (niciunul dintre initiatori nu si-a arogat aceastà ispravà, Calciu : da), dar mà evita cu îndârjire, refuzînd sà mà întâlneascà (nici pomenealà sà vinà pe Aleea Compozitorilor, sà semneze !). Din 1968, când am încercat sà stau de vorbà cu "pitesteanul" cel mai avizat, în vederea scrierii càrtii despre reeducare, el a refuzat categoric - prin Marcel Petrisor :

Bà, Ghità nu vrea sà vorbeascà despre Pitesti - punct !

În 1976 am mai fàcut o tentativà, prin Vlad C. Dràgoescu. Rezultat identic :

Ghità refuzà sà vorbeascà

Dealtfel, de la tribunal (unde amândoi fusesem martori ai lui Petrisor în procesul de divort - prin 1967) nu l-am mai vàzut la fatà, în România, pe Ghità Calciu.

/Fatalitate ! Imediat dupà minciuna cât Patriarhia cu Teoctist cu tot, apare pe ecran (iar Lucia Hossu-Longin citeste extrase) : "Scrisoarea unui grup de preoti ortodocsi de la Protopopiatul Reghin, împotriva Miscàrii Goma", datatà : 23 martie 77, semnatà de : Pr. Gheorghe Pop, Reghin, Pr. Mihai Ciobanu, protopop, Reghin si pr. Nicolae Dinu, Breaza - acestia încheiau dupà cum s-a putut auzi-citi la televizor :

"nu ne temem de làtratul unui câine ca Dvs. (oameni cuviosi, pàrinteii, un pàgân ar fi zis : "ca tine" - n.m., P.G.), de n-am fi preoti, i-am spune cà-l vom scuipa si-l vom lovi cu pietre"

Am primit atunci si alte epistole sobornicesti - una începea asa : "Noi, sapte preoti ortodocsi" - acestia (preoti-preoti - dar sapte !) nu mà câineau, mà doar afuriseau

Calciu nu mi-a adresat asemenea scrisoare - însà nici vreuna de adeziune.

(Ar fi trebuit sà scriu : "Calciu nu mi-a adresat atunci, în martie 1977, o asemenea scrisoare - dar nu e prea târziu. Dupà cum merg treburile în România, n-ar fi de mirare dacà ne-am procopsi cu un guvern condus de patriarh - am mai avut Si cum cota Securitàtii se aflà în crestere, acel "prim-patriarh" are sà fie recrutat dintre putorile secu-risto-legionar de teapa unui Anania, a unui Plàmàdealà". Sà mai fi adàugat : "Atunci voi cere cetàtenia francezà si-i voi pune cruce României, tarà pentru care am fàcut prea putin bine - tarà pentru care ei si ai lor au fàcut prea mult ràu").

 

Faptul cà nu a semnat Scrisoarea deschisà nu a însemnat defel cà l-am considerat "dusman". La urma urmei, nici Marcel Petrisor - care-mi era bun prieten (spre deosebire de Calciu) - nu a semnat-o ; nici Virgil Mazilescu, nici Dimov, nici Mihalas, nici Lucian Raicu, nici Valeriu Cristea, nici Dana Dumitriu, nici Sorin Titel, nici Dorin Tudoran, nici Marius Robescu, nici Ileana Màlàncioiu (n-o mai pomenesc pe Gabriela Adamesteanu : ea a început a fugi de mine din martie 1970, când am fost interzis) nici - nu le-am purtat ranchiunà.

Când el a reînceput a avea mari necazuri - cu Mitropolia, apoi cu Securitatea - noi, la Paris, nu am stat cu mâinile-n sân : prin Liga pentru apàrarea Drepturilor Omului (Maria Bràtianu, Sanda Stolojan, Cezianu, Berindei, Marie-France Ionesco), am fàcut moratorii, interpelàri, informàri, articole de ziar - întru apàrarea persecutatului Calciu; pe Calciu, Tutea, Petrisor, Aurel State, Octavian Voinea i-am cooptat în CIEL, cerînd imediata liberare a lor ; Eugène Ionesco a initiat o petitie cu semnàturi si a scris în Le Monde un articol prin care întàrea argumentele jurnalistului francez Manuel Lucbert, ce publicase un serial ; Eliade a actionat si el - nu doar el, cum pretinde Stroescu în Jurnalul literar. Fireste, toate aceste publicatii, organizatii au fost minunate, oamenii utili, buni, "de-ai nostri", câtà vreme îl apàraserà pe preotul caterisit si pe detinutul Calciu, dar au devenit, fulgeràtor : "comunisti", "agenti ai Securitàtii", dupà 1985, când Calciu a ajuns în America si a început a se exprima în publicatiile legionare din exil.

I-am scris de douà ori, el : o datà - atât. A difuzat un manifest cu întepàturi la adresa mea si a "vulgaritàtii" cu care-i atacam pe legionarii teologo-securisti Anania si Plàmàdealà).

Si iatà-l acum, în 1998, declarîndu-se, în public, nu doar de acord, ba chiar cofondator al unei "bolsevice" Scrisori deschise din 1977

As fi luat acest accident drept un nesemnificativ incident (chiar si eu sânt crestin-ortodox) si as fi trecut peste - dacà, în aceastà primà-varà, în cursul unei vizite în tarà, Calciu nu ar fi fàcut declaratii surprinzàtoare la o fatà bisericeascà, la un campion al luptei antico-muniste, la un "conducàtor al exilului românesc", cum se autointi-tuleazà - citez din presà :

"Duminicà (22 martie - n.m. P.G.) Pàrintele Calciu a oficiat o slujbà religioasà, secondat de Patriarhul Teoctist" - aceasta a fost o stire ; acum vorbeste Calciu :

"orice interventie a statului în problemele spirituale reprezintà o infractiune divinà" ;

"statul laic nu are dreptul sà se amestece în treburile Bisericii".

În fine, iatà ce crede si spune un fost detinut politic anticomunist despre dosarele de securitate :

"accesul la dosarele preotilor ortodocsi care au colaborat cu Securitatea trebuie din capul locului interzis, iar dacà acest lucru se va face, atunci aceia care o vor face vor suporta judecata divinà" (s.m., P.G.).

Ca sà punà mot acestor prostii si porcàrii, Calciu adaugà :

"Toti am pàcàtuit sub comunism</