[an error occurred while processing this directive]

Paris, 7 octombrie 1996

 

 

C A N A L I A C A N A L A

 

Cu un astfel de capital de vinà, cine îl posedà se poate lansa în mari afaceri de constiintà". Ion Negoitescu, Scriitori contemporani,

Dacia, 1994, pag. 511

 

Am început acest text de vreo sase ori în ultimii trei ani. Prima, când am aflat cà proaspàt-liberatul de comunism Pintilie, cu bani francezi, face un film dupà o prozà de Petru Dumitriu (Salata) ; penultima acum câteva luni, când G. Pruteanu mi-a trimis volumul Pactul cu Diavolul, Sase zile cu Petru Dumitriu, pentru a mà convinge sà accept "sà stàm de vorbà si sà facem o carte asemànàtoare" (nu am stat - si nu voi face nicio carte cu unul ca Pruteanu !). De fiecare datà îmi spuneam cà Ciocoiul Bolsevic nu merità atâta atentie. De astà datà (a saptea !) m-a zmuls din nehotàrîre un reportaj de la o lansare de carte : "Petru Dumitriu la Uniunea Scriitorilor", semnat de Cristina Poenaru, apàrut în România liberà din 3 oct. 96.

Jur cu mâna pe inimà : nu mà încearcà vreun simtàmânt de mândrie cà am prevàzut acest deznodàmânt încà din ianuarie 1990, când N. Manolescu, liberat (si el !) de lanturilor comunismului, publica în România literarà o cronicà - în douà numere succesive - la Petru Dumitriu. I-am spus : Dacà asa faceti voi începutul, conti- nuarea are sà fie reinstalarea lui Petru Canaliu în fruntea literelor românesti, iar rezultatul : întoarcerea la realismul socialist de cel mai carpatin stalinism

Am avut gurà spurcatà : Bardul Canalului Dunàre-Marea Neagrà, al lichidàrii partizanilor din munti a fost recuperat de C. C. al PCR cu sediul la Cotroceni. Emisari calificati ca fostul romancier Augustin Buzura, fostul critic si istoric literar Eugen Simion - dar si egali cu sine si cu Scînteia Tineretului (Cristoiu) l-au momit, l-au adus la Bucuresti si l-au pus sà-l laude pe actualul presedinte care este un om cum n-am mai avut de la Carol încoace (nu am folosit ghilimelele citàrii, deoarece nu cunosc zisa exactà).

Acum patru decenii Tovaràsul Drumfàràpulberiu se vindea scump - foarte scump, pentru sàràcia generalizatà ; acum a mai làsat din pret, n-ar fi exclus sà fi fàcut închinàciunea fàrà platà - de amorul artei (sale). Adevàrat, nu este el primul mare-intelectual-român care sà-si punà poalele-n cap dinaintea impostorului, a criminalului Iliescu: întâiul, cronologic a fost chiar Nicolae Manolescu, cel ce i-a acordat legitimitate si "iertare" imediat dupà întâia mineriadà, numindu-l "Om cu o mare" în chiar prima întrebare a interviului publicat în România literarà ; al doilea, un alt idol al românitudinii, incomparabilul gânditor, cel care, dupà ce a tremurat la Paris o jumàtate de secol de spaima comunistilor, s-a trezit vorbind vorbe (Cioran). Acum iatà-l pe Dumitriu, "conu Petrache", cum respectuos-tandru vorbea despre el utemistul-militar Radu Cosasu ; "Petru", cum l-a mângâiat stafia care încà mai bântuie literele românesti, Maria Banus (nu lipseau decât Nina Cassian si bàrbatu-sàu, Ali Stefànescu, Turcul de la Cenzurà - pentru a fi în plen).

În ianuarie 1990 am "profetit", provocat de N. Manolescu ; am repetat, nu atât profetia, cât indignarea, în 1991, când, la Cluj a apàrut revista Apostrof : oameni în toatà firea, cu lecturi si, cu, asa se pàrea : dreaptà judecatà, au început a delira pe marginea volumelor Euridice si Cronicà de familie (dar numai primul volum si jumàtate din al doilea, preciza redactorul sef al Apostrofului), refuzînd sà accepte cà obiectul dorintelor lor obscure comisese cel putin trei altfel de càrti - odioase : Drum fàrà pulbere (despre Canal) ; Vânàtoare de lupi ("lupii": prea-putinii români ce nu se închinaserà ocupantului rus si slugilor bàstinoase), si Pasàrea furtunii, cu al sàu de neuitat chip de comunist, Adam Jora Or autorul era-este contemporan al contemporanilor sài, si dacà România s-ar fi debarasat cu adevàrat de comunism, activistul de partid pe tàrâmul literaturii angajate, Petru Dumitriu ar fi trebuit invitat la o "defilare" prin fata Tribunalului - pentru crimà de sperjur : "scriitorul" stia ce se petrece la Canal, în munti - dar a scris contrariul adevàrului, contrariul a ceea ce stia.

Si iatà-l alergînd din Extremul Occident în ajutorul presedintelui Orientului Extrem ! Adevàrat : nu a dat el buzna, a asteptat sà-i vinà semne concrete de restauratie a comunismului : a fost primit în Academie, a intrat în manualele scolare, nu-i mai ràmâne lui Eugen Simion, artizanul ntoarcerii lui Petru Dumitriu la dragostea lui primà" decât sà-i comande statuia si sà i-o aseze lui Iliescu, pe balcon (presupun cà i se va da în folosintà o locuintà - cu balcon - dupà înfrîngerea în apropiatele alegeri).

Cà Iliescu a avut - si mai are încà - nevoie de auxiliari-consilieri ca Virgil Tànase, Buzura, Eugen Simion, Mihai Botez, Petru Popescu, Eugen Mihàescu - acum Petru Dumitriu - nimic mai firesc : gumarii prezidentiali trebuiesc stersi zilnic, mâinile curàtate de sânge, umerii hainei scuturati de màtreatà, portretul (cu jâmbetul legendar) aranjat din pensulà - pentru ca, atunci când se aratà boborului (iar romancierul Buzura îi potriveste pre dindàràt, cu mare artà literarà, scaunul), sà fie prezentabil ; si, în acelasi pret, iubit-din-inimà. Întrebarea este însà : de ce vor fi avînd nevoie scriitori autentici sà se punà în slujba cuiva pe care-l detestà si care duce o politicà adânc detestabilà ? Ràspunsul nu poate fi decât acesta : scriitorii aceia nu sunt atât de autentici : nu episodul închinàrii la Iliescu constituie accidentul vietii lor - accident este literatura scrisà pânà mai deunàzi.

Din reportajul amintit reiese ceea ce noi, exilatii stiam de totdeauna: Petru Dumitriu nu stie absolut nimic despre România, fiindcà niciodatà în acesti 36 de ani nu s-a interesat de soarta Românilor. El a fugit din România în 1960, nu pentru cà i-ar fi fost amenintatà libertatea, din contra : temîndu-se de liberalizarea (târzie) post-stalinistà. Si iatà-l acum pe profundul analfabet în trebi românesti sàrind în ajutorul càlàului acelor românesti trebi : Iliescu ! Fireste, Canalia Canalà nu stie pe ce lume (româneascà) se aflà - dacà va fi stiut când o "zugràvea" în càrtoaiele-i - nu conteazà : strategii Cotroceniului au gàsit altà slujbà pentru Printul Bolsevic : de a scuipa pe Occidentul putred - aceasta fiind cartea Extremul occident, (publicatà la Univers, nu la Fundatia Cotroceanà) : o lungà înjuràturà de mamà la adresa celor ce nu l-au primit cu flori si covor rosu dupà  "tràdarea comunismului" Màcar de acea datà Occidentalii nu s-au înselat : "refugiatul politic" era-este un vulgar emigrant economic - Petru Dumitriu neavînd convingeri, doar interese : trebuie sà fii Ceachir sàptàmînist, ca sà gàsesti "spiritualitate" în canalul (de scurgere, nu în Abatorul românesc, cel cântat de el în Drum fàrà pulbere) numit Petru Dumitriu.

Pentru cà la noi timpul se gràbeste, vorba altui romancier român: este sigur cà Iliescu are sà piardà alegerile apropiate (cam foarte- târziu, pentru un electorat compus din anticomunisti din tatà-n fiu) - ce are sà se facà autorul editat oportun la editura Univers cu o carte de scuipati în directia Occidentului detestat?

Nimic nu se pierde - totul se transpune : dacà va învinge Petre Roman (atât mai lipseste : din Iliescu, în put !), Petru Dumitriu nu va avea nevoie sà-si modifice discursul, ci doar sà repete ce spusese "pe timpul lui Iliescu, celàlalt tovaràs", anume :

Actualul presedinte este un om cum n-am mai avut de la Carol încoace - si nu va fi nevoie sà precizez despre care Carol vorbea, efectul este garantat !

Iar dacà va iesi în alegeri Emil Constantinescu, Petru Dumitriu o va lua de la cap cu : actualul presedinte este; iar actualul presedinte", geolog de formatie, habar n-avînd ce a fost la Canal si în munti (dacà îl ia pe Màgureanu drept onorabil sociolog), nu-l va întrerupe, nu-l va trimite la plimbare pe lingàu, iar Eugen Simion, Cristoiu, Pruteanu si alti buzùri vor avea în jurul cui sà graviteze, sà bâzâie : ca tot Rumânul impartial.

Autoarea reportajului a auzit-o pe Maria Banus spunînd, în timp ce-l mângâia pe pàr :

"Esti acelasi Petru dintotdeauna"

Stie ea Maria Banus ce stie, se pricepe la Canalii canale - de cincizeci de ani se priveste zilnic în oglindà

Si ce-ar fi dacà Iliescu, în sfârsit, pàràsind puterea, si-ar lua cu sine si slugile ?

Numai cà slugile de aceea sunt slugi : sà slugàreascà la urmàtorul stàpân

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Paris, noiembrie 1996

 

 

UNGARIA 56

 

Pentru mine urmàrile Revolutiei Maghiare din 56 au fost benefice. Dar numai pentru mine, dintre toti cetàtenii Republicii Populare Române. Ceilalti care s-au atins - ori au fost fàrà voia lor implicati în "evenimentele din Ungaria" - fie ei români, fie maghiari - au avut numai de suferit : arestare-fàrà-condamnare urmatà de persecutii administrative, scolare, universitare, profesionale : dare afarà din slujbà, degradare, "muncà de jos", exmatriculare, detasare etc ; arestare-condamnare - ceea ce însemna foame, sete, frig, cald, singuràtate, umilire, torturà - si moarte. Supravietuitorii au avut parte, cu totii, dupà executarea condamnàrii, de pedepse suplimentare : domiciliu obligatoriu, iar dupà restrictia domiciliarà, pânà în iunie 1965, de discriminare social-politicà.

Nu am cunoscut si nu am auzit un singur român care sà nu regrete optiunea din 1956 : manifestarea simpatiei fatà de Revolutia Maghiarà. Cu totii au fost striviti, cei ce mai tràiesc si azi sunt oarecari "fosti detinuti" càrora nu le face plàcere sà-si aducà aminte cà fuseserà si "ungaristi".

De ce ?

Mai întâi pentru cà cà insurectia maghiarà ce costase atâtea sacrificii umane (de cele materiale nu mai vorbim) nu servise la nimic Maghiarilor. Nu adusese libertatea visatà, fusese pe datà înecatà în sânge de Rusi, iar ocupatia sovieticà devenise si mai feroce - chiar înainte ca noi, Românii, sà fim arestati - "pentru Ungaria" ;

În al doilea rând : nereusind în Ungaria, nu putuse avea nici în România ecouri benefice (din contra : declansase, la noi primul val de teroare poststalinistà, care a tinut pânà în 1964). De aici întrebarea, nu atât de retoricà precum pare la prima vedere :

La ce a slujit sacrificiul nostru ?

Un al treilea - legat de primele douà : iatà, avuseserà dreptate nteleptii" ce încercaserà sà ne descurajeze, în octombrie-noiembrie 56, astfel : Nimic de fàcut împotriva Rusilor asiati, ràscoala nu este o solutie : sà asteptàm o "surpare dinàuntru" a Imperiului Mongol de expresie rusà.

În fine, al patrulea : noi, cei din tàrile aflate dincoace de Cortina de Fier fusesem într-adevàr vânduti la Yalta - pânà adineauri era doar un zvon, acum aveam dovada : Ungurii ràsculati ceruserà Occidentului ajutor : Occidentalii nu miscaserà un deget - si nu vor misca în viitor Noi, europeni, nu mai existàm pentru Europa

Aceste concluzii amare au fost trase, la un an, doi de la "evenimente". Însà la întrebarea : de ce au fost atât de putini Românii solidari cu Maghiarii ?, ràspunsurile sunt si mai amare :

Între Maghiari si Români existà un contencios de un mileniu, iar al doilea ràzboi mondial, cu a sa cedare a Transilvaniei de Nord, urmatà de exactiunile la care s-au dedat Ungurii împotriva Românilor ocupati (din chiar 1 septembrie 1940, deci cu trei ani înainte de cele împotriva Evreilor) nu a aranjat deloc lucrurile. Dupà ràzboi Românii au re-pierdut Basarabia si Bucovina de Nord, însà "au re-câstigat" Ardealul de Nord ! - cu asta le închideau gura maestrii emeriti ai atâtàrii, în scop de diversiune : victimele sà nu se mai gândeascà la ceea ce le furase ocupantul la fiecare, ci sà se încaiere între ele ! Astfel Rusii - dupà ce i-au cotropit si pe unii si pe altii - au reusit sà-i tinà în lesà pe Români si pe Unguri - prin urà : Ungurii îi urau pe Români, fiindcà le ràpiserà si Ardealul de Nord - în timp ce Românii îi urau pe unguri pentru cà, printre altele, Rusii le creaserà, în Ardeal "O Ungarie în România", mult-discutata Regiunea Autonomà Maghiarà, "compensatie" pentru ocuparea de teritoriilor Mukács si sursà permanentà de conflicte nu totdeauna latente.

Rusii au decis ca, în România comunistà, Ungurii sà facà parte din cele trei etnii numite generic : "tovaràsi" :

astfel, între 1944-1956 exista, în închisorile din România, o categorie de detinuti politici condamnati pentru "urà de rasà" - aici intrînd cei ce se rostiserà defàimàtor împotriva, în ordine : evreilor, tiganilor, ungurilor (defàimàtorii rusilor aveau dreptul la altà categorie: "anti-sovietism") ;

astfel, pânà în 1956, în închisorile politice au existat extrem de putini detinuti unguri (erau însà, de pildà, turci, tàtari cu sutele - la totaluri de câteva mii) ;

astfel : în urma conflictului cu Tito - care a dus la "dislocarea" în Bàràgan a unei mari pàrti a populatiei de pe frontiera cu Iugoslavia ; Ungurii nu au fost loviti de deportare - ca zecile de mii de români, sârbi, svabi, austrieci, germani, macedoneni, precum si totalitatea basarabenilor si a bucovinenilor refugiati în 44 în Banat ;

astfel, pânà în 1956 Ungurii din România, chiar cei avînd un trecut ncàrcat" (politicieni de extremà dreaptà, politisti, vinovati de exactiuni - dar numai împotriva Românilor, nu si a evreilor) nu au fost pedepsiti, ba chiar "cooptati" în organe : de partid, de Militie - mai cu seamà în Securitate. Ungurii i-au concurat, pânà prin 1950, pe tigani - de la acea datà pânà în noiembrie 1956 au împàrtit primul loc cu Evreii în privinta disproportionalitàtii (numàr de locuitori / numàr de securisti);

astfel, în aparatele de partid, administrative, politienesti comuniste din România au activat cu zel, nu doar un foarte mare numàr de unguri din România, ci si un foarte mare numàr de unguri din Ungaria, care nu aveau nici o legàturà cu Ardealul (unii erau originari din Germania, din Polonia, din Franta), nu cunosteau nici realitàtile, nici limba tàrii ; numerosi au fost Evreii unguri, supravietuitori ai lagàrelor de exterminare naziste (unde fuseserà trimisi de autoritàtile maghiare, în 1943), deveniti anchetatori în România, care rupîndu-i în bàtài pe indigeni explicau : Voi ne-au trimis la Auschwitz !;

deasemeni : pânà în 1956, în localitàtile ori zonele de unde erau originari mari demnitari comunisti unguri - chiar din afara Regiunii Autonome Maghiare - erau modificate "legile economiei socialiste" : Ungurii aveau pràvàlii, ateliere mestesugàresti - la care nu mai avea dreptul nici un alt cetàtean român de pe întinsul tàrii, iar ceea ce a devenit revoltàtor : unele din satele natale ale marilor stabi de partid unguri si secui nu erau colectivizate !

În concluzie : chiar dacà nu admitem cà Ungurii, pânà în 1956, au constituit, în România comunistà, o etnie favorizatà (desi acesta este adevàrul), atunci cu certitudine : pânà la 1956, Ungurii din România au constituit o categorie asupra càreia nu s-a exercitat teroarea comunistà. Asa cum, între cele douà ràzboaie, din punct de vedere al libertàtii de expresie în limba maghiarà era mai bine (sau mai putin ràu) în România decât în Ungaria, dupà instaurarea comunismului rusesc, pentru un maghiar era mult mai bine de tràit în Republica Popularà Românà decât în Republica Popularà Ungarà.

 

Lucrurile nu s-au aranjat deloc dupà octombrie 1956, când au început a fi a arestati si "banditi" unguri. În închisori, în deportare am avut, nu doar colegi de celulà, de domiciliu obligatoriu, ci si prieteni unguri. Nici unul dintre ei - tàrani, militari, preoti, studenti, intelec-tuali - nu declara fatà de noi, fratii lor de suferintà, cà ar fi fost arestati pentruanticomunism, pentru antirusism, ci pentru cà ceruserà : Ardealul la Ungaria !

Însà toate acestea, în momentul izbucnirii Revolutiei Maghiare, fie cà ne erau necunoscute, fie cà le uitasem : noi, Românii, ne adusesem aminte cà sântem câini care trebuie sà abandoneze încàierarea caninà si sà se uneascà împotriva adevàratului pericol : Lupul - Ursul rus Nu stiam, atunci, cà Maghiarii nu aveau nevoie de solidaritatea Românilor - ca si în 1849 când Kossuth a preferat sà se scufunde cu tot cu revolutie, cu tot cu Unguri, cu tot cu libertate - decât sà se alieze cu Bàlcescu si cu ai sài oláh"-i - vai, acest adevàr istoric ne-a fost amintit de securistii anchetatori, printre ei si evrei-unguri, în ultima sàptàmânà din noiembrie, primele trei sàptàmâni din decembrie

Desi preocupati numai de carnea si de oasele proprii (care sufereau cumplit în timpul "dialogului tovàràsesc") am observat cà dispàruserà anume anchetatori : Ungurii si Evreii unguri. La început am pus non-prezenta lor din "câmpul muncii" pe seama Revolutiei : crezusem cà Ungurii, chiar securisti români fiind, se dovediserà anticomunisti, anti-rusi Mult mai târziu aveam sà aflàm cà ne fàcusem iluzii : securistul, fie el român, evreu, ungur este si ràmâne securist, fiu al NKVD. Am aflat mult mai târziu cà "dispàrutii" din birourile de anchetà din România îsi fàcuserà aparitia în birourile de anchetà ale Securitàtii unguresti (AVH) care, "din pricina contrarevolutiei" ducea mare lipsà de cadre Un rol de primadonà în "ajutorul international" dat de Româ-nia Ungariei - fireste, la ordinul Rusilor - a fost jucat de inevitabilul general de Securitate si ministru adjunct la Interne, Valter Roman, "specialistul în afaceri maghiare" (doar se ocupase de Imre Nagy si de ai lui), secondat de un alt evreu-ungur càruia nu-i stiu decât unul dintre numele conspirative : "Dumitru"

(În momentul în care redactez rândurile de fatà nu cunosc rezultatul cercetàrilor arhivelor de la Budapesta si Moscova, nici dacà existà date în privinta securistilor români de origine maghiarà trimisi în Ungaria pentru "ajutorarea" Securitàtii locale).

 

Spuneam cà Ungurii nu aveau nevoie de solidaritatea nemaghiari-lor - cel putin asa s-au comportat în România. Revolutia din 1956 era a lor, numai a lor : priveau cu mirare si cu agasare la numerosii detinuti nemaghiari care umpluserà închisorile sub denumirea de "ungaristi"- noi, studentii din 56, de pildà. Aceastà atitudine dezagreabilà (un eufemism) a Ungurilor din România - care pretindeau cà Revolutia este maghiarà si doar maghiarà si cà revolta lor nu-i vizeazà pe Rusi, ci pe Români, pe Slovaci, pe Sârbi - a constituit manà cereascà pentru ofiterii politici ai închisorilor care si-au recrutat multi informatori dintre patriotii unguri.

Atunci, în noiembrie 56 nu stiam nimic din toate acestea - si bine fàceam. Altfel nu am fi tràit din plin, dacà nu revolutia, atunci spiritul revolutiei.

În acel an, 1956, în ciuda mizeriilor ràzboiului, apoi ale ocupatiei rusesti si a jafului organizat, noi, tinerii, chiar eram tineri : naivi, generosi, altruisti, nu ne temeam de moarte (cum atât de frumos scria Ion Caraion : "Eram tineri, / Aveam de unde muri"). Apoi generatia noastrà, a celor avînd douàzeci de ani, adunase, nu atât în cap, cât în viscere o sumà de ràni pricinuite de compromisuri ("istorice"), de umilinte, de cedàri, de înfrângeri : cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord ; apoi a Nordului Transilvaniei ; apoi a Sudului Dobrogei ; alianta împotriva naturii cu Germania (România fiind, de totdeauna franco-anglofilà), antrenarea în ràzboiul dincolo de Nistru, dezastrul de la Stalingrad, retragerea nu mai putin dezastruoasà, apoi "schimbarea aliantelor", nàvàlirea Rusilor, pax sovietica Nu stiu cum se fàcea, dar noi, cei ce aveam în timpul ràzboiului între 5 si zece ani si a càror viatà se petrecuse, mai mult de jumàtate sub teroarea comunistà - eram mai treji, mai "constienti" de ceea ce înseamnà demnitate în istorie.

Se vede cà exact din acest motiv am si comis "eroarea" de a ne solidariza cu Ungurii.

 

Aceastà concluzie nu este a mea. Eu am tras cu totul altele si care spun aproximativ urmàtoarele :

Ceea ce fàcusem noi, câteva sute de studenti, în 56, nu era o faptà de exceptie - ci normalà ; însà în contextul de anormalitate în care începusem a trài noi si ai nostri, încetasem de a mai avea comportament si gând normale ;

Ca basarabean - adicà acea persoanà ce are contact intim (citeste: contondent) cu cartea de istorie - simtisem : pentru toate comunitàtile ocupate, martirizate de Rusi, Revolutia Maghiarà era ocazia de a se ridica, de a-si proclama - si recâstiga libertatea : în sfârsit, constataserà pânà si ne-basabenii : Rusii erau (cum mai sunt si azi) cauza tuturor relelor.

În patru decenii am avut tot timpul sà privesc îndàràt, sà cântàresc ce s-a fàcut, ce am fàcut si sà spun : dacà sânt singurul dintre "studentii din 56" care binecuvânteazà Revolutia Maghiarà, aceasta se explicà prin faptul cà atunci când am intrat în închisoare eram doar un potential scriitor. Si a fost bine asa : nu publicasem nimic, deci dupà liberare nu aveam nimic de corectat, nimic de revizuit si nici de negat

De scriitori - poeti, romancieri, eseisti, istorici literari, chiar epigramisti - erau pline închisorile si aveau sà ràmânà pânà în 1964 ; scriitorii tineri, "promisiunile" constituiau cam jumàtate dintre oamenii de condei - însà acestia, cu totii, fàrà exceptie, au suferit din pricina detentiei : lor li s-a întrerupt zborul imediat dupà întâiul avânt. Spre deosebire de ei, eu eram un virgin, un neînceput ; eram doar o promisiune ce trebuie crezutà pe cuvânt, neexistînd probe - scrise.

Dictonul : "Românul s-a nàscut poet" si care a fàcut carierà mai bine de un secol, a trebuit modificat astfel : "Românul se naste poet - de cum intrà în închisoare". Despre "poetita" care bântuie printre detinutii de pretutindeni, din toate timpurile - s-a scris ; despre starea de poezie penitenciarà am scris, în cartea Gherla (apàrutà în urmà cu 20 ani, la Gallimard), iar evenimentele din 89 care au provocat "deschiderea sertarelor"au dovedit cà detentia nu a fabricat poeti, ci doar poezie de celulà.

Foarte adevàrat : închisoarea nu fabricà nici prozatori - însà acestia sunt singurii care nu pierd timpul în închisoare.

Eu cred cà nu l-am pierdut (cu totul). Iar decizia de a scrie asa (cum scriu) si nu altfel a fost luatà acolo, în timpul numeroaselor sedinte de torturà, când le spuneam tortionarilor :

Lasà, lasàVà netac, và neuit eu - và pun eu într-o carte !

Se pare cà m-am tinut de cuvânt.

Am fi putut sà fim doi - care sà ne respectàm cuvântul dat fatà de noi însine : mai era, în aceeasi situatie, colegul meu de facultate (filologie românà) Stefan Negrea. În timpul anchetei fusese bàtut de càpitanul Gheorghe Enoiu în cap, numai în cap, numai în cap - capul lui (de turc românizat, numit initial : Cara) nu rezistase ; Cara-Negrea înnebunise. Dupà câteva luni de spital psihiatric, pàrea sà-si fi revenit. Din pàcate, în vara lui 1958, la Gherla, fusese iar bàtut - în cap, numai în cap - de maiorul Goiciu. Nu si-a mai revenit : cu câteva zile înainte de liberare, Stefan Negrea s-a spânzurat la orizontalà. Si el era basarabean ; avea 24 ani - scria poeme în turcà si voia sà scrie, în româneste, prozà.

 

În acesti patruzeci de ani câti au trecut din 1956 (în fapt, din 1965, atunci am putut reîncepe a scrie) am comis ceva mai mult de patruzeci de titluri.

Iar acest lucru a fost posibil datorità Revolutiei Maghiare - nu voi spune cà ea m-a fàcut scriitor, dar pot spune cu mâna pe inimà : fàrà ea n-as fi fost - scriitor. *)

*) Text rostit la colocviul international "BUDAPEST 1956 - 1996" ce a avut loc la Paris, în 28 si 29 octombrie 1996, la Palatul Luxembourg, Senatul Frantei.

 

T R E I Î N J U R A T U R I

 

 

P R I M A

Paris, 2 octombrie 1996

 

Printre multele schilodiri ale limbii (si ale simtirii) frecvente chiar la cei ce "fac" limba : expresia a înjura (pe cineva).

În lumea literatorilor români, chiar înainte de venirea comunis-tilor obiectia, critica, îndoiala, contestarea, atât a operei, cât si a vietii scriitorului în chestiune erau socotite : înjuràturà. În ultimele decenii, nelibertatea în care au (con)vietuit si au (con)scris compatriotii a fàcut ca înjuràtura - mai mult sau mai putin literarà - sà acopere o vastà întindere, incluzînd persecutiile de tot felul, de la criticà (literarà) la denunt - trecînd prin spunerea-scrierea unor adevàruri despre viata si/ori opera unui scriitor.

De aici concluzia cà, la Român, din agresiune - mai mult sau mai putin caracterizatà - înjuràtura a devenit si actiunea de rostire a adevàrului. Prin urmare, aràtarea, cu argumente (fireste, scrise) a celor ce spun-scriu neadevàruri este perceputà ca o înjuràturà

Cum se face, cum nu, de la 89 încoace în spatiul de expresie românà cei mai cunoscuti înjuràtori sunt basarabeni : Gheorghe Grigurcu si autorul acestor rânduri.

Încearcà Grigurcu sà aducà necesara luminà a adevàrului în istoria literaturii contemporane (actiune la care este perfect îndreptàtit prin profesie, prin lecturi si prin probitatea dovedità)? Pe datà sar, acuzîndu-l de profanare de clasici - si, desigur, de înjuràturà - fostii politruci literari (nu e de mirare) ; actualii "apolitici"si paznici la gaura pesterii sfintelor moaste. Acestia din urmà avînd si grele pàcate, dar nu si acela de lipsà de inteligentà, sconteazà pe analfabetismul cititorilor si, confundînd alegru punctele de vedere, taxeazà tentativele solitarului de la Tg. Jiu (de, în sfârsit, rostire a adevàrului) drept: "înjuràturi", - citeste : "negatii" - ale lui G. Càlinescu, Sadoveanu, Marin Preda, Nichita Stànescu, Sorescu, Ioan Alexandru, Grigore Vieru Astfel de reactii de galinacee în panicà sunt proprii "breslei", cum atât de potrivit spune breslasul Dimisianu : scritorul român (cel valoros, resistentul-prin-culturà) nu este obisnuit cu adevàrul, nu stie ce este adevàrul si, ca toti membrii unor comuntàti analfabetizate de comunisti nu suportà adevàrul, se sperie de el : adevàrul îl agreseazà - apoi : ce nevoie are el (colosal poet, urias romancier, nemàrginit critic literar) de adevàr : nu-i ajunge marele talent (ba chiar geniul) ?

Tot de înjuràturà sunt acuzat si eu :

Un bàiat atât de bun ca mine si care nainte"(de 89) atât de bine, atât de frumos (atât de cu talent !) îi înjuram pe cei rài : Ceausescu, Ceauseasca, Plesità, Burticà, Ghise, Dumitru Popescu-Dumnezeu, Gafita, D.R. Popescu, Dodu-Bàlan, Làncrànjan, Barbu, V.C.Tudor - si alti ceachiri- ce m-o fi apucat, acum, sà-i înjur pe cei buni ?

Iatà ràspunsul - sub formà de întrebare :

Cine-i de vinà cà multi, prea multi buni înainte de 89 au devenit, dupà aceastà datà, ràFONT SIZE=3>à, rài : Eugen Simion, Valeriu Cristea, Sorescu, Plesu, Buzura, Vulpescu ? Acuzîndu-l de înjurare pe cel ce observà stricarea-bunilor, acuzatorul nu face decât sà se declare de acord cu schimbarea în ràu a celor în chestiune - dar e atât de limpede !

Dacà a nu închide, pudic, ochii fatà cu aceastà putrezire înseamnà a înjura

A DOUA

 

Paris, 11 noiembrie 1996

 

Când spui : înjuràturà, spui, pe de o parte înjuràturà propriu zisà, suduialà - ce n-are de a face cu adevàrul-neadevàrul ; pe de alta înjuràtura poate semnifica injurie, rostire-scriere de neadevàruri despre cineva.

As fi, pe drept, acuzat de injurie-înjuràturà dacà as afirma : "Nicolae Breban este lipsit de talent"; însà dacà spun-scriu ; "Nicolae Breban este un mitoman"- ce este ? Injurie ? Înjuràturà ? Dar am spus adevàrul (am dat citate din neadevàrurile rostite de el fàrà clipire)! Ei bine, atât interesatul (Breban), cât si satelitii Grosan, Buduca, Ceachir stiu ei ce stiu : Breban a fost înjurat atunci când i s-a atras atentia cà spune minciuni - atât despre sine (cà ar fi fost "exilat") cât si despre altii (amintesc doar traducerea" cu totul fantezistà fàcutà de el pasajului ce-l privea din cartea mea Culoarea curcubeului - ei, da : cea distrusà de Liiceanu). În continuare : N. Breban scrie negru pe alb în cartea de confesiuni (curat-violente - mie-mi spui ?) cà, în timpul Revolutiei Maghiare din 56 el, student la Cluj, a participat la câteva adunàri ale studentilor ; eu îi demonstrez cà a spus un neadevàr (dacà ar fi "participat" la o singurà sedintà, as fi stiut si eu : l-as fi avut coleg de celulà - la Gherla, la Jilava - ori de domiciliu obligatoriu, în Bàràgan, pe unde au trecut toti studentii ungaristi), iar el si apàràtorii sài nu încearcà màcar de formà sà conteste adevàrul, ci mà acuzà cà l-am înjurat ;

As accepta cà am proferat o injurie dacà as afirma : "Gabriel Liiceanu este lipsit de inteligentà" - însà când afirm : "Gabriel Liiceanu, editorul meu, este un ticàlos - fiindcà a oprit difuzarea volumului Culoarea curcubeului, a depozitat cvasitotalitatea tirajului, iar dupà doi ani l-a trimis la topit" - acesta este un adevàr. Or cum reactioneazà Liiceanu fatà cu aceastà acuzatie (de distrugere a càrtii) ? Ca în Balcani: mà acuzà pe mine, victimà, cà îl înjur "ca la România Mare"! În aceastà murdarà treabà (distrugere de càrti) care este atitudinea scriitorilor autori de càrti Gabriela Adamesteanu, Monica Lovinescu,Virgil Ierunca ? Desi ei stiu foarte bine cà filosoful Liiceanu a distrus càrti (si de-ale lui Ierunca si de-ale lui Cioran), mà acuzà pe mine (victimà) cà l-am înjurat pe Liiceanu - "atunci când am afirmat cà directorul editurii Humanitas distruge càrti editate cu ajutor guvernamental francez"!

Iatà si Convorbiri literare (oct. 96), publicînd un dialog Cassian Maria Spiridon - Ana Blandiana. A treia întrebare sunà straniu (de cunoscutà) :

"() nu regretati perioada dinainte de 89, când erati arestatà la domiciliu (subl. mea - P. G. ) ?", întreabà C. M. Spiridon.

Dacà îi voi atrage atentia Anei Blandiana cà a spus un neadevàr (când, cât, unde a fost ea arestatà la domiciliu ?), poeta ar putea riposta : nu domnia sa a fàcut aceastà afirmatie, ci interlocutorul ; dacà îi voi atrage atentia cà nu a corectat informatia gresità (cea cu arestul la domiciliu), ar putea spune : nici Breban, nici Pintilie nu au corectat atunci când Grosan, Buduca întrebau despre "exilul" parizian al acestor doi uriasi rezistenti cu sfert de normà. Asa ar fi, însà onest ar fi fost sà corecteze o inexactitudine.

Dar este asa ceva ?

a. Cassian Maria Spiridon nu a inventat povestea cu arestul la domiciliu": cu certitudine va fi citit undeva ce declarase poeta ;

b. nu este pentru întâia oarà (stiutà de mine) când Ana Blandiana se laudà cu domiciliul" - aici, arestul" : în 16 mai 1989 (ce Dumnezeu faci cu Jurnalul meu, Dan Petrescu : tot nu-l publicà Nemira ? O sà ajung sà cred cà îl tot amâni si la interventia Anei Blandiana)

Tocmai îi cooptasem ca membri de onoare în Pen Club pe Dinescu si pe Desliu (ca sà-i protejàm pe cei care se "exprimaserà" prin interviuri si texte trimise în Occident), când Monica Lovinescu îmi sugereazà sà o primim si pe Ana Blandiana, cà si ea e persecutatà - nu mai publicà de câteva luni. Adevàrat, dar ea nu a trimis nici un text, nu a dat vreun interview, am zis.Cum sà trimità, are domiciliu obligatoriu ?, a argumentat Monica Lovinescu. Auzind de "domiciliu obligatoriu", n-am mai cerut amànunte, am început pe datà demer- surile.

Numai cà a doua sau a treia zi Monica Lovinescu îmi spune cà Blandiana e de acord sà fie cooptatà de PEN Club - cu conditia sà nu aparà numele meu în comunicate Am acceptat : nu tineam deloc sà-mi vàd numele lângà cel al bursierei Fullbright (alàturi de Ivasiuc, Adrian Pàunescu, A. D. Munteanu, Sorescu si alti verificati) ; lângà al premiantei Herder (cu Eugen Barbu, Jebeleanu, Zoe Busulenga, Marino si alti alesi) ; al frecventatoarei asidui, nu doar a mesei de la restaurantul Casei Scriitorilor, ci mai cu seamà a casei lui Gogu Ràdulescu, unchiul lui Buzura La scurt timp Monica Lovinescu mi-a comunicat s-o las moartà cu PEN Clubul : Blandiana vrea sà i se publice volumul în BPT, nu sà facà "scandal" în Occident

Ràmânea enigma : unde, cum, pe cât timp se afla poeta în domiciliu obligatoriu (fàcusem si eu niste anisori, în Bàràgan) ?, dar Monica nu-mi putea da amànunte.

Si iatà-ne, "dupà Revolutie" (cum ziceau si scriau rezistentii-prin-culturà), în octombrie 1990, la Aix-en-Provence, la o întâlnire. Era si Blandiana. Atunci am cunoscut-o : cât timp fusesem în România, eu o salutam, ea nu-mi ràspundea - ceea ce n-a împiede- cat-o ca, în aprilie 1977, când eram arestat, ea, ca membrà în Consiliu, sà fie de acord cu sugestia Securitàtii : excluderea mea din Uniune, pentru "tràdare de tarà"; ceea ce n-a împiedecat-o ca, la Aix, sà încerce sà se poarte, de parcà ne-am fi cunoscut de când lumea - ba chiar sà vrea sà ne îmbràtisàm Am temperat bratele-i deschise, întinzînd o mânà, dreapta : Încântat de cunostintà, iar sotia mea : Ce bine îmi pare cà, în sfârsit, và cunosc În chestiunea "domiciliului", s-a întâmplat ca la Aix sà fie prezent si Gellu Naum, "consàtean" cu Ana Blandiana, în Comana, de lângà Bucuresti. Din una în alta, a venit vorba de Blandiana. Am zis : Sàraca, a cunoscut si ea domiciliul obligatoriu, în vara lui 89 Gellu a schimbat priviri cu sotia sa Ligia, apoi a pufnit în râs. O fi glumiiit, a zis. Cu asa ceva nu se glumeste, am remarcat eu. Atunci ati înteles voi gresit !. Monica Lovinescu era si ea acolo, la Aix. Am càutat-o ; i-am spus ce aflasem de la Gellu Naum. A ridicat din umeri : Asa mi-a transmis Sami Damian de la Heidelberg, asa ti-am transmis - si s-a îndepàrtat, pentru ea "domiciliu obligatoriu" neavînd absolut nicio o semnificatie.

Acestea fiind, dacà i-as spune Anei Blandiana cà a mintit în 1989, cà minte si în 1996 - m-ar acuza cà o înjur.

Sânt curios ca o cotofanà : ce vor spune cititorii citind urmàtoarea màrturisire a autoarei Arpagicului (în primul ràspuns din dialog) :

n anii dinainte de 89 m-am simtit într-un mod de-a dreptul maladiv umilità de faptul cà nu pot sà fac nimic, cà indiferent ce gesturi sau ce declaratii as fi fàcut, oricum, n-ar fi avut nici o importantà în afarà de faptul cà puteam sà pàtesc ori sà nu pàtesc ceva, nimic nu s-ar fi schimbat. Si asta pentru cà solidaritatea nu era posibilà si cà numai prin solidaritate putea sà se schimbe ceva. Asta a fàcut ca imediat dupà 89, când solidaritatea a devenit posibilà" etc. etc

Pânà acum stiam cà Ana Blandiana se laudà cu ceea ce n-a fàcut, cu ceea ce nu i s-a întâmplat vreodatà. Dar Poeta (dealtfel bunà, desi supradimensionatà) este si incultà - habar nu are de istoria Românilor, ce sà mai vorbim de a vecinilor nostri, pe de-asupra, ca tot Ardeleanul (cu exceptia lui I. Vartic) îl detestà pe Caragiale, de aceea poate sà spunà fàrà sà clipeascà : "dupà 89, când solidaritatea a devenit posibilà" - nedîndu-si seama cà "asta" vine în linie dreaptà dinConul Leonida fatà cu reactiunea : trebuie sà ai bilet de voie de la primàrie, ca sà-ti devinà posibilà solidaritatea.

Si noi dormeam, soro

A TREIA

 

12 noiembrie 1996

 

Am început a-l njura" pe Nicolae Manolescu (în presà, negru pe alb, ca sà ràmânà) numaidecât dupà inadmisibilul interview luat lui Iliescu în urma Întâiei Mineriade (publicat în România literarà din 5 iulie 1990). Cronologic, el a fost al doilea - primul : Buzura - dintre, dacà nu prietenii, atunci, hotàrît : nedusmanii care, dupà decembrie 1989 au adoptat un comportament de neînteles (pentru mine, naivul). Am crezut, o vreme cà legitimarea lui Iliescu - prin România literarà - fusese o gafà : în "vârtejul revolutiei" multi oameni ce purtau capul sus, pe umeri si l-au dessurubat si si l-au pus jos, sub cur. Am aflat mai apoi chiar din gura interesatului, mai vârtos din faptele sale cà spàlarea de sânge a lui Iliescu fusese, nu o omeneascà "scàpare", ci demers lucid: nu Iliescu i l-a sugerat, Manolescu i-a solicitat lui Iliescu interview-ul obtinut prin inevitabilul si eternul legitimist Z. Ornea.

 

Douà categorii de reprosuri i se pot face lui N. Manolescu :

1. faptele (iar la scriitor, scrisul este faptà) : interview-ul amintit, càlàtoria în Coreea (cu acelasi Iliescu), atitudinea fatà de pàrintii sài spirituali Monica Lovinescu si Virgil Ierunca : abia dupà scandalul provocat de noi, în urma cronicii bahluvioase a lui Pruteanu a catadicsit sà scrie despre Unde scurte (în februarie 91- cum ? altà màgàrie), ocupat fiind cu cronicile la Galan, Petru Dumitriu, Jacob Popper si alte lumini ale literaturii române), abia dupà trei ani România literarà a publicat un dialog cu ei - dar la initiativa lui Grigurcu ; afirmatia repetatà: "noi, în România, nu am avut samizdat - si nici n-am avut nevoie, fiindcà la noi a fost publicat cam tot ce era de valoare", etc. etc.;

2. informatiile despre sine, furnizate presei ori scrise de mâna sa - de acestea mà ocup, aici :

a. Nu mai departe de 18-23 sept. 96, în nr.-ul 38 al sàptàmâna-lului 22, replicînd textului meu Càtre compatrioti, în care anuntam renuntarea la candidaturà, Nicolae Manolescu a pretins cà el nu a scris decât douà cronici la càrtile lui Dumitru Popescu-Dumnezeu. Fireste, nu-i reprosasem cantitatea, ci existenta (fie si a uneia singure), ca certificat de scriitor acordat celui care a fost càlàul ceausist al scriitorimii. Dupà aparitia "polemicii", un manolescolog mi-a comunicat, printre altele : "N. Manolescu a scris, în fapt, patru cronici despre Popescu-Dumnezeu"- asta pentru cà tot nu era vorba de numàrul lor - deci a mintit si atunci când mà combàtea;

b. cu acelasi prilej, Manolescu a sustinut cà volumul scris în colaborare cu Dumitru Micu, publicat în 1965, Literatura românà de azi 1944-1964 nu este proletcultist, cum afirmasem eu. Foarte bine : auto-rul nu poate accepta cà a scris un volum de rusine - însà prin asta nu minte : se minte si el, ca omul ;

c. în vara anului trecut (1995) PAC a lansat o brosurà de propagandà semnatà de B. Bràtescu si C. Chetan, intitulatà Totul despre Manolescu.

Excelentà ideea de a prezenta, negru pe alb, "totul despre Manolescu" - în fine, ceea ce se cade sà stie, atât sustinàtorii cât si adversarii politici.

Neîndoios, informatiile biografice, interpretarea lor provin din gura interesatului. Câteva din acestea sunt momente istorice, iar N. Manolescu si, pe urma lui, brosuristii, le falsificà :

 

 

 

 

I. Întâiul capitol, întâiul paragraf, pagina 7 - citez :

 

"Primele manifestatii de solidaritate ale studentilor timisoreni cu colegii lor maghiari"

Aici ar trebui sà fie vorba despre un eveniment foarte important, sà-i spunem, riscînd emfaza : Momentul 1956. Or N. Manolescu, prin brosurezii sài, pe de o parte evità - si în timp si în spatiu - de a vorbi despre Evenimentele din Octombrie-Noiembrie 56, în general (ca sà nu mai vorbim de specialele românesti), amintesc doar de "decembrie 56", apoi sar tocmai la "septembrie 57" cu o gratie tipicà viitorilor rezistenti prin culturà si nemembri de partid - aceasta fiind calitatea de càpàtâi a brosurizatului.

Care este aici adevàrul pe care N. Manolescu îl falsificà ? Iatà-l :

În toamna lui 1956, deci în toiul Revolutiei Maghiare, N. Manolescu era student la Bucuresti. Pentru a justifica (cine-i va fi cerut-o ? nemebria de partid?) neparticiparea studentului Manolescu la miscàrile studentesti (si) din Bucuresti, brosuriotii fabricà "adevàrul" potrivit càruia numai studentii de la Timisoara s-ar fi raliat Revolutiei Maghiare !

Lucrurile stau cu totul altfel, modul în care N. Manolescu màslu-ieste un adevàr istoric fiind lamentabil. Câtà vreme nu exista perspectiva candidaturii la presedintie, lui Manolescu putin îi pàsa de faptul cà în nici un Moment nu se aflase acolo unde trebuia sà se afle, ca (viitor) director de constiintà : nici în 1956, nici în 1968 (o sà revin), nici în 1977 - si, desigur, nici în 89. De fiecare datà aevitat, a ocolit - când nu a pur si simplu fugit. Ca sà preîntâmpine o eventualà întrebare a cuiva care stie ce s-a petrecut în 1956, în România si în Bucuresti, N. Manolescu i-a pus pe brosurnici sà scrie cà doar timisorenii se miscaserà - si ce era sà facà bietul student bucurestean Manolescu Nicolae : sà ia trenul, sà se ducà tocmai la Timisoara - ca sà se solidarizeze cu Ungurii ?

Aceastà becisnicà manevrà, doar pentru a încerca sà màture sub pres un adevàr istoric : ei bine, oricât li s-ar pàrea de ciudat dezertorilor de totdeauna si la Bucuresti au avut loc miscàri studentesti, soldate cu sute de arestàri, iar dacà n-a stiut atunci, în 1956 (cum "n-au stiut" nici I. Vianu, nici Matei Càlinescu, în Amintirile (sic !) lor în dialog, a aflat cu sigurantà dupà 1964, de la noul sàu prieten, Al. Ivasiuc. Or pentru cà avea "la fata locului, evenimente" (si ocazii de solidarizare cu Ungurii), studentul bucurestean Manolescu a luat trenul de Râmnicu-Vâlcea, ca sà se punà la adàpost, la bunici, pânà la asezarea lucrurilor, adicà pânà ce Securitatea si-a fàcut plinul de studenti arestati, apoi de studenti exmatriculati (printre exmatriculatori aflîndu-se si "interlocutorul" sàu preferat : Iliescu) ;

 

 

 

 

 

 

 

II. Al doilea capitol, primul paragraf, pagina 10 - citez :

 

"Nu l-au convins nici în 1968, dupà invadarea Cehoslovaciei, când faimosul discurs antisovietic al lui Ceausescu a determinat aderarea la partid a celui de al doilea val de scriitori Goma, Ivasiuc, Bànulescu, Breban".

Si aici este vàdità falsificarea informatiilor, pentru a falsifica semnificatia propriei biografii. Încep cu primele :

"Nu l-au convins" - cine ?: comunistii ? ; sà facà, ce : sà intre în partid ?- dar în august 68 nu comunistii i-au "convins" pe români sà intre în partid, ci Românii, vrînd sà intre în Brigàzile Patriotice, i-au determinat pe comunisti sà-i primeascà (în partid - ca sà aibà dreptul la arme) pe loc, fàrà nici o amânare ;

discursul lui Ceausescu provocat de invadarea Cehoslovaciei nu a fost "antisovietic"- de unde a scos Manolescu asta ?, ca om de litere trebuie sà fie si om de cuvânt - în ambele sensuri : discursul ("de la balcon") era patriotic : chema pe toti Românii sà apere România - de rusi, fireste, nu de "sovietici" ;

în august 1968 au cerut sà intre în Brigàzile Patriotice si un numàr de scriitori (majoritatea : nativi din Basarabia), cum însà nu se încredintau arme decât membrilor de partid, au fàcut cerere de intrare (în partid) si : Mariana Costescu, A.D. Munteanu, Paul Schuster, Pàunescu, Ivasiuc, Goma.

Ce a fàcut în acest al Doilea Moment, N. Manolescu ?, tot la Râmnicu-Vâlcea s-a ascuns ?; ori si-a dat coate si a glumit pe seama "stupizilor"(asa cum avea sà facà si pe timpul celui de al Treilea Moment, în februarie 1977, "când cu drepturile omului"), dimpreunà cu Breban si cu Bànulescu - acestia fiind veterani în partid - si pe care el îi include abuziv - si diversionist - printre "cei din 22 august 1968"?

De ce atâtea minciuni ? Ca sà parà acum (în 1995-96) ca un ntelept" în 1956, în 1968, în 1977, în 1989 ? Dar nu a fost decât un oarecare, un màruntel, un jalnic, un minabil prudent (iatà, nu am rostit cuvântul aflat pe buze !).

Dacà N. Manolescu se simte atât de neprihànit - în biografie ca si în bibliografie - de ce atâtea eforturi de a se justifica ? Nu-i ajunge cà n-a fost membru de partid, cum atât de convingàtor îl prezenta Monica Lovinescu, stiind Domnia Sa de unde va fi stiind cà aceasta singurà "calitate" îl dispenseazà pe Niki de normalitate moralà ?

Nu doar pentru cà eu am fost membru de partid (din cei de la 22 august 1968), sânt nedumerit de încrâncenarea cu care N. Manolescu, în lipsa unei normale, verticale coloane vertebrale (de unde, dacà nu are organ pentru eticà ?), umblà cu fleacuri, cu gàinàrii, cu brasoave prin care traficheazà fapte istorice, evenimente - orice-ar crede el, cunoscute màcar de încà zece persoane (ca de pildà consimtàmântul pe care si el, membru al Consiliului, si l-a dat la excluderea mea din Uniunea Scriitorilor în aprilie 1977 - pe când eram arestat) .Toate compromisurile încheiate, toate porcàriile fàcute apropiatilor, toate minciunile spuse, scrise nu i-au servit la mare lucru (sântem dupà primul tur de scrutin dezastruos pentru "politica" lui). A pierdut, nu pentru cà ceilalti ar fi fost morali, ci poate pentru cà el si-a fàcut din imoralitate: doctrinà.

Màrturisesc : în ciuda modului în care-l recomandam (în textul de renuntare la candidaturà - ca pe cel maiputin nerecomandabil candidat al opozitiei), regret cà N. Manolescu nu a izbutit în alegeri.

As fi avut în fatà patru ani de neîntreruptà înjuràturà.

 

 

 

Paris 18 noiembrie 1996

 

În sfârsit, Iliescu a càzut. Cam greu, cunoscut fiind anticomunismul ancestral al Românilor eterni.

În sfârsit, comunismul din România începe sà ia apà

La întrebarea unui jurnalist, pusà prin 1984 :

Pretindeti cà regimul comunist este detestat de majoritatea populatiei - în acest caz : cum se mentine ?, încoltit, am ràspuns, iute:

În stare de levitatie.

Se pare cà o nimerism (drept în bràilà).

Numai cà levitatia aceea mai si încetînd, "obiectul" se porneste sà cadà. Riscînd sà nimereascà în càciula vreunui rumân.

Cum sà nu ne bucuràm cu totii de înlàturarea lui Iliescu ?

Numai cà Iliescu a fost, din decembrie 89, doar partea vizibilà a iceberg-ului ;

Numai cà învingàtorul a declarat cà nu vor avea loc "vânàtori de vràjitoare".

Era de asteptat. Când te-ai rezemat de Màgureanu, când ai pactizat cu Roman, n-o sà te apuci sà vânezi màguristi si sà-l pui pe Roman sà-si facà autocritica - dupà ce si-a fàcut atâtea cruci, la tembelizor (si atât de ortodoxe).

Reconciliere naionalàGeologii n-au auzit de Caragiale, la liceu credeau cà este vorba despre un fel de baclava.

Si eu care eram pe punctul de a mà întreba :

Dar eu Pe cine mai înjur eu ?

[an error occurred while processing this directive]