[an error occurred while processing this directive]

 

1996

 

 

Scrisoare deschisà

 

Càtre Românii càrora nu le este indiferentà soarta

 

Bisericii Ortodoxe din exil

 

 

Paris, 7 mai 1996

 

Ceausescu întelesese rolul polarizator al Bisericilor românesti din exil, statutul lor de insule de libertate pentru cei care-si pàràsiserà tara înrobità - în 1971 încercase, cu asentimentul autoritàtilor franceze - vezi cartea lui J. Miloe : La riposte - sà nationalizeze, sà confiste si Biserica ortodoxà românà din Paris (reusise cu multe din Germania, USA, Canada).

Paricidul Iliescu nu face decât sà continuie politica de cucerire a bisericilor, mostenità de la tatàl sàu spiritual. Cu aceleasi metode :

mintind guvernele occidentale în legàturà cu adevàrata naturà a politicii Bucurestiului - în continuare, totalitaristà, atee - cerseste "permisiunea" de a recupera làcasurile de rugàciune ale exilatilor, n interesul bunelor relatii româno-(aici)franceze";

atràgîndu-i pe exilati spre rue de lExposition, în bunkerul ambasadei RSR, prin atingerea coardei nostalgico-nationale : ba un Blaga, ba o sarma ; ba oleacà de Enescu, ba un pàhàrel de Dràgàsani, uite-l si pe Cercel (Petru), serviti si nitel Dracula !, prin promisiuni, prin santaj, prin amenintàri (oare ce fapte rusinoase vor fi ascunzînd dosarele cu care atâtia bravi exilati, unii "eroi ai antibolsevismului" au fost întorsi de bàietii de la SRI, pseudonim al Securitàtii ?) ;

folosind fàrà rusine falsa : Cine nu-i cu noi e împotriva noastrà, apàsînd pe antirusismul visceral al Românilor, iliestii au lansat urmàtoarea judecatà bolsevicà de tip balcanic : Dacà Biserica ortodoxà de la Paris nu trece sub oblàduirea Patriarhiei de la Bucuresti, înseamnà cà este ostilà românismului si României - fiindcà a cerut protectia Rusilor!

 

Cine îndràzneste sà vorbeascà de protectia Rusilor :

Cel care a studiat hidrotehnia stalinistà, în anii 50, la Moscova ?; cel care este acuzat - si nu a produs argumente contrarii - de a fi membru al KGB ?; cel care, în decembrie 89, a cerut ajutor militar rusesc ; în fine cel care, ca sef de stat (împreunà cu premierul Petre Roman, a nu se uita !), a încheiat Tratatul de pace cu Rusia, prin care România ceda, prin act, Basarabia si Bucovina ràpite în l940 apoi în 1944 : numitul Iliescu ?, cel vinovat de crime de sânge - el a lansat, imediat dupà fuga lui Ceausescu, diversiunea cu "teroristii"- ce a provocat moartea a mii de adevàrati revolutionari ; el a chemat repetat, minerii pentru a teroriza embrionul de democratie din România - în fine, el a restaurat "comunismul suedez" pe malul Dâmbovitei, distrugînd ultimele veleitàti de liberalizare ale societàtii românesti.

Acesta este activistul de partid îmbràcat în piele de miorità democratà ce vrea (pentru el si pentru ai lui : activistii, securistii) si Biserica românà de la Paris. El si trepàdusii din exil îndràznesc sà trateze dorinta de libertate, de demnitate, de credintà - si de românism - a exilatilor ce nu acceptà controlul Bucurestiul drept vânzare ?; drept închinare Rusilor ?

Din pàcate, numerosi exilatii români nu sunt mai breji decât Românii din tarà : lipsiti de inteligentà, lipsiti de curaj, se lasà santajati, condusi de interese (dar ce interese : mizerabile !), se lasà momiti cu promisiuni de genul :

Dacà ne ajuti în problema bisericii, ai sà primesti înapoi casa nationalizatà.

Vasàzicà bravul exilat ce riscà sà ràmânà pe veci un felon este "ràsplàtit" cu ce i se furase de càtre aceeasi comunisti ! O parte dintre fostii nostri prieteni au intrat în slujba Ambasadei, a Patriarhiei, a Comitetului Central de la Cotroceni, vehiculînd, amplificînd tem-belismele ràsuflate din arsenalul dezinformàrii - ca mai sus-pomenita Cine nu merge cu noi este cu Moscova!;

Ba cine merge cu voi - este cu Moscova, fiindcà voi sânteti de-ai lui Iliescu, deci de-ai minciunii, de-ai dezertàrii, de-ai tràdàrii.

 

 

 

Paris, 2 iunie 1996

 

"Modele"

 

Mi-a parvenit, prin sapte intermediari, din partea lui Dumitru Tepeneag, o sumà de tàieturi de presà, între ele si o paginà 3 din România literarà (fàrà mentionare a datei, probabil luna mai 96) cuprinzînd un text de Gabriel Dimisianu : "Modelul Iorgulescu revizuit".

"Modelul (Dimisianu)" introduce o salutarà dozà de calm, de màsurà, de ponderatiune, atât în piata-mare, cât si în piateta (ca sà nu spun : scuarul) literatorilor în care s-a desfàsurat "polemica Tepeneag-Liiceanu". Atât de benefic efectul textului, încât o clipà (douà, trei) am regretat atacurile la adresa "Bàtrânului Dimi" în acesti din urmà sase ani Din pàcate, prima bunà impresie s-a subtiat, s-a risipit, làsînd la vedere urzeala - o cunosc : evitàri, ezitàri-aproximàri (pàcat vechi, obisnuintà devenità a doua naturà) si mai ales ne-spunerea a ceea ce se aflà pe toate buzele.

"Modelul Dimisianu" poate fi luat la primul nivel în partea finalà a textului, în care deplânge, cu argumente, situatia dramaticà a clasicilor cumpàrati-blocati de editori ce nici nu-i editeazà, nici nu-i cedeazà. Altfel "triunghiul : Tepeneag-Liiceanu-Iorgulescu" a primit din partea sa un tratament càldicel, despre care nu se poate spune decât cà este impartial ; si nu supàrà pe nimeni.

G. Dimisianu a descoperit de curând cà bunul sàu prieten M. Iorgulescu s-a schimbat : "observ la el petrecîndu-se chiar sub ochii nostri, o redimensionare" ; "câte odatà îmi pare a nu mai fi chiar el". Spune cà a scris articolul din România literarà intitulat "Modelul Iorgulescu" în 1993, "când () a împlinit frumoasa vârstà de 50 ani" (fireste cà sânt gelos : n-am fost prieteni, dar colegi de facultate, colegi de România literarà am fost : colegul meu cel colegial, Dimi n-a scris nici douà rânduri când am împlinit si eu - ca tot crestinul : 55 ani - apoi chiar "frumoasa vârstà de 60 ani").

Asadar, atunci (în 1993) Iorgulescu era "Modelul Iorgulescu" (sà nu se mai apere de Alexandru George : nu are ce apàra). Iatà ce a apreciat la Iorgulescu pânà la a-l declara model - revizuit : "claritatea exprimàrii, dinamismul, spiritul combativ, capacitatea de a se mobiliza integral si repede pentru atingerea unui scop"

Numai cà Modelul are si "calitàti" trecute sub tàcere - desi i le cunoaste din 1970, de când Iorgulescu a fost adus de Breban de la Munca la România literarà :

Labilitatea profesionalà :

- atâta vreme cât Breban i-a fost sef, Iorgulescu a scris despre el ca despre un clasic în viatà ; de cum a fost debarcat (pentru declaratia curajoasà din 1971 - de niciun C.C.-ist imitatà), sub pana Modelului, Breban si-a pierdut, fulgeràtor, nu doar geniul, dar si talentul;

- sub directoratul lui Ivascu, Modelescu Mircea a scris multe articole de fond la România literarà - câte, domnule ? foarte multe ! - nu mai multe decât Dimisianu (însà nu Dimisianu tine cursuri de eticà de la tribuna Dilemei, departamentul american) ;

- prin anii 1984-85, Modelul Mircea Iorgulescu a compus, cu "material" auzit, de el personal, la Europa liberà (în emisiuni necunoscute Monicài Lovinescu - altfel nu s-ar explica entuziasmul D-sale, apoi promovarea "colosalului eseu"), compilatia trimisà la Paris, prezentatà ca "originalà", curajos semnatà : "Negrescu"- cà tot scri-sese el un excelent eseu despre Caragiale si, se stie : cine intrà în Nenea Iancu nu mai iese din personaje (Iorgulescu din Farfuridi nemuritorul, cel cu semnàtura anonimà) ;

- nici înainte, nici în ultimul ceas (1989) nu i s-a întâlnit iscà- litura pe vreun text de solidarizare ori de protest individual - fie dat anonim - de unde va fi stiut cà Radio France International, BBC, Europa liberà nu angajeazà "persoane care sà fi fàcut politicà, deci scandal în România"- vezi Tànase, Tepeneag, Goma - ci numai "tova-ràsi cuminti, ce nu ne-au creat probleme în tarà - dimpotrivà": Gelu Ionescu, Hurezean, Papilian ?;

- "ràmas" în toamna lui 89, dupà un stagiu la Radio France, Iorgulescu a trecut, uns, la Europa liberà. Dupà modelul celorlalti curajosi (Gelu Ionescu, Hurezean, Raluca Petrulian - si altele), anonimul autor al articolelor de fond si farfuridul ciupitor cu urechea Negrescu-Iorgulescu a început sà deie compatriotilor lectii de ne-scobit în nas, de luciditate, de curaj - de rectitudine moralà.

Fàrà ca labilitatea profesionalà sà disparà, a devenit din ce în ce mai evidentà (nu si pentru Gabriel Dimisianu) labilitatea eticà :

- dupà alungarea guvernului Roman de càtre aceiasi mineri ca si în 13-15 iunie 1990 (când ministrul Plesu nu demisionase în semn de protest împotriva barbariei organizate de puterea neo-vetero-comunistà), Iorgulescu a fàcut, la microfonul Europei libere, elogiul demisiei-la-intelectualul-român, pornind de la demisia lui Plesu - subli-mà, dar neadevàratà : ministrul Culturii lui Iliescu plecase dimpreunà cu Roman, ca sà zicem asa, prin dare-afar si nu prin demnà si protestatarà demisie ;

- G. Dimisianu nu vrea sà vadà (sà mà exprim ca el : nu pare a fi bàgat de seamà) cà, de la înfiintarea periodicului diversionist Dilema, Iorgulescu este unul din stâlpi (dealtfel, aiureala cu "demisia" a fost, ca si celelalte interventii pedagogitatoare, publicatà în organul Fundatiei România, continuatoarea, prin Buzura, a politicii lui Cîndea). Acelasi Buzura despre care chiar Iorgulescu îmi spunea cà, aflat la München, în 1989 cu misie de turism si dezinformare (tràgînd la legàtura lui si a Blandienei : Hurezean), a declarat : "Problema noastrà nu-i Ceausescu - problema noastrà : Ungurii !" G. Dimisianu refuzà sà vadà cà, de la înfiintarea Dilemei, publicatie diversionistà a Cotroceniului, Iorgulescu a fost unul din tovaràsii de nàdejde ai organului Fundatiei România - despre care multe se pot spune, însà cà ar fi neutrà, echidistantà, curatà - culturalà - ba.

Stiu de ce G. Dimisianu "nu prea pare a bàga de seamà" nici Dilema, nici Fundatia cîndeasco-buzùricà : si apàratul de el, Tepeneag a publicat la Fundatia Culturalà Cotroceanà - al càrei director de onoare este un anume Ion, fost director simplu al Editurii Enciclopedice, mai zis si : Iliescu

De curând ràbdarea (si prietenia) lui Gabriel Dimisianu nu mai suportà "schimbarea lui Iorgulescu":

ntr-o interventie trimisà în grabà ziarului Adevàrul", scrie el, "dupà ce o citise mai întâi la Europa liberà si a afirmat cà numele celor 21 ar fi înnobilat (ghilimelele îi apartin) un Apel care nu izbuteste altceva decât sà omoare ideea de memoriu al intelectualilor si, totodatà, sà facà jocul fortelor ce se împotrivesc, de doi ani candidaturii lui Gabriel Liiceanu la intrarea în Consiliul de administratie al Televi- ziunii". Chiar dacà nu a folosit ghilimelele citàrii, am încredere în G. Dimisianu : a redat fidel gândirea lui M. Iorgulescu - nu doar cea recentà, cum crede si cum încearcà sà ne facà si pe noi sà credem, ci gândirea-i consecvent-labìlà exersatà sub bagheta lui Ivascu.

Mirarea mea nu vizeazà neobràzarea Anonimului Negresc cel care îndràzneste sà dea note altora în chestiunea ideii de memoriu al intelectualilor - ci mà mirà mirarea lui Gabriel Dimisianu : de ce s-o fi mirînd ? Au nu-l cunoaste ?, nu stie cà Modelul are, precum soarele, si pete (si încà mari si late si negre - de la pseudonume) ? Abia acum, în acest an 1996, când a publicat diatriba cu pricina în Adevàrul (de ce la Scînteia serie-nouà : au Dilema plesnicà sà nu-i mai ajungà ?), a aflat G. Dimisianu cum gândeste, deci cum scrie M. Iorgulescu : în functie de interesele prezentului ? Care ar fi acelea, în prezent ?- nu mà intereseazà în amànunt, m-am lecuit de întrebàri retorice încà din toamna lui 1971.

Faptul cà Modelul lui G. Dimisianu reuseste performanta de a ataca pe cineva al càrui nume îl trece sub tàcere (Tepeneag) nu e de mirare. Unul dintre motive ar fi (chiar este !) : Tepeneag, în tarà, în exil s-a manifestat sub propriul nume, a fàcut scandal (deci si "politica", mai apoi oportun detestatà), a scos o revistà, a promovat scriitori români ; Iorgulescu, dupà o viatà de autor de articole de fond - nesemnate - viatà în care nu s-a solidarizat cu nimeni, n-a semnat vreun protest public, a trimis Monicài Lovinescu un rezumat al altor emisiuni decât Teze si antiteze la Paris - iscàlit cu pseudonim - a ajuns predicator de la amvonul Europei libere, de unde ràspândeste neostenit neadevàruri si nesimtirisme, obràznicii si prostiisme.

Stiu ce l-a mâniat pe anonimul plagiator pe unde scurte, într-atât, încât l-a atacat pe Tepeneag ; stiu, dar nu-mi dau osteneala sà astern pe hârtie motivul (sordido-culturnice) ; nu-mi voi spune pàrerea nici despre "polemica Tepeneag-Liiceanu", penibilà peste màsurà. Nu mai sânt în relatii cu Tepeneag, dar am suferit din pricina "prestatiei" sale tembelizuale - stràlucit egalatà de a interlocutorului, cel care la o acuzatie, dealtfel neargumentatà, a dat replica de antologie :

În acesti sase ani când dvs. cum spuneati când v-ati prezentat, veniti o datà pe an în România, în acesti ani eu am scos 500 de titluri si am scos 6 milioane de exemplare.

La acest argument cantitativ aduc si eu o cantitativà rectificare : nu 500 de titluri, ci doar 499 : volumul meu Culoarea curcubeului (solicitat de scotàtorul Liiceanu în februarie 1990) a fost partial tipàrit, partial distribuit, retras de pe piatà, iar dupà doi ani, trimis, tot de editorul Liiceanu la topit.

Asadar, eu nu am fost scos, ci topit.

Am încercat în aceste rânduri sà-i atrag atentia lui Gabriel Dimisianu cà, la vârsta noastrà, la profesia noastrà, nu sade bine sà facem pe neinformatii, pe naivii, pe inocentii, pe virginii ; nu se cade sà ne prefacem cà abia alaltàieri am aflat, nu neapàrat cine era cu adevàrat "prietenul"- ci ceea ce fàcea el, când porcàrii fàcea.

Cât despre declaratia à propos de integrarea în Franta, de faptul cà el (Iorgulescu) se simte acasà la Paris - dreptul lui sà spunà orice si contrariul (cà Plesu a demisionat din guvernul Roman ; cà scrisoarea celor 21 "face jocul fortelor ce se împotrivesc candidaturii lui Liiceanu"- ca sà vezi unde se ascundeau jucàsele forte potrivnice lui "Liiceanu, cel mai tânàr filosof român", cum atât de exact îl portretizeazà Virgil Ierunca) ; deasemeni dreptul meu de a nu-l crede pe Iorgulescu : am avut numeroase probe viceversice. Oricât s-ar legàna Dimisianu cu speranta cà un om ce a fost o viatà întreagà incorect, necinstit, duplicitar, interesat, fricos poate deveni, brusc, din-contra), aici nu este cazul

Drama lui Iorgulescu - adevàratà dramà - este aceea cà în 1989 s-a gràbit (cu trei luni) sà ràmânà în Occident. Trei luni dac-ar mai fi ràmas (în România), acum Gabriel Dimisianu n-ar fi fost subalternul lui Manolescu, ci adjunctul lui Iorgulescu. Ar fi fost mai bine ? Mai ràu? Pentru Bàtrânul Dimi : tot aia : tot el ar fi fàcut România literarà.

Si pentru mine ar fi fost - este - tot aia : ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda : tot ucenici ascultàtori ai lui Ivascu.

 

 

 

 

 

Paris 11 septembrie 1996

 

Càtre compatrioti,

 

 

A venit momentul sà declar : nu mà mai consider candidat la alegerile prezidentiale din România acestui an 1996. Nu am nici o sansà, iar mentinerea candidaturii ar perturba (nu cu mult, recunosc) opozitia.

De ce îmi retrag candidatura depusà la 21 martie 1995 ?

1. În douàsprezece luni nu am izbutit sà tezaurizez decât ceva mai mult de o sutime (!) din cele 100.000 adeziuni necesare oficializàrii candidaturii (faceti Dvs. calculul - veti afla câte);

2. Dacà ciocoii vechi si noi (comunisti rusinosi, securisti deghizati, activisti extrem de activi, etc.) m-au agresat dupà asteptàri, cu mijloace cunoscute de decenii - màrturisesc, m-au surprins atacurile opozitiei : prompte, violente, lipsite de inteligentà. Chiar de a doua zi, Horia Rusu mi-au prezis un esec ràsunàtor (ce gurà de aur !), iar Corneliu Coposu a gàsit suspectà candidatura unuia "aflat de prea multà vreme în afara tàrii"- comparînd cei 18 ani ai mei n afara tàrii" (ce expresie bine aleasà : ai zice din dotarea Securitàtii eterne) cu cei 55 ani ai lui Ion Ratiu, la Londra, din 1940, aflàtor cum nu se poate mai înàuntrul patriei române;

3. Scopul, dealtfel màrturisit al Programului prezentat de mine în 21 martie 1995 : de a provoca o tresàrire (de ce nu : o desteptare) a Românilor, spre o dezbatere la înàltimea ce o merità, dupà cinci decenii de strâmbàtàti, de suferinte ; de a-i determina pe candidatii din opozitie (chiar si pe cei din Comitetul Central al PCR) sà-si structu-reze programele, nu pe numàrul de poduri construite (dar bine-nteles cà este mare nevoie de poduri - ba chiar si de sosele), ci pe proble- mele redresàrii natiunii si a omului din comunitate : integritatea teritorialà, justitie fatà de victime (si de càlài), reabilitarea institutiilor si a structurilor distruse de comunism : familie, învàtàmânt, sànàtate - deasemeni, posibilitatea pentru români de a se pronunta în libertate, în cunostintà de cauzà asupra chestiunii monarhiei constitutionale.

Or nu s-a semnalat nici o dezbatere de idei - în sensul imaginat de mine : candidatii (vorbesc numai de cei din opozitie) s-au cantonat într-o fricoasà atitudine a celui ce nu vrea sà-l supere pe Alegàtorul Suveran - cel care-i dà votul (asa cum, înainte de 89, partidul îi dàdea: ulei, sàpun, ba chiar si funie !).

Fàrà legàturà cu aceastà ultraprovincialà (si violent reactionarà) conceptie, dinspre Casa Regalà au venit semnale dintre cele mai îngrijoràtoare - fireste, nu pentru Rege - pentru România. Or cine a binevoit sà citeascà Programul prezentat de mine a înteles cà pledam pentru reîntronarea Regelui. Nu mai pledez.

 

Acelor români care s-au declarat sustinàtori cu sinceritate ai Programului - si multi dintre ei cu satisfactia de a-si putea prezenta, nu doar optiunea între da si nu, ca în momentul votàrii - ci motivatia atitudinii lor - le multumesc din inimà, îi felicit pentru modul nealterat de a gândi, de a simti, de a vedea viitorul României. Acestora le sugerez sà se mute cu speranta la un alt candidat al opozitiei anticomuniste.

Ceea ce nu înseamnà deloc aràtare spre Emil Constantinescu - geologul blandian, acela carele, gândindu-se la viitoarea echipà, nu are în vedere, mai întâi, un prim-ministru, un ministru al Economiei, al Sànàtàtii, al Agriculturii - nu ! ; ci, pe seful serviciilor de informatii, în persoana lui Màgureanu ! Acestui securist, anticomunistul Constantinescu (dimpreunà cu anticomunista Zoe Petre, fiica lui Condurachi - alt anticomunist notoriu) i-a creat o catedrà la Univer-sitatea bucuresteanà.

Ceea ce ar însemna cà aràt discret înspre Nicolae Manolescu

Adevàrat, are si el mari pàcate : imediat dupà Prima Mineriadà i-a luat lui Iliescu un interviu (în care i se adresa cu Omul - cu o mare); l-a însotit pe acelasi Iliescu în vizita oficialà din Coreea (de Nord ?) ; în vremea din urmà s-a aràtat favorabil unui "cartel" cu partidul lui Petre Roman (el fiind literat, nu geolog, a gàsit un termen mai îmbrobodit decât : coalitie) Nu merg întru slàvirea calitàtilor lui Manolescu pânà unde a mers Monica Lovinescu - citez : "N-a fost membru de partid", si nu doar fiindcà eu am fost (nembru) din 22 august 68 pânà a treia zi - ci pentru cà aceastà colosalà însusire (alt citat, indirect acesta, tot din Monica Lovinescu) nu-l împiedecase deloc (dar deloc !) pe criticul literar N. Manolescu sà scoatà în 1965, împreunà cu proletcultistul Dumitru Micu, proletcultistul volum : Literatura românà de azi. 1944-1964 ; ne-membria de partid nu-l împiedecase deloc sà scrie elogios despre càrti ale càlàului culturii române din acel prezent : Dumitru Popescu-Dumnezeu ; despre inexistentul literator - dar vajnic activist - Dinu Sàraru, ca sà nu mai vorbim de tàcerea asurzitoare pàstratà în timpul Teroarei Comuniste de "Directorul de constiintà Manolescu" (basca ne-membru de partid !)- tàcere ce nu a durat, ca la ceilalti grozavi rezistenti-prin-culturà cu bilet de voie de la Brucan pânà la 22 decembrie 89 - ci pânà în martie-aprilie 1990, când a devenit seful României literare. Dupà ce a polemizat cu Paler si cu Eugen Simion - el apàrînd "neimplicarea politicà a scriitorului" - intervievîndu-l pe Iliescu (si legitimîndu-l pe criminal si pe impostor) a avut revelatia politicii ! Atunci a descoperit cà poate scrie chiar si comentarii politice - el, apoliticul (dacà n-a fost membru de partid).

Dar, vorba mult-citatei Monica Lovinescu :

Ai altul mai bun ? N-ai !

În comparatie cu Constantinescu, Manolescu este un bunisor candidat. Nu va fi el presedintele ideal, dar màcar are o inteligentà normalà - spre deosebire de Constantinescu. Apoi : nu este trepàdusul Blandienei si al Màgureanului, nici trista improvizatie a strategiei de senectute a regretatului Coposu.

Îi salut pe toti cei ce m-au sustinut, pe cei care nu m-au sustinut - pe toti cei ce, votînd pentru un candidat, se vor gândi, mai întâi la România, abia apoi la situatia" promisà lor de cutare candidat.

Pe curând - la alegerile viitoare (în anul 2000 ?- la sfârsitul lumii ?) !

Pânà atunci, pentru cà tot n-aveam altul mai bun (am citat, pentru ultima oarà, din Monica Lovinescu), sà ne gândim la Nicolae Manolescu.

 

 

 

 

Paris, 2 octombrie 1996

 

Càtre redactorul-sef al revistei 22, Bucuresti

 

Doamnà,

 

Ati publicat în revista 22 nr. 38 (344) din 18-23 septembrie 1996, în paginile 12-13 textul meu Càtre compatrioti (datat : 1 sept./ 96, prin care anuntam renuntarea la candidaturà). L-ati prezentat într-o manierà pe care o uitasem, desi face parte din stilul Dvs. inimitabil, înspàimân-tàtor de original (de a face gazetàrie). Rezum pentru cititorii care nu au auzit de mine, nici de ale mele :

Am trimis, pe data de 1 septembrie a. c. si la revista 22 textul, cu specificarea : "pentru informare si, eventual, publicare". Pânà aici - toate bune. Cà l-ati publicat abia în numàrul din 18-23 septembrie, nici o supàrare : nu ati putut mai devreme. Însà privind, deschise, paginile 12 si 13, apare vàdità intentia Dvs. de a nu-mi publica textul trimis, decât încadrat, avînd replicile alàturi, la îndemânà (pentru uzul cititorilor considerati de Dvs. analfabeti, sau cumpàràtori ai unui singur numàr al periodicului) - fireste, totul sub titlul "POLEMICI".

Nimic nou sub soarele gazetàrismului ce-l practicati alegru de peste sase ani : ultimul meu text publicat de Dvs. în revista 22 (15-21 decembrie 1993) : o scrisoare adresatà Gabrielei Adamesteanu s-a vàzut încadrat/à de "replici"- dealtfel titlul generic suna : "REPLICI INCOMODE"- accentul càzînd, nu pe ceea ce spuneam eu, în proposta, incomod pentru editorul Liiceanu (cel ce îmi distrusese cartea Culoarea curcubeului) nu : incomodatul trebuia sà fiu eu, de riposta datà mie simultan cu proposta : "replicile" lui Liiceanu, distrugàto-rul de càrti (care nici din gresalà nu ràspundea la acuzatie) si a Gabrie-lei Adamesteanu, apàràtoarea (distrugàtorului) de "calomniile mele"

Si ce importantà mai are cà în ziua de 24 septembrie 96, la Die (Drôme), revenind asupra a ceea ce ati scris - si ati pus în paginà în 22 - în numàrul din 15-21 decembrie 1993 - ati spus :

Da, bài, ai avut dreptate, atunci, în legàturà cu cartea

Nu mà consoleazà recunoasterea : "atunci" (când am avut dreptatea-cu-cartea), mà aflam în derutà, nu mà mai orientam în timp - ce mi se întâmplase : redevenisem, ca pe timpul lui Ceausescu, un scriitor interzis (dar a càrui singurà carte tipàrità fusese retrasà din comert, nu si distrusà)?; în ce timp tràiam, acum (Ceausescu murise, însà nu doar Pàunescu striga : Tràiascà Ceausescu !) eu, victimà, mà trezisem si topit si calomniator (înjuràtor, în limba Dvs.) : îndràz-nisem sà-l calomniez pe curatul intelectual Liiceanu, acuzîndu-l cà-mi distrusese Culoarea curcubeului ! În acest timp el, vinovatul, pozà în victimà neprihànità a calomniilor mele, iar Dvs., Doamnà, în Arhan-ghel omonim. Nimic (nici chiar acceptarea tardivà, oralà - deci, contestabilà, la nevoie) nu mà poate consola : dacà din martie 1970, când am fost interzis, pânà la 20 noiembrie 1977 (data plecàrii din România) prietena Gabriela Adamesteanu m-a evitat cu o grijà sorà cu isteria, ca sà nu i se pàteze dosarul, màcar adoptase tactica Românului-curajos : nu vede, n-aude, nu stie nimic, el face culturà, nu politicà Însà dupà 22 (!) decembrie 89, când mie, scriitor inexistent în limba mea vreme de douàzeci de ani, îmi distrug càrtile, nu comunistii, ci anticomunistii (Liiceanu, Sorescu), iat-o pe prietena mea (scriitor si nu oarecare), cea curajos-neutrà pe vremea fiorosului Ceausescu, acum, sub dulcele Iliescu, sàrind în apàrarea distrugàtorului de carte, punînd publicatia 22 (pe care, orisicâtusi, nu a mostenit-o pe linie paternà) în slujba lui Liiceanu, distrugàtor de carte nedifuzatà, în România, tarà fàrà càrti.

La o adicà, fosta mea prietenà va putea spune :

Ce mai vrei, doar am recunoscut cà, atunci, ai avut dreptate ?!

Numai cà, asa cum nu-am întrebat-o nimic în acesti trei ani, n-o voi face în cei ce vor sà vinà.

 

Doamnà,

 

Nu ati publicat textul meu, decât pentru a oferi celor njurati" de mine oportunitatea de a-mi da replica - pardon, de astà datà : de a polemiza cu mine. Cà aceastà blindare pe lângà ràu-obicei, este o manie a Dvs., o vàdeste chiar prima frazà din textul lui Nicolae Manolescu:

"Và multumesc cà-mi dati posibilitatea de a citi cu un ceas mai devreme scrisoarea deschisà a lui Paul Goma si de a face câteva precizàri" (subl. mea, P.G.).

Re-rezum : nu ati publicat textul meu, decât dupà ce au fost gata toate replicile. M-ati surprins - si de astà datà. Uitasem (om sânt si eu) cà aveti asemenea obisnuinte antijurnalistice. Trimisesem textul la mai multe publicatii : unele l-au reprodus, altele ba - însà niciuna nu a pus în scenà publicarea în maniera Dvs. (fiti sigurà : sânteti unicà).

 

Nu am ce ràspunde ràspunsurilor semnate de Emil Constantinescu si de Zoe Petre. Nici unul, nici alta nu se opresc la acuzatia (nu doar a mea) limpede formulatà : doi anticomunisti aflati în fruntea opozitiei democratice fac totul pentru ca Màgureanu, produs al monstruoasei Securitàti, sà aibà catedrà la Universitatea bucures-teanà. Acesta era/ este fondul problemei (dupà cum fondul problemei în urmà cu trei ani, în 22 era distrugerea càrtii mele de Liiceanu) - nu altceva. Si mai pe scurt, ca sà înteleagà pânà si Zoe Petre :

Cine este cu Màgureanu este împotriva poporului român.

 

Lui Nicolae Manolescu am sà-i ràspund, respectînd punctele D-sale - mai întâi reproducîndu-le :

"1) În interviul luat presedintelui Iliescu, în 1990, nu m-am adresat interlocutorului meu cu Omul cu o mare, cum afirmà (nu acum pentru întâia oarà) d-l Goma. Preluam declarat o sugestie a d-lui C. Toiu" (subl. mea, P.G.). Si : "Mà mirà faptul cà unui cititor atât de fin ca dl Goma i-a scàpat diferenta (materialà si moralà) dintre cele douà enunturi"- acestea au fost citate din N. Manolescu.

Fiind la Miràri : mà mirà faptul cà N. Manolescu ràspunde alàturi, la întrebàri ce nu i-au fost puse, ori sunt cu totul secundare.

Fondul-problemei fiind : el, cel mai autorizat critic literar, director al celui mai prestigios periodic formator de opinie se gràbeste sà-i ia interviu lui Iliescu, încà neconfirmat ca presedinte si cu mâinile stropite de sângele victimelor minerilor sài.

Aceasta este eroarea lui N. Manolescu : prin prestigiul sàu, anga-jînd si notorietatea revistei România literarà, publicînd interviul la 5 iulie 1990, si-a arogat dreptul de a absolvi pe un criminal caracterizat ca Iliescu (dacà pe culturalul Manolescu nu l-a durut inima de victimele minerilor, sà-si fi adus aminte de Biblioteca Universitarà si de Muzeul National, incendiate din ordinul aceluiasi), de a-i acorda certificat de bunà purtare, spàlîndu-l de pàcate.

Acesta este fondul problemei - cât despre neatentia cu care i-am citit interviul luat lui Iliescu, recunosc : am fost atât de neatent, încât n-am citit numele lui Toiu acolo unde nu era scris. Acest nume (scos din mânecà ?) apare abia acum, aici, în revista 22, 18-23 septembrie 1996 (si dacà l-am psihanaliza pe Manolescu ?) ; nici cititorii nu vor da de sursa Toiu, în schimb vor gàsi, negru pe alb (în România literarà din 5 iulie 1990) : "Omul cu o mare"- oricâte piruete scrobit-sifonate ar schita Candidatul Indignat ;

"2) Literatura românà de azi nu e câtusi de putin un volum proletcultist."

Încà o afirmatie fàrà acoperire (îmi aduce aminte de ràposatul Ivasiuc). Dacà "nu e câtusi de putin un volum proletcultist"- sà-l reediteze!, D. Micu ar fi fericit Ori sà-l publice în foileton, în România literarà - cititorii ar constata cât de "neproletcultist" este ;

"3) N-am comentat nici un roman al d-lui Dinu Sàraru".

Este înduiosàtoare (în final, întristàtoare) fuga lui N. Manolescu de adevàr. Nicàiri, niciodatà nu-l acuzasem de a fi comentat "un roman al d-lui Sàraru" (subl. mea, P.G.), ci asa cum poate vedea cititorul (de astà datà multumiri Gabrielei Adamesteanu pentru alàturarea textelor!), am grafiat, limpede : "nemembria de partid nu-l împiedecase sà scrie scandalos de elogios despre () inexistentul literator dar vajnic activist : Dinu Sàraru". Aici N. Manolescu se apropie de N. Breban : ca si acela mai întâi falsificà bine-bine citatul, apoi îl combate - puternic ! ;

"4) Elogiile pe care le-as fi adus literaturii d-lui Dumitru Popescu (subl. mea, ca si mai sus, la "dl. Sàraru") nu existà decât în amintirea d-lui Goma : cele douà cronici (s.m.) pe care le-am consacrat romanelor acestuia încercau sà fie exacte si erau foarte rezervate În cronicele mele era vorba despre càrti si despre autori, fàrà altà discriminare decât cea esteticà. Functia politicà a d-lui Popescu din acel moment nu intra în discutie" (subl. mea, P.G.).

Aceeasi evitare a adevàrului, prin exact aceleasi manevre diversioniste intrate în sângele rezistentilor prin culturà : ca si în cazul lui Màgureanu ; în al lui Iliescu (bine : îl pun si pe D-l Sàraru - hai sà-l adaug si pe alt domn al lui Manolescu : "d-l" Vasile Nicolescu - comentat si el favorabil, tot în numele "nediscriminàrii - decât este-tice") - în legàturà cu Dumitru Popescu-Dumnezeu, i-am reprosat lui Nicolae Manolescu indiferenta eticà ce l-a fàcut sà-i ia în seamà, sà dialogheze public - deci sà-i legitimeze (tot public) - cu insi profund odiosi care au tiranizat exact cultura pe care o fàcea Manolescu (nu mai este nevoie sà spun pe cine si ce a tiranizat Organul màgurean).

În acesti aproape sapte ani de când îl interpelez (din momentul iresponsabilului interviu luat lui Iliescu, imediat dupà Întâia Mineria-dà, în iunie 1990) N. Manolescu îmi dà replica pentru prima oarà (desigur, va fi si ultima). Fiindcà el nu dialogheazà decât cu persoane ce nu-l vor întreba, ele, de sànàtate - ca Iliescu, Voican (cele cinci pagini de revistà puse la dispozitia sfertodoctului clytorindìc, în România literarà, pentru a se làbàrta cu "Scrisoare càtre Paul Goma" fiind, în fapt, continuarea interviului cu Iliescu), iar în cazurile de exceptie, ca acesta,când, în sfârsit, catadicseste sà dea replica, o dà (foarte) alàturi.

 

Nicolae Manolescu a avut dreptate sà se simtà atins de afirmatia mea în legàturà cu "inteligenta normalà" a d-sale. As fi putut càuta alt termen, însà, în text, subiectul logic nu era Manolescu, ci renuntarea (mea) la candidaturà. As fi putut formula astfel :"Nicolae Manolescu are o stràlucità inteligentà - dar cu eclipse (cu lipsuri, ar zice un tovaràs, chiar nemembru de partid ; cu gàuri ; cu pete - tàrcatà, ar zice un altul aplecat spre sinteze)".

M-am mai exprimat despre aceste cusururi structurale - pentru cà tin de eticà - ale stràlucitului estet : când se ocupà de càrti, sà le spun: normale (nu ale lui Popescu-Dumnezeu, Vasile Nicolescu, Sàraru) poate fi stràlucitor (de inteligentà) ; când scrie "fàrà altà discriminare decât cea esteticà" (cum a fàcut cu Popescu-Dumnezeu), Manolescu devine fulgeràtor searbàd, plicticos, otova, cu picioarele strâmbe, nefrumos - si, vai : neinteligent. Se vede cà scrierea cu altà mânà, cu alt stilou se pedepseste totdeauna - chiar dacà imaculatul ambidextru se preface a nu fi mâncat - si usturoi ; cu niciuna din mâini

În màrginirea mea, nu am înteles niciodatà, deci nu am acceptat "impartialitatea - decât esteticà"- de aceea zic :

Chiar dacà Dumitru Popescu-Dumnezeu ar fi scris romane valoroase (ca ale lui Breban), iar ca "functie politicà" ar fi fost ceea ce a si fost : Ministru al Securitàtii Culturii (cea slujità atât de zelos de N. Manolescu), tot nu ar fi meritat sà i se pomeneascà numele într-o revistà culturalà, cu atât mai putin sà i se facà onoarea unei cronici literare. Tocmai, pentru cà ar fi fost consfintità noua lege a lor, a cenzorilor : oricare tovaràs absolvent al cursurilor de alfabetizare poate scrie-citi, deci poate deveni si el tovaràs scriitor. Cu atât mai vârtos tovaràsii nostri îndrumàtori (Al. Simion, Bucuroiu, Màciucà, Eugen Florescu) ! Însà pentru N. Manolescu "functia politicà a d-lui (subl. mea) Popescu nu intra în discutie". Cum asa, "nu intra în discutie" ? De ce sà nu intre în discutie ? Trebuia sà precizeze : "discutia-dialogul" lui cu Popescu-Dumnezeu ! Sà fi scris el (Manolescu) chiar despre orice autor ?; chiar despre orice carte, obiect-carte sà fie ? Da de unde ! Este cunoscutà Metoda Manolescu : tàcerea pàstratà, întinsà, teoretizatà, imitatà de ucenici - asupra unor scriitori, asupra unor càrti. Numai cà acelea, spre deosebire de ale dl-ui Popescu erau bune, oricum : constituiau literaturà, nu delicte literaturnice, nu maculaturà de stat si de partid. De ce vajnicul nemembru de partid nu-i va fi aplicat si teroristului de partid al culturii "Metoda Manolescu"? Asa sà-l fi sfàtuit, si de acea datà, celàlalt mare anticomunist pe nume Toiu C. (autor al càrtii Moartea în pàdure, variatiune pe tema Vânàtoarei de lupi a lui Petru Dumitriu, mult-pretuitul) ? Asa l-a sfàtuit alt bun prieten al sàu, D. R. Popescu, presedintele ales de Ceausescu al Uniunii Scriitorilor ? Ori poate a tras cu ochiul la Breban : acestuia fiindu-i indiferentà "functia politicà a d-lui general de Securitate, Plesità" - dacà-i favoriza o vizà de càlàtorie (lui, "exilatului cu dublà cetàtenie si pasaport german")?

 

N. Manolescu, dîndu-mi replica, a folosit ticuri mentale proprii activistilor de partid lucrînd pe tàrâmul literaturii. Nu a tinut seama cà eu, nici când mà aflam în România, nu eram de-al lor (si, atentie, pe-atunci ei erau "cei buni"). Nu si-a dat seama cà nu îl pune la punct pe Dimisianu ori pe Eugen Barbu ; pe Iorgulescu ori pe Ungheanu - cu totii de-ai lui, chiar atunci când fàceau parte din alt grup, din altà gascà. Eu, indiferent de valoarea sau nonvaloarea prozelor mele, spre deosebire de el si de-ai lui, sânt un om liber, gândesc liber, iar în libertatea mea, folosesc, în gând, în vorbà, în scris adevàrul - cel de care N. Manolescu si ai sài colegi de breaslà se tem ca dracul de tàmâie; adevàrul pe care într-atâta l-au incifrat, l-au codificat, l-au nàclàit, l-au ametit, încât acum, la bàtrânete, nici nu-l mai percep.

Astfel - nu altfel - judec jalnica replicà datà mie în 22

Dacà îmi va cere dovezi în sprijinul afirmatiilor (cele contes-tîndu-i inteligenta) nu voi face decât sà repet ce s-a publicat în volumul Scrisori întredeschise, Familia Oradea, 1995 :

- Nu a fost deloc un semn de inteligentà din partea lui N. Manolescu - ba chiar dimpotrivà - publicarea, în primul numàr liber al României literare (28 decembrie 1989), a unei cronici la volumul din BPT al Anei Blandiana, cea interzisà vreme de nouà luni ; nici, în numàrul din 6 ianuarie 1990, scoaterea la ivealà a cronicii la V. Em. Galan - ce ce sà mai vorbim de reabilitarea (în douà numere consecutive) a Canaliei Canale purtînd numele Petru Dumitriu. Astfel de scrieri se aflau în sertarul scriitorului (nemembru de partid) Manolescu? Aceasta sà-i fi fost "tàcerea (sub comunism) elocventà" cu care se laudà ? Sà ne mai miràm cà nemembrul în chestie a negat importanta si "utilitatea" samizdatului în România (pretinzînd cà, la noi, tot ce a fost de valoare a fost publicat) ? ;

sà fi fost un semn de inteligentà apàrarea - în fata lui O. Paler - a programului exclusiv culturalist al României literare ?;

semn de inteligentà : interviul luat lui Iliescu ?; dar cronica binevoitoare la o carte de box a lui Jacob Popper, cunoscut si prin faptul cà îi denuntase Americanilor pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca, vinovati de "coniventà cu legionarii" ?; semn de inteligentà sà fi fost publicarea "dosarului de securitate" al lui Voican - pe de o parte, fals grosolan, pe de alta : piatrà aruncatà în gràdina "adresan-tului" - iar ca încoronare a stupiditàtii-inteligente, în chapeau-ul de prezentare sà aparà urmàtoarea oroare :

"Cititorii vor putea afla, cu aceastà ocazie, cum functionau unele din masinàriile represivei institutii ceausiste (subl. mea, P.G.)" - ca si cum ambii sài pàrinti : Sabina si Petru Apolzan ar fi fost arestati, umiliti, chinuiti, în anii 50, de "Securitatea ceausistà" si nu de Securitatea purà si simplà.

- În fine : semn de inteligentà sà fi fost tàcerea lui Manolescu (deci si a României literare) fatà de Monica Lovinescu si de Virgil Ierunca, pàrintii sài spirituali, cei ce l-au apàrat, l-au sustinut, l-au justificat, l-au acoperit cu autoritatea lor chiar si atunci când el o lua razna cu nediscriminarea - decât esteticà" si comitea nikisme dintre cele mai ràumirositoare (precum plecàciunile în directia lui Popescu-Dumnezeu, precum frecventarea casei lui Gogu Ràdulescu - dealtfel în bunà companie : Blandiana, Dinescu, Dimisianu, Zaciu)? Au trecut doi (si dacà trei ?) ani de directorat pânà când Manolescu sà publice dialoguri cu ei, - angajate de Gheorghe Grigurcu, excelent ca totdeauna, însà colaborator extern

Iatà cum functiona aiuritoarea "nediscriminare - decât esteticà". Erau luati în seamà - în România literarà !- criminalii Iliescu si Voican, nulitàtile Edgar Reichmann, Jacob Popper, colaborationistii Milos, Uscàtescu, Petru Dumitriu, Paul Dimitriu - dar nu Monica Lovinescu ; nu Virgil Ierunca - si în nici un caz Ion Negoitescu.

În încheiere, Nicolae Manolescu scrie :

"() radical si intratabil cum se aratà a fi dintotdeauna, domnia sa (vorba fiind de domnia-mea - nota mea) este un excelent polemist, dar nu cred cà va fi vreodatà si om politic".

Dezolat : am sà-l contrazic încà o datà pe N. Manolescu :

Nu, nu sânt màcar modest polemist, darmite unul excelent ; si în românà termenul vine din greacà si se referà la ràzboi ; la înfruntare. Or ràzboiul-înfruntarea (ca si amoriul) se face numai în doi. Când unul zbiarà, urlà, njurà", iar celàlalt, vizatul, tace sapte ani, iar când deschide gura, vorbeste despre orice si (despre) contrariul, dar nu ràspunde la interpelàri- asta nu este polemicà, iar njuràtorul" (cel care a urlat adevàruri) nu poate fi polemist ;

Nicolae Manolescu nu crede cà voi fi vreodatà om politic (în acceptia sa) Foarte bine, nici nu era nevoie de credinta lui : textul de renuntare la candidaturà înmânat lui de Gabriela Adamesteanu - întru documentare si adnotare - îl devansase, stàtea dovadà :

Cine mai renuntà, azi, chiar si la iluzia de putere ?

 

Încà în vara anului 1990 am aflat ce întelege N. Manolescu prin politica cea detestatà de el, respinsà, chiar negatà pânàcu un trimestru în urmà, când devenise director al României literare :

Excluderea cu desàvârsire a moralei din intentii, din fapte ; din cuget, din simtiri.

Stiu, din declaratiile fàcute presei, care este omul politic pe care îl imità (fiindcà de admirat, îl admirà pe Maiorescu) : Gutà Tàtàràscu, cel mai lipsit de caracter, de coloanà vertebralà dintre mult prea-numerosii imorali/amorali politicieni români.

Eu, naiv, ca om nepolitic ce sânt, cred în continuare cà "alian-tele de circumstantà, compromisurile în politicà" (am citat iar din N. Manolescu, recitez : "despre care nu cred cà este potrivit sà polemizez - aici si acum" - cum sà fie potrivit, aici-acum ?) sunt acele rele necesare, la care oamenii politici - adevàrati - recurg numai în ultima instantà, numai în disperare de cauzà - în nici un caz nu-si fac din ele program.

Or Manolescu, înainte de a fi aflat cà, fireste, nu poti face politicà numai cu moralà, dar sà faci politicà fàrà moralà nu este posibil - se aratà sigur si ràspândeste cu sigurantà de sine printre analfabeti si printre orbi indiferenta eticà.

Eu nu cred în aceastà doctrinà". Ba sânt, "radical, intratabil, dintotdeauna" (ultimul citat din N. Manolescu) împotriva unei astfel de monstruozitàti a gândirii.

 

Doamnà,

 

Multumindu-và cu anticipatie pentru publicarea acestui text în 22, và salut,

Paul Goma

 

*) Desigur, pentru cà multumisem cu anticipatie. Gabriela Adamesteanu a refuzat sà publice textul de mai sus. Motivînd lipsa de spatiu.

 

 

 

 

 

 

Paris, 9 august 1996

 

(Timpul pe luna mai 96)

 

În Timpul pe luna mai 96, Dl. Val Condurache, în textul "Pe banii nostri" scrie negru pe alb :

()"Nu stiu dacà romanul d-lui Tepeneag ar fi adus la faliment editura Humanitas, nu am o imagine prea clarà despre piata de carte din România. Stiu cà si dl. Paul Goma a incriminat editura Humanitas de topirea unei pàrti din tiraj. O spun, deocamdatà în soaptà : si dl. Tepeneag si dl. Goma au, în România, un public destul de restrâns. Ei nu sînt în situatia de a negocia, cu trei edituri deodatà, încheierea unui contract. Autori stimabili prin efortul lor, fie estetizant, fie politic, ei nu sînt populari (). Nici unul nici altul nu scriu càrti vandabile. Editura care investeste în ei nu-si propune sà câstige ceva, nici màcar sà-si scoatà banii : e bucuroasà dacà nu a pierdut prea mult".

Fragmentul citat cu fidelitate este simptomatic pentru confuzia, amalgamul, delirul de care au fost cuprinse condeiele unor scriitori practicînd (de la 89 !) jurnalismul. Iatà :

l. Eu nu contest afirmatia D-lui (bine : d-lui) Val Condurache : "Dl. Tepeneag si dl. Goma au, în România, un public destul de restrâns". Nu o contest, pentru cà sânt un om normal si, dupà ce m-am informat, accept si afirm (si aici) în cunostintà de cauzà.

Plictiseala : autorul afirmatiei (din Timpul) tocmai ne asigurase - re-citez : "nu am o imagine prea clarà despre piata de carte din România" - ceea ce nu-l împiedecà de a propune lectorilor însetati de informatii demne de încredere provenite din surse oneste (si, desigur, la rându-le, informate) o imagine falsà, deformatà - si deformatoare.

Din aceastà "usoarà contradictie - peste care trec", cum ar spune un personaj de-al lui Caragiale (din ce în ce mai actual), se naste întrebarea - naivà, recunosc : dacà un scriitor-jurnalist nu are "o imagine prea clarà" despre ceva - cum poate explica cititorilor limpezimea acelui ceva (pe care el nu si l-a explicat vreodatà si nici nu are de gând sà o facà în viitor) ?;

2. Dl. Val Condurache scrie - re-citez : "Stiu cà si dl. Paul Goma a incriminat editura Humanitas de topirea unei pàrti din tiraj".

Cum sà nu stie (contrariul ar fi fost de mirare : doar Timpul a publicat scrisoarea càtre Liviu Antonesei în care mà plângeam de editorii Liiceanu, Sorescu, Saka ? Are perfectà dreptate Dl. Condurache: am incriminat topirea - însà nu "a unei pàrti din tiraj", cum scrie D-sa, ("cel care nu are o imagine prea clarà despre"), ci : cvasitotalitatea tirajului, retras de pe piatà si depozitat din iunie 90 pânà în iulie 92. Fiindcà în România, tarà fàrà càrti, sà distrugi càrti - oricâte "imperative economice" ar fi invocate - este o crimà. Revenind : dacà a avut vreo îndoialà în privinta acuzatiei mele, ar fi trebuit sà i se risipeascà : poate D-sa afirma cu mâna pe inimà cà a vàzut, la Iasi, màcar coperta acelei càrti, scoasà de Humanitas, în iunie 1990 ? Fireste, nu-l întreb dacà a si ràsfoit-o, (nici vorbà s-o cumpere), eu fiind, vorba D-sale, un scriitor nevandabil (în traducere : care nu se vinde) ; si fireste, aici nu este vorba doar de cartea mea - ci de o carte ;

3. Maniera (era sà spun : stilisticà - bine : stilisticà sà fie) a D-lui Val Condurache de a folosi termeni cu sens viciat (în româneste, a incrimina a càpàtat si acceptia de a acuza pe nedrept), de a trece la altceva, fàrà a fi explicat afirmatiile precedente (de unde, dacà nu are o imagine prea clarà ?), îl conduce pe cititor la "concluzia"- cea care mà priveste pe mine : Goma l-a acuzat (pe nedrept) pe Liiceanu de a fi distrus doar "o parte din tiraj" (dar nu spune, Doamne-fereste, al càrei càrti - spun eu, din nou : Culoarea curcubeului, volum de màrturie despre 1977, moment în care scriitorii români aprobau "sugestiile" partidului si ale Securitàtii privitoare la drepturile omului - ei, da : si ale scriitorului agitate de doar doi caraghiosi, vorba lui N. Manolescu : Negoitescu si Goma). Or Goma, scriitor ne-vandabil, este si ne-credibil, fiindcà nu este în situatia de a negocia, cu trei edituri deodatà, încheierea unui contract ! Ce legàturà va fi avînd Goma cu "negocierea (cu trei edituri !)" - numai Dl. Val Condurache stie - cum sà nu stie, dacà a scris negru pe alb cà nu prea are o imagine clarà despre ceea ce scrie

Citind productele jurnalistice ale prea-multor scriitori (ce pânà la 22 decembrie fix nu fàceau, Doamne-fereste, "politicà" - ce, erau prosti ? - iar când li s-a dat voie de la primàrie au au crezut cà, din moment ce ei scriserà o viatà-ntreagà, ce mare scofalà sà scrie si la gazetà), nu mà pot împiedeca sà-mi aduc aminte ce spunea Caragiale - în urmà cu un secol - despre jurnalistul la român

Cum sântem cititi (mie-mi spui ?), las nescrisà, aici, spusa lui Caragiale - cutremuràtor de actualà.*)

P. G.

*) Fragment dintr-o scrisoare adresatà lui Liviu Antonesei, spre publicare, în Timpul. Redactorul sef mi-a ràspuns, prin postà, cà el nu face nici un fel de cenzurà, dar are sà-i arate lui Val Condurache pasajul de scrisoare privindu-l.

Motiv pentru care reproduc aici esentialul. Ca sà ràmânà.

[an error occurred while processing this directive]