"L-AM LAUDAT CAT AM PUTUT PENTRU CA VROIAM CU ORICE PRET CA GOMA SA AIBA SUCCES..."

Dumitru TEPENEAG în dialog cu Farcas JENÖ (I)

     Farkas : Stenograma convorbirii d-stră cu ofiterul de securitate, publicată în Adevărul literar si artistic, demonstrează clar că autoritătile erau perfect constiente de importanta si de pericolul unei noi avangarde românesti. A te împotrivi dogmelor realismului socialist însemna a fi “dusman al poporului ”. Cât de constient erati cei care ati participat atunci direct la formularea onirismului că  ceea ce faceti este mai mult un act politic decât estetic ?
     Tepeneag: Nu sunt nici măcar acum convins că lansarea formulei onirice era mai degrabă un act politic decât estetic. Asa gândeau  jurnalistii de la Europa liberă, în frunte cu Iacob Popper si Monica Lovinescu. Pentru că nu întelegeau că onirismul structural românesc era un curent literar în toată puterea cuvântului cu pretentii de autonomie fată de suprarealism. Bineînteles că până la urmă totul, mai ales într-o dictatură ( dar si într-o democratie) are semnificatie politică ; dar asta nu înseamnă că politicul avea o pondere mai mare decât esteticul în cazul acestei grupări literare.
     Si mai trebuie precizat ceva : după 1964 si, mai ales, după 1968, realismul socialist nu mai avea aceeasi fortă dogmatică ca mai înainte, aceea din anii s’50.Teoretic, e drept, era încă greu să i te opui. În practica literară însă, în deosebi în poezie, dar deseori si în proză, realismul socialist nu mai era respectat de aproape  nici unul din scriitorii cât de cât de valoare. Partidul cerea, din când în când, să fie onorat si cântat, si multi scriitori o făceau, mai mult ca să câstige bani sau nu stiu ce privilegii decât de frică. Adevărul e că frica era mai degrabă un alibi decât o motivare reală. Asta e cel mai greu de înteles pentru cei care n-au trăit direct anii aceia. Dumneavoastră, de pildă, erati foarte tânăr. Iar cei de la Europa liberă se aflau foarte departe.
    Dacă adoptai o pozitie pasivă si discretă puteai să te strecori fără să fii silit să faci concesii estetice. Uneori nici măcar politice. Pot să dau exemple nenumărate. În ce mă priveste, eu nu numai că refuzam să fac vreo concesie de ordin politic si mă situam clar în opozitie, dar  si pe plan estetic eram provocator venind în conflict nu numai cu Partidul, care oricum nu întelegea mare lucru, dar si cu scriitori care nu suportau noutatea scriiturii mele si a grupului meu în general. Nu pentru că nu respectam principiile realismului socialist am fost convocat la Securitate, ci pentru că vorbeam vrute si nevrute, iar în 1968 când am fost la Paris, n-am ezitat să fac tot felul de declaratii la Europa Liberă. Ca să nu mai vorbesc de sederea mea la Paris în 1970/71 când am publicat , între altele, un articol laudativ la adresa lui Goma, în Le Monde, si un altul în New York Times purtând titlul “ România-tara unde a gândi e o crimă ”( Rumanian - Where Thinking Is a Crime ).Era titlul redactiei americane, dar ce contează....eu îl semnam. La întoarcerea în tară, mi-a fost interzis să mai public, dar nimic mai mult. Nici măcar la Securitate nu m-au mai convocat. Stiau că mă voi tine de cuvânt, asa cum i–am amenintat la ultima întâlnire, si nu voi veni decât sub mandat de arestare. De intimidat, au mai încercat ei să mă intimideze ! De pildă, eram încă la Paris când mi-au făcut o perchezitie acasă, la maică-mea, unde aveam domiciliul legal . Au pretins că actionează în virtutea unui mandat de arestare, ceea ce era o minciună : când m-am întors, o lună mai târziu, nici gând să mă mai aresteze. Vedeti asa dar că în anii aceia, anii - Ceausescu, Securitatea nu mai era atotputernică, era probabil controlată de Partid si de Ceausescu însusi care se temea de ea. Deh, de ce i–a fost frică, tot n-a scăpat !....
     Farkas : În Istoria românilor, publicată recent de Institutul European, Catherine Durandin aminteste deseori numele dvs., referindu-se la atitudinea grupului oniric pe care o consideră drept una politică. ” Cred oare avangardele că vor putea schimba această lume care apare ? Ele încearcă măcar să inventeze diferenta si riscă mult... ” afirmă autoarea. Rare sunt curentele literare care intră în tratatele de istorie. Onirismul apare aici pe larg comentat. În consecintă este clar si pentru specialistii străini că politicul si esteticul nu puteau fi disociate nici în cazul onirismul estetic. Vreti, nu vreti tentativa onirică a intrat deci în istorie. Cum vedeti această intrare în istorie ?
     Tepeneag : Eu nu pretind că un istoric nu poate avea o privire politică asupra grupului oniric si chiar asupra curentului oniric. Dar politizarea excesivă mă calcă pe nervi. Chiar si atunci, în anii 6O, mă agasa această  obstinată politizare practicată de Europa Liberă,  desi în felul ăsta intram în contradictie cu mine însumi. Aveam interminabile discutii cu Dimov pe tema asta. Dintre noi doi, eu eram cel care împingeam la politizare si-l luasem pe Goma   ( fost puscărias politic si scriitor cenzurat ) sub oblăduirea grupului. Dimov vroia să ne mentinem în limitele stricte ale esteticului. Fără concesii, dar si fără amestec în politică. si avea dreptate ! Dar asta e o altă temă de discutie, n-o putem expedia în două-trei fraze. Deocamdată vreau să spun că, cel putin în anii 6O si-apoi în continuare, în anii 7O, la Paris, până prin 1979, când Goma m-a dezamăgit, si nu numai el...mă rog, până atunci avusesem o activitate politică foarte vie si care m-a si împiedicat în bună măsură să-mi fac literatura pe care vroiam s-o fac. Remarcati că  literatura mea a  rămas în toti anii aceia în afara politicii. Numai dacă aveai privirea obsedată a unui Bulă al politicii puteai să vezi în proza mea de atunci vreo realitate politică.
 Dacă grupul oniric avea si o semnificatie politică  se datoreste în primul rând faptului că era un grup. Autoritătile comuniste aveau oroare de tot ce era grup, fractiune, opinie împărtăsită de un colectiv. Adeziunea la Partid trebuia să fie unanimă, totală. Eventual, o persoană singură, aparent izolată, putea avea păreri  diferite, dar nu un grup. Un grup care se opunea era imediat calificat drept dusmănos. În procesele din anii 5O, nimeni n-a fost condamnat ca persoană individuală, toti cei târâti în procese făceau parte dintr-un grup sau  o grupare pregătind... un complot ; acuzatii erau judecati pe loturi. În felul acesta, nimeni nu era condamnat pentru delict de opinie ( care nu exista ca atare în legislatia epocii) ci pentru uneltiri împotriva securitătii statului, pentru complot etc. A declara la Europa Liberă existenta grupului oniric era o adevărată provocare. Si până atunci eram un grup, dar niciodată recunoscuti ca grup. Abia după declaratia mea la radio, după masa rotundă de la Amfiteatru si, mai ales, după atacurile din Scânteia si Contemporanul am devenit grupul oniric si am căpătat o oarecare importantă politică. Un timp chiar si cuvântul oniric a fost interzis !
    În 1968, Ceausescu nu avea nici un chef de scandal politico-literar. Avea el alte griji pe cap ! Asa că noi am căutat înfruntarea, cu lumânarea. Mai ales eu, sustinut de Ivănceanu si combătut de Dimov. Din păcate eu aveam mai multă putere de convingere decât Dimov. Cum făceam tot felul de chestii care mai de care mai provocatoare fără să mi se întâmple nimic, ceilalti membri ai grupului se lăsau mai degrabă convinsi de mine decât de Dimov, el însusi raliindu-se până la urmă.- Tu orice-ai face  cazi tot în picioare ! zicea nu stiu cine...Ceea ce nu prea era adevărat, pentru că mi-am rupt o mână si un picior, iar pe planul celălalt, pur politic m-am trezit în exil si fără cetătenie. Într-o scrisoare expediată în 1975 din tară, Goma îsi bătea joc de regretele mele de-a fi pierdut cetătenia român ( regrete exprimate de altfel destul de pudic) punând în gura unor anonimi fraza : - Dă doamne să mi se întâmple si mie nenorocirea care i s-a întâmplat lui Tepeneag !... Cum de nu mi-am dat seama că de fapt făcea o proiectare tipică ! si încă de-atunci nu avea decât un gând : să părăsească România. Opozitia lui la regim îl făcuse celebru în Europa ( asa credea el, de fapt era celebru mai mult la Europa Liberă...), bătălia era câstigată, el nu vroia să câstige si războiul. Nu stiu cum de-am putut să fiu atât de naiv...Eu chiar vroiam să câstig războiul ? Naiv si orgolios...Când am înteles cum stau lucrurile, m-am retras complet din luptă.


L-AM LAUDAT CAT AM PUTUT PENTRU CA VROIAM CU ORICE PRET CA GOMA SA AIBA SUCCES..."

Dumitru TEPENEAG în dialog cu Farcas JENÖ (I)

(urmare din numărul trecut)

Farkas: În aceeasi carte pot fi citite si câteva fraze ale dvs. de prezentare a romanului Ostinato al lui Paul Goma, care poate fi considerat - spuneti dvs. -“ ca o reflectare literară a destabilizării începută în România în anii 1963-1964”. Putea să se destabilizeze ceva care nu a fost nicicând stabil, decât prin fortă militară si politienească ? Istoria socialismului nu este oare o istorie a unei permanente destabilizării ?
Tepeneag: După cum reiese din cele spuse mai sus, s-ar părea că eu chiar credeam în eficacitatea gesturilor mele într-un plan care depăsea individul. E complicat de analizat acum, după atâtia ani. Mi-aduc aminte că în discutiile cu Dimov pe tema asta, ca să-l conving, îi spuneam ceea ce stia si el si anume că pe plan strict literar nu vom putea avea niciodată răsunetul din planul politic. Vroiam deci gloria cu orice pret ? În Un român la Paris, precum si în scrisorile adresate lui Dieter Schlesak (pe care le voi publica în curând) pomenesc de complexul erostratic si de exhibitionismul meu funciar, dar si de nevoia de trăire spirituală intensă („aleg dictatura, pentru că libertatea mă dizolvă...”).Cert e că nu puteam să cred că mai avea rost să continui lupta stând bine mersi la Paris. Din nici un punct de vedere ! Dar cum să explici asta celor pentru care această luptă era un mijloc de trai (fără riscuri!) sau / si o justificare existentială. S-ar fi arătat indignati si mi-ar fi explicat că Europa Liberă e singura sursă de informatie exactă pentru cei din Est, etc. Mă rog , asa si era...
Am scris despre Ostinato, mai întâi un Gutachten pentru editura Suhrkamp care, ca să se hotărască, avea nevoie de părerea cuiva din tară, nu din exil. S-ar putea ca referatul meu să fi fost într-adevăr decisiv pentru publicare. Oricum, Ostinato a fost cartea prin care scriitorul Goma a fost lansat pe piata occidentală. Apoi am publicat articolul din Le Monde. L-am lăudat cât am putut, pentru că vroiam cu orice pret ca Goma să aibă succes. El era arma principală în acest război pe care îl duceam don-quichoteste cu regimul ceausist. Europa Liberă era cutia de rezonantă, foarte importantă, desigur, dar care amplifica, exagera, nu inventa faptele de opozitie la regim. Trebuia ca faptele acestea să se fi întâmplat, să aibă o existentă reală. Grupul oniric se împrăstiase, acum Goma era centrul atentiei. E adevărat că nici grupul oniric si nici măcar Goma n-au reusit să destabilizeze regimul. Pentru că „nu a fost nicicând stabil”?
Poate că aveti dreptate. Dar în cazul ăsta, o reusită ar fi fost să se demonstreze tocmai asertiunea aceasta : că era un regim instabil si, pentru a se mentine, avea deci nevoie de teroare. Cărtile lui Goma din vremea aceea, fără a fi niste capodopere ale literaturii române, aveau totusi meritul de-a demasca această situatie. De aceea le-am sprijinit din toate puterile. În definitiv, nu e Goma de vină că eu îmi făceam în privinta lui, a persoanei sale, tot felul de iluzii, că as fi vrut să facă el ce n-a făcut nimeni, mai precis nici un scriitor : să fie un martir. Vreau să spun că scriind referatul si articolul am exagerat valoarea literară si umană a lui Goma pentru că asta servea de minune intereselor mele. M–am slujit de Goma. Si pe urmă m-am supărat că de fapt si el se slujise de mine ! Amuzant, nu ?
Din păcate, nu e deloc amuzant. Am creat, cu ajutorul bineînteles si al altora si în primul rând al Europei Libere, un fel de Golem. Că Goma n-a vrut să fie un martir e de înteles si nu i se poate reprosa. Numai că propaganda pe care am făcut-o în jurul lui a dus la înăltarea unei statui de argilă care n-a mai putut fi oprită în elanul ei haotic către putere. Ce putere ? El însusi nu stie prea bine. Deocamdată puterea de-a face rău, de-a împrosca în jur venin. Ar fi vrut puterea si poate că încă râvneste la ea si nu-si dă seama că nu era făcut pentru a o avea. Nu are nici destulă inteligentă politică si nici stăpânire de sine. E doar viclean si de rea credintă, ceea ce desigur l-ar fi putut ajuta mai ales să cucerească puterea, cu conditia însă de-a se duce, încă de la început , în România. Ori el, bietul de el, a asteptat să fie invitat !..N-a trecut Rubiconul.
Farkas: În continuare, Catherine Durandin scrie : “Tepeneag se întreabă până unde va merge marea răbdare a intelectualilor care refuză să fie transformati în scribi.” Iată că în acest an a si apărut o carte pe care ati dedicat-o acestei probleme. E vorba de Călătorie neizbutită (Cartea Românească, 1998), carte ce va isca, probabil, reactii nu dintre cele mai pasnice din partea confratilor. Un scriitor (să nu spun din exil, căci nu mai există această categorie din moment ce oricine poate reveni în tară oricând doreste, până la repatrierea definitivă !) care trăieste la Paris îsi poate oare permite să se situeze “pe plan ontologic si nu moral“ când construieste o împărtire pe specii, clase, subclase etc. a scriitorilor din România si în sens larg din Europa de Est ? Ceea ce deranjează, cred eu, în acest „tabel al lui Mendeleev” pe care îl faceti este că, în functie de numărul atomilor (adică a compromisurilor necesare sau inconstiente) iese la iveală cât se poate de clar structura caracteristică si complexă a elementelor, în cazul de fată a scriitorilor români. „Marea răbdare” ar putea constitui o nouă coordonată în tabel ? Dar „scribul” ?
Tepeneag : Ontologicul e neutru. Consideratii despre gradul de intensitate a fiintei le poate face oricine. M-am situat pe plan ontologic nu numai ca să evit tonul moralizator sau acuzator - tonul lui Goma ! - dar si din alte motive pe care am încercat să le explic la un mod hegelian, dar probabil n-am fost destul de clar. Poate că nu e aici locul de-a insista asupra fundamentării, să-i zicem filozofice, a unghiului meu de vedere : dacă n-am reusit în carte, nu văd de ce as reusi acum ; iar dacă totusi am reusit, n-as face decât să mă repet. Aceleasi idei , de altfel, le–am expus, sper cu ceva mai multă claritate, într-o „comunicare” tinută la un colocviu UNESCO, organizat anul trecut în România. Conferinta mea a fost publicată, împreună cu altele, în Caiete critice 1-4 (122-125)/1998.
Farkas : În introducere, de fapt în textul conferintei de la Timisoara, faceti o diferentiere netă între „opozant”, „disident” si „rezistent”, în termeni de dramaturgie si de romanesc : personaj de tragedie, de tragi-comedie si de Bildungsroman. Eu as zice că acesta din urmă ar fi mai degrabă un personaj de operă cu diverse măsti pe care le schimbă în functie de necesităti. ”Disidentul poate prelungi lupta, cu conditia de-a nu se transforma în opozant ca Goma”. Cum se fac delimitările si trecerile ?
Tepeneag :Pentru că pomeniti de „tabelul lui Mendeleev” stiti că există elemente care au fost greu de detectat, pentru că nu puteau exista indépendant, în stare naturală : au tendinta să se combine între ele. Delimitările mele sunt criticabile, ameliorabile. În realitatea epocii totul era foarte complex. Ce m-a interesat în primul rând când am propus cele trei categorii a fost să atrag atentia că e abuziv si inoperabil să comentăm epoca slujindu-ne de o singură categorie. Din moment ce se acceptă pluralitatea categorială, e deja un mare pas înainte. Iesim din viziunea manicheistă pe care o aveau si detinătorii puterii ideologice si adversarii lor, mai ales din exil. Războiul rece a fost un război de propagandă. Nici unii nici altii nu vroiau să accepte nici termenul nici implicatiile sale. Adversarii sfârsesc prin a se asemăna. Vor să aibă dreptate totală, sunt intoleranti, gândesc în alb si negru. Gândirea manicheistă e binară. Pentru acest tip de gândire, formele de împotrivire la dictatură nu pot fi multiple. Deja „scandalul” începe aici. Cum vreti apoi să se admită că rezistentii, cei care s-au opus prin tăcere ori chiar făcând unele compromisuri, au contribuit în mai mare măsură la “îmblânzirea” regimului decât cei care s-au opus direct (opozantii) sau indirect (disidentii).
Nu sunt singurul care gândesc asa. Si l-am citat întotdeauna pe Alexandru George pe care îl admir tocmai pentru că are curajul să gândească cu capul său si să spună exact ce gândeste. Ce contează că se înseală, ca si mine de altfel, din când în când !...
Farkas : În scrierile dvs. revine deseori figura lui Miron Radu Paraschivescu. În carte îl calificati drept „disident român tipic”. El a publicat primele texte ale oniristilor, există deci si o nostalgie în evocarea acestei personalităti. Pe de altă parte M.R.P. a făcut si el o serie de compromisuri, dar si el “s-a abătut de la linia partidului”. Această disidentă este deosebită si de cea a dvs.
Tepeneag : Nu el a publicat primele texte ale lui Dimov sau ale mele. În revista lui, mai precis în suplimentul din revista Ramuri de care se ocupa, a debutat, cred, doar Mazilescu. Bineînteles că am publicat si eu acolo (Orasul cu păuni) si Dimov sau, mai ales, Ivănceanu care era favoritul patronului. Când M.R.P. a zmuls de la Barbu cenaclul (de tineret de pe lângă revista Luceafărul) - din păcate nu pentru mult timp - Vintilă Ivănceanu a devenit secretarul cenaclului.
M.R.P. este disidentul tipic (eu nici nu mă pot socoti disident :nu m-am abătut niciodată de la linia partidului, pentru simplu motiv că n-am fost niciodată în partid).Se pare că a intrat în P.C.R. încă din ilegalitate, dinainte de război. Din jurnalul său, publicat fragmentar, mai întâi la Paris ( datorită eforturilor mele si ale Monicăi Lovinescu care l-a tradus împreună cu Cella Minart, jurnalistă la R.F.I.), iar acum (integral ?) si în tară, reiese că M.R.P. a intrat în contradictie cu partidul său , prima oară în momentul pactului Ribentrop-Molotov. Era un disident tipic si pentru că niciodată n-a împins protestul până a părăsi partidul ori a provoca eliminarea sa din partid sau chiar din tară. Cum a făcut Goma care a devenit destul de repede opozant. Sau Breban care, după ce-a iesit din partid, s-a transformat într-un rezistent.


Dar intr-un dialog cu Dieter Schlesak tot el nuanteaza (legatura externa)


Vrei sa te inscrii in grupul de discutie

"Cine citeste Goma?"

goma-readers arhivele grupului Gazduit de eGroups.com

Inapoi la PG