locatie articol

 

ROMÂNIA LITERARĂ NR. 38 din 23 septembrie 1998

Paul Goma: Scrisoare deschisă

Paris, 15(22) august 1998

Dragă Grigurcu,

Am citit cu sentimente amestecate cronica literară De la Ecaterina Lovinescu la Ion Caraion publicată în România literară din 1-7 iulie 1998. Am înteles că volumul Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat, Ed.Humanitas, 1998, ti-a răscolit amintiri neplăcute-plăcute de la Institutul de literatură în care ai intrat si ai iesit în acelasi an, 1954; am mai înteles că ai fost impresionat găsindu-te personaj al cărtii, sub pseudonimul (neliterar) "studentul Misu", cel care o viza pe văduva marelui Lovinescu... Ce nu am înteles: calificativul: "exceptionala evocare", acordat produsului editorial recenzat. Atât de grijuliu, atât de (uneori excesiv de) cumpănit cu expresia, de astă dată pari a-i acorda volumului "înalta pretuire" si pentru că esti personaj... Această dragoste care ne leagă încearcă să reconstituie un asasinat. Victimă: Ecaterina Bălăcioiu, fosta sotie a lui E. Lovinescu si mamă a Monicăi Lovinescu; călău: Securitatea. Or ce (si cum ) îi propune-impune cititorului - mai ales celui care (din fericire!) nu cunoaste Molohul, cum bine îi zici Securitătii - atât semnatara reconstituirii în chestiune, cât si cronicarul volumului publicat la Humanitas? Adevărat: ai intuit constructia specială a cărtii si logica si mai specială a iscălitoarei - dar atât. Dovadă: titlul cronicii D-tale poartă inadecvatul titlu: De la Ecaterina Lovinescu la Ion Caraion. Cu acest pret ai trecut senin peste contradictii, ca să extragi cu forcepsul "contrapunctul", cum îi spui episodului Caraion. In mod programatic, deliberat, semnatara "reconstituirii" a rezumat, buimaclie, informatii inexistente, le-a înecat în sos de "se pare că...", a falsificat alegru datele problemei, s-a încurcat în propria-i "anchetă". De exemplu: la pag. 268 scrie negru pe alb: "(Hamzea) este ultimul supravietuitor al grupului", iar peste două paragrafe: "nu mai existau decît doi supravietuitori: Valentina Sestopalis, prietena lui Stelian Diaconescu (Ion Caraion) (...) si Adrian Hamzea". Asa cum nu simtise nevoia să argumenteze afirmatiile, nu a simtit nevoia nici de a i se adresa... celui de al doilea supravietuitor, sotia "acuzatului". Icălitoreasa "exceptionalei evocări" (citat din Grigurcu) a alcătuit, sub sigla Humanitas, dosarul, nu al alcătuitorului dosarelor, al Răului Absolut, numit Securitate, ci, surprinzător: tot al unei victime, prezentată, aici, abuziv, calomnios, fără nici o probă ca auxiliar al călăului.
Cum "lucrează" iscălitoarea Reconstituirii unui asasinat?
De o parte a barierei plasează victima: Ecaterina Bălăcioiu, văduva lui E. Lovinescu: persecutată, urmărită, arestată "pentru nimic" (vai, 99,99% din arestatii Securitătii erau pentru... aceeasi vină); introdusă într-un lot fabricat de Securitate (vai, 95% din "loturi" purtau aceeasi marcă); trimisă în închisoare, i se refuză medicamentele strict necesare si asistenta medicală elementară (vai, detinutii politici aveau acelasi regim); în cele din urmă îsi dă sufletul, iar trupul ei cel mult chinuit este aruncat în groapa comună...; de cealaltă parte (mai corect ar fi: în partea opusă - D- ta ai înteles perfect pre-judecata semnatarei "reconstituirii" cînd ai vorbit de "contrapunct") împliticita semnătoreasă de la Humanitas îl tintuieste pe Ion Caraion! Iar ca să nu lipsească o culme a neobrăzării, se apucă să numere pe degete coloanele din Dictionarul Zaciu dedicate poetului, întrebându-se, cu o nesfârsită subtilitate, dacă le merita...
Tot nu pătrund titlul cronicii D-tale: De la Ecaterina Lovinescu la Ion Caraion. Ce trebuie să înteleagă cititorul României literare prin: Da la...la... ? - citez din textul semnat: Gheorghe Grigurcu:
"Drama Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu are, în opinia Doinei Jela si un soi de contrapunct, care este cazul Ion Caraion (...) Apropiat al bătrânei doamne, care-l tratează cu afectiunea cuvenită unui fiu, acesta devine nu mai putin o manifestare a absurdului, a unui absurd la pătrat, am putea spune, deoarece, victimă neîndoielnică si el a comunismului, pare a se fi transformat într-un complice al acestuia (...) Dar nu putem trece usor peste un fapt foarte posibil si anume că Ion Caraion a scris înainte de plecarea sa în Occident, la porunca Securitătii, pagini calomnioase, impardonabile, despre vechii săi prieteni Monica Lovinescu si Virgil Ierunca precum si despre mama Monicăi (sublinierile îmi apartin, P.G.). Ce fel de adevăr propui în comentariul D-tale, dragă Grigurcu? In ciuda îndoielilor exprimate mai încolo printr-un tic stilistic: , în final, ca un avocătel care n-a citit dosarul (altfel: pâinea lui Dumnezeu!), soliciti pentru clientul întâmplător circumstante atenuante: "să mai asteptăm unele mărturii, să mai facem unele investigatii", cerând "o întelegere adecvată". Si totusi, înclini, cu durere, cu sfâsiere ("un fapt foarte posibil") - să crezi că, re-citez: "Ion Caraion a scris înainte de plecarea în Occident, la porunca Securitătii, pagini..." etc., etc... Ca să acceptăm ceea ce asterni, negru-pe alb, sub semnătură, în România literară, va trebui să răspunzi la două chestiuni:
1. Cum ai ajuns la această concluzie? Ce întrebare: din volumul Reconstituirea unui asasinat, editat de Humanitas! Bine, dar cum gândeste Grigurcu? Din moment ce Humanitas propune o reconstituire, iscălitoarea volumului era obligată să producă probe din arhivele pe care se laudă că le-a consultat - potrivit cărora " Ion Caraion a scris înainte de plecarea în Occident, la porunca Securitătii..., cum scrii D-ta atât de frumos în România literară.
Or asemenea probe nu există în volum; nu ne sunt prezentate. Iscălitoreasa "reconstituirii" publicată de Liiceanu nu are decât să afirme ce-i trece prin cap, n-are decât să scrie după dictare ce i se suflă la ureche - nu e prima ispravă falsificatoare a editurii care nu se poate dezbăra de obiceiurile Maicii sale : Editura Politică a lui Valer Roman (ultima ispravă, cronologic, fiind chiar Cartea neagră a comunismului), însă D-ta, Grigurcu, nu ai voie să te iei orbeste, prosteste, după o oaie capie ca alcătuitoreasa "anchetei";
2. Ce anume contin "paginile calomnioase, impardonabile despre vechii săi prieteni Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, precum si despre mama Monicăi"? Nu ni se comunică. Dacă este lăudabilă grija de a nu o răni pe Monica Lovinescu repetându-le în carte, nu există nici un motiv de a i se acorda editurii Humanitas si slujbasilor ei "anchetatori" încă un cec în alb, acoperind lipsa de probe a afirmatiei iresponsabile, inacceptabile: Caraion ar fi scris ce a scris pentru... a obtine pasaport de emigrare!
Dacă tot te-ai aplecat asupra "atrocelor suferinte îndurate de autorul Cântecelor negre" (s-a observat: e un citat din textul D-tale), de ce nu te-ai interesat pe lângă apropiatii poetului? Ai fi aflat ceea ce stiau atât cei din exil cât si cei rămasi în România: Ion Caraion nu voia să plece din tară! In care caz nu a existat nici "târgul" cu pasaportul.
Ca unul care urmăreste cu ochi neadormit "miscarea literară" - si, care, totusi, mai si citeste România literară în care colaborează regulat - erai obligat să citesti si altceva decât editorialul lui N. Manolescu din 26 nov./97. Iar dacă ti-a fost practic imposibil să cunosti cronica iubitului si stimatului nostru prieten comun Z.Ornea la acelasi volum (a apărut la trei săptămâni după a D-tale), nu se poate să nu-ti fi căzut ochii pe textul Adrianei Bittel: Rana, după atâtia ani... (R.l. din 20-26 mai 1998). Ai fi observat prudenta, retinerea, normalitatea: nici unul nu s-a luat după impresiile impresionistei bine dirijate care semnează volumul Această dragoste... A. Bittel si Z.Ornea nu pomenesc nici de "faptul foarte posibil" al scrierii jurnalului "la porunca Securitătii", cum atât de rotunjitor te exprimi, nici de bănuiala pusă indirect în gura lui Adrian Hamzea că Ion Caraion ar fi fost, în acelasi pret, hot de poeme! Numai o iscălitoreasă precum humanitasioata instrumentatoare a dosarului Caraion (necesarul contrapunct, dragă Grigurcu) putea să vehiculeze asemenea liicenităti!
Deci nu te-ai gândit nici o clipă că Ion Caraion - plin de păcate, ca noi toti, însă nu cele inventate la Liiceanu, în bucătărie (si, ce tristete: întărite de Manolescu) - nu voia să părăsească aria limbii române (ca un arghezian ce era, ca un caraionian ce este...), deci nu avea ce negocia?
Nu te-ai gândit că un grafoman de geniu ca Ion Caraion nu avea nevoie să... fure poezii? Cu câte scrisese "în cap", la puscărie, ar fi umplut, pe lângă folclorul penitenciar si "opera completă" a saisprezece poeti consacrati. Dacă nu te-ai gândit - atunci foarte rău pentru D- ta.

Inapoi, la originea scandalului: la putină vreme după stabilirea în Elvetia, Săptămâna, organ al Securitătii, a început să publice, în foileton, Jurnalul lui Caraion. Un prim scop al lui Eugen Barbu si al locotenentilor săi: Ulieru, Chiuzbaian, Dan Ciachir, V.C.Tudor a fost atins: cei încondeiati, s-au supărat!
Aveau dreptate? Dacă erau calomniati, bine-nteles că aveau - în măsura în care calomnia se traduce prin (citez din DEX): "Afirmatie mincinoasă (subl. mea, P.G.) si tendentioasă făcută cu scopul de a discredita onoarea sau reputatia cuiva".
Nu am de unde sti - si n-are importantă - dacă ceea ce a publicat Săptămâna, organ al organului MAI era conceput si desăvârsit ca jurnal ori ca altfel de scriere. Pentru a continua dezbaterea, să admitem că ceea ce scrisese Caraion făcea parte dintr-un jurnal al său... Printre numerosii întepati eram si eu. Nu mi-au procurat o deosebită plăcere cele scrise, însă afirmatiile sale nu erau nemincinoase, dar nici mincinoase (vizau calitatea literaturii mele - despre care oricine poate să se exprime, chiar fără să o fi citit, cazul si al lui, el însă detinea judecata de la Marin Preda), nu le-am pus la inimă. Cu totul altfel stau lucrurile cu Monica Lovinescu: despre ea Jurnalul lui Caraion făcea afirmatii ce nu tineau de talentul literar, nici de culoarea ochilor, nici de felul în care răspunde la salut. In acest caz, Caraion a colportat (prin Jurnal) un zvon dintre cele mai odioase. Care anume? Pentru ca cititorul să judece dacă acea calomnie justifică această pedepsire, ar fi fost absolut necesar să existe în "reconstituire".
Firesc, vine întrebarea: Răspuns: .
Eu voi trece la întrebarea pe care si-o pune orice fost detinut politic: Răspunsul este: .
Fiindcă cele-zece-porunci ale puscăriasului sunt... douăsprezece: a unsprezecea: , a douăsprezecea:
Detinutul odată eliberat, n-are decât să-si pună pe hârtie amintirile - dar nu sub formă de jurnal, ci... deghizate: "Jurnalul fericirii" i-a spus Steinhardt - si s-a ales "doar" cu confiscarea unei variante (o alta, cea care a ajuns la Virgil Ierunca a fost purtată de Virgil Tănase, de Marie-France Ionesco si de mine prin Bucuresti, până la debarasarea de urmăritori si depunerea la "cutia postală": un diplomat belgian); Ioan D. Sîrbu i-a dat un titlu... de fictiune: "Jurnalul unui jurnalist fără jurnal"; până si Soljenitîn, desi rus, a fost si el prudent, intitulându-si volumul de memorii: "Stejarul si vitelul".
De ce a fost omorât de Securitate obscurul Gheorghe Ursu? Doar fiindcă era un necunoscut, cum îsi dau cu presupusul tot felul de improvizati "comentatori" care nu stiu ce comentează? Da de unde! Ci pentru că al său jurnal confiscat era jurnal-jurnal. Or, pentru securisti, "un jurnal spune totdeauna adevărul: când îi demască pe dusmani, începând cu autorul jurnalului; când ne înjură pe noi si orânduirea noastră".
Să nu se uite că securistii aveau/au, despre literatură, notiuni putine, dar fixe - "ca să fie usor memorizate si pe loc aplicate". Iată, după opinia mea, eroarea lui Caraion, adevărata si singura lui vină: în ciuda faptului că fusese detinut politic (si nu o singură dată), a tinut jurnal, susceptibil de a ajunge în mâna Securitătii - or în acest caz, nu riscă doar diaristul, ci si persoanele desemnate în jurnal. Nu cunosc persecutiile la care vor fi fost supuse acestea, în România. Chiar dacă Securitatea nu s-a slujit de Jurnalul lui Caraion decât pentru... exterior, vina poetului nu devine mai mică.
Nu se poate spune că Monica Lovinescu, aflată la Paris, ar fi suferit din pricina a ceea ce scria Caraion. Nici chiar Ecaterina Bălăcioiu - ea se prăpădise cu mult înainte de scrierea acestui jurnal. Numai că în cazul familiei Lovinescu nu se poate vorbi în termeni de teroare politienească - ci de atingere a onoarei. Chiar dacă Ion Caraion, când asternea acele lucruri pe hârtie nu avea în vedere publicarea lor într-un viitor apropiat, nu trebuie absolvit de vina de a fi dat credibilitate, prin prestigiul său scriitoricesc si de apropiat al familiei Lovinescu unei bârfe murdare circulând în Bucuresti. Monica Lovinescu ar fi fost perfect îndreptătită să-l întrebe pe Caraion dacă are dovezi în sprijinul afirmatiilor sale.
Nu stiu dacă a făcut-o, nu stiu ce i s-a răspuns.

Dragă Grigurcu,

Te întrebai: "Cine poate să-l judece fără tresărire pe insul supus unor grozăvii fără să le fi încercat si el"?
Această judecată este valabilă pentru D-ta, care n-ai cunoscut nici un minut de închisoare, nu si pentru mine. Eu însă, acceptând Securitatea (dealtfel am scris acest lucru, în nunumărate rânduri), nu are nevoie de declaratiile de recuoastere a "crimelor" imputate banditului anchetat - "recunoaste" ea singură, în locul lui, ba îl condamnă înainte ca el să fi fost arestat!, înclin să cred că Ion Caraion, fire veninoasă, ar fi fost capabil să scrie asa ceva. In schimb, nu accept cu nici un chip teza lui Liiceanu, amplificată în prepublicare de Gabriela Adamesteanu în 22, sustinută de N. Manolescu în editorialul amintit din România literară, de Matei Călinescu - tot în 22, (din 16 iunie/98, unde în deplină necunostintă de cauză si cu o superficialitate egalată doar de aerul de superioritate al unui demn ucenic al lui Paul Georgescu, vorbeste de "figura ambiguă a mostrului" (...) "sărmanul Stelian Diaconescu"!); Si de D-ta, Grigurcu, în cronica literară în care repeti copilăreste, nu doar neadevărul, ci ticălosia potrivit căreia Caraion ar fi scris Jurnal-ul pentru Securitate! Este adevărat: nici unul dintre voi cei enumerati mai sus (la care trebuie adăugati Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, autorii morali ai volumului iscălit de o întâmplătoare trecătoare pe ulita lor) nu ati făcut închisoare. Dar cu totii sunteti scriitori, pentru Dumnezeu! Iar un scriitor - mai ales un ne-poet - este olbigat să se transpună în orice persoană-personaj, în orice situatie. Apoi nu este nevoie să fiti autori de romane politiste (dar Dostoievski?), nici să iubiti peste poate "genul", pentru a răspunde la întrebarea: Cui foloseste crima?" Chestiune de logică elementară: "Există o legătură de la cauză la efect: scrierea jurnalului - pasaport pentru Occident?" Nu există decât în ceata din care se hrăneste persoana iscălitoare a "documentului istoric" comandat si lansat cu tam-tam la Humanitas.
Oare Ion Caraion, omul, nu va fi adunat suficientă antipatie (ba chiar si multă invidie, ca să punem lucrurile la locul lor), pentru a adăuga la grelele sale păcate si această inventie: că si-a scris jurnalul din ordinul Securitătii - a, dar nu asa, de dorul lelii, pentru a rămâne la arhivele pelino-măgurene, ci... pentru a primi, în schimb, un pasaport (pe care nu-l dorea)?
Si pentru că fiecare îsi dă cu presupusul în această chestiune, fie-mi îngăduită si mie o ipoteză:
Ion Caraion a cedat nevoii de a tine jurnal (o eroare - am explicat mai sus în ce constă). Nu voia să emigreze, dealtfel îsi amenajase un cuib mai mult decât confortabil la Bucuresti, unde cu sprijinul hotărâtor al lui Marin Preda publica aproape tot ce asternea pe hârtie. Dar sotia sa, Valentina îl convinge să se rupă de România - în interesul fetitei lor.
Să presupunem că mai degrabă moartea prietenului si protectorului său, Marin Preda a provocat hotărârea de a pleca din tară. In care caz, putem bănui: în safe-ul lui Preda, fortat imediat după moartea sa si golit de manuscrise (se vorbeste de un alt roman, de un jurnal al lui M.P.) va fi fost furat de Securitate si Jurnalul lui Caraion. Doar asa se vorbea-scria: tot ce tine de închisoare, în Cel mai iubit dintre pământeni îi fusese povestit autorului de Caraion.
Incă o dată: cui îi slujeste ca Ion Caraion (să presupunem că n-ar fi fost un foarte mare poet) să fie portretizat, nu doar ca ceea ce a si fost, ca om - ci ca un monstru, vorba suavului si nesimtitorului la cuvinte Matei Călinescu?

In încheiere o întrebare în trei volete adresată lui Gheorghe Grigurcu:
1. Cu ai cui ochi citise Grigurcu, în vara anului 1991, în Contemporanul, textul meu Capra si Căprarul: cu ochii lui Breban - ori cu ochii nimănui: interviul din Apostrof, 1992, fiind dovada că vorbea despre ceea ce nu cunostea?;
2. Cu ai cui ochi citise Grigurcu, în primăvara anului 1997 Jurnal-ul meu : cu ochii lui D.C. Mihăilescu, Stefănescu, Buduca, Pruteanu - care nu citiseră ceea ce combăteau de mama focului?;
3. Cu ai cui ochi a citit Grigurcu "reconstituirea" amintită: cu ochii Monicăi Lovinescu, ai lui Virgil Ierunca, ai lui Liiceanu, Adamesteanu, Manolescu? Fireste, nu astept răspuns. S-au adunat deja trei întrebări.

Paul Goma

N.R. Constatăm cu surprindere că textul de mai sus încredintat nouă de dl. Paul Goma apare simultan si în Cotidianul. Atragem atentia autorului că a procedat incorect si îl rugăm ca în viitor să respecte uzantele unanim acceptate în presă.


Inapoi la index@ob