Betia invectivelor

Am scris toamna trecuta un articol despre betia superlativelor (v. ,Romania literara", nr. 43/1996), fenomen pe care il socoteam una din expresiile carentei generale a spiritului critic din societatea romaneasca. Aceeasi carenta determina si alt fenomen, betia invectivelor, acesta mai saritor in ochi, in momentul de fata, decit primul, printr-o activare brusca si de proportii. Voi face si in legatura cu el citeva observatii.
Sa arat insa mai intii de ce pun cele doua ,betii" pe seama deficitului de spirit critic. In primul caz situatia este clara, dar in al doilea poate mai putin, pentru ca se iveste intrebarea: invectivele, ocara, violentele de limbaj incriminator nu sint forme ale spiritului critic, ba chiar ale unuia manifestat in exces? Voi raspunde ca lucrurile stau astfel numai in aparenta si ca acolo unde sint invective cel mai adesea nu este si spirit critic. Spiritul critic este o atitudine intemeiata pe ratiune, pe logica, pe rigoare, el nu inseamna neaparat respingere, negare, ci demers orientat lucid spre descoperirea si impunerea adevarului. Adevarul este tinta absoluta a spiritului critic. Or, imprecatorii, minuitorii de invective tocmai pe adevar nu pun cine stie ce pret. Impulsionati de umori, de sentimente si resentimente, de obscure complexe nerezolvate sau, prea adesea, de purul interes cinic, nu adevarul tin ei sa-l promoveze ci propriile reprezentari malformate despre fapte si oameni.
O vreme dupa 1989, insultele, delatiunea calomnioasa, acuzatiile false cele mai grave, cum ar fi tradarea de tara, santajul pe baza dosarului de la securitate, injuria triviala si birfa de suburbie, toate acestea si inca altele la fel erau, in presa noastra in sfirsit necenzurata, apanajul ,Romaniei mari", al ,Europei" (defuncte?) si, nu de putine ori, al foilor tiparite de Paunescu. Ce se urmarea era un prea straveziu obiectiv politic: compromiterea opozitiei democratice, incepind cu liderii ei cei mai redutabili, cum era Corneliu Coposu, ca si a tuturor intelectualilor notorii care macar schitasera, intr-o forma sau alta, un gest de opunere sau de neadeziune la vechiul regim.
Acum spiritul imundelor publicatii amintite s-a revarsat si in paginile altora si in cele ale unor carti. C. V. Tudor, Ilie Neacsu nu mai sint singuri, ba se poate spune ca incep sa fie serios concurati cu aceleasi arme si in chiar terenul in care se credeau imbatabili.
Ii concureaza de pilda un Nicolae Iliescu intr-un jurnal in care, aluziv dar cu adresa indubitabila, l-a numit pe Corneliu Coposu ,un Fane Spoitoru al politicii" de la noi, ceea ce nu este doar o infamie ci si o prostie. Tot astfel in campania pe care o duce in ,Literatorul" impotriva lui Alex. Stefanescu. Nu numai ca il calomniaza pe critic, fapta pentru care va fi nevoit sa raspunda in justitie, dar mai si sustine ca este in posesia unei liste cu ,peste 21 de intelectuali" care cer ,arestarea grabnica" a colegului nostru. Iata ce poate sa apara nu in ,Romania mare", unde amenintarea cu bagarea dupa gratii a adversarului era oarecum la locul sau, ci intr-o revista de cultura condusa de doi importanti critici literari. Frumos! Noi asteptam in continuare darea in vileag a listei lui Iliescu (Nicolae). Oricum, in ce ma priveste, mi-e greu sa leg manifestarile publicistice de acum ale lui N. Iliescu de imaginea tinarului prevenitor, de perfecta urbanitate, pe care l-am cunoscut in redactia ,Romaniei literare", si nici de aceea a prozatorului pe care, spre deosebire de altii, il cred talentat, cum de altfel am si scris. Sint distonante, sint rupturi de personalitate a caror explicatie nu o gasesc.
Si mai greu de inteles, socanta de-a dreptul, imi apare manifestarea din ultimii ani a unui insemnat poet, unul dintre cei mai originali din citi are azi literatura noastra. Hirtia destinata tiparului nu stiu sa mai fi inregistrat, la noi cel putin, cruzimi de limbaj cum sint acelea pe care le foloseste domnia sa cind isi vitrioleaza contemporanii. Resursele asa zicind artistice ale scatologicului le-a epuizat de mult. Dar acesta e un aspect totusi benign. Cutreierat de minii enorme, arunca asupra unuia sau altuia dintre confratii sai acuzatia abominabila de crima. Nu de crima morala, si aceasta ar fi grava, ci de crima la propriu. Cutare scriitor, singur sau in complicitate, l-ar fi omorit pe altul, pur si simplu. Iar lipsa de reactie a celor astfel invinuiti, faptul ca nimeni nu-i cere sa produca si probe, pe care sustine ca le detine, il infurie si mai mult. In acest punct inclin totusi sa-i dau dreptate. Cum asa? Cineva este acuzat public de crima si tace? Nici un cuvint, nimic? Se va mai fi petrecut undeva in lume ceva asemanator? Nu cred.
In fine, citeva cuvinte, macar, si despre cazul Goma si al Jurnalului sau de curind aparut, aceasta ,carte incintatoare", cum ii apare unui erudit confrate crezut, pina deunazi, si om de gusturi subtiri. Incintatoare pentru unii, pentru altii dezgustatoare, cartea lui P. Goma impresioneaza, ca sa vorbesc astfel, prin ilogismul ei structural: din premisele pe care le asterne pentru a explica un fapt scoate concluzii la care in nici un caz nu se poate ajunge cind urmezi cursul firesc al logicii. Iata o mostra de rationament-Goma: ,Haulica a fost de cind il stiu eu (1965) o javra, un unsuros - de asta a si putut face atit de buna revista ceea, Secolul 20". Cine pune in felul acesta in relatie termenii cauza-efect, sigur ca va avea despre existenta si despre semenii sai o strimba reprezentare, daca nu una cu totul ,pe dos". Astfel se face ca demnitatea, curajul, onestitatea, spiritul de sacrificiu, valorile morale in general, nu sint acolo unde s-au aflat, in anii ceausismului, Doina Cornea, Mircea Dinescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Dumitru Tepeneag, Mihai Botez, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, N. Manolescu, Ana Blandiana, Octavian Paler, Doinas, Paleologu, Marie-France Ionesco, Buzura, Pintilie, nu acolo sint de gasit aceste valori, pentru autorul Jurnalului, pentru ca acolo el are de gasit felonia, duplicitatea, lasitatea, invidia, meschinaria, acolo e toata degradarea, toata mizeria omeneasca, acolo e, in fond, raul. Prea putini intelectuali dintre cei care s-au impotrivit, fiecare in felul sau si cit l-au tinut puterile, dictaturii ceausiste, scapa cu fata curata din Jurnalul lui Paul Goma. Printre acesti prea putini: Dan Petrescu, redactorul de carte.

Este aproape induiosatoare, prin faptul ca e atit de neascunsa, atit de la vedere, stradania lui Paul Goma de a face in jurul sau loc gol, in scopul mai mult decit transparent de a se oferi drept unic model de verticalitate morala. Pe cineva a si convins, si anume pe dl. Laszlo Alexandru, prefatatorul patetic al Jurnalului: ,un mare model al nostru" este Paul Goma pentru domnia-sa.
Actiunea de indepartare a modelelor concurente o continua Paul Goma si dupa Jurnal, lasind tot mai clar sa se vada ca aceasta i- a devenit preocuparea cardinala a vietii. Ion Diaconescu, presedintele de azi al P.N.T.C.D., omul ce are la activ 17 ani de inchisoare comunista, este pentru Paul Goma nici mai mult nici mai putin decit ,Dascalescul zilelor noastre" (v. ,Lumea libera", nr. 439, din 3 martie a.c.). In aceeasi publicatie nici parintele Staniloae, nici Noica nu sunt crutati, dar mai ales nu este crutat Corneliu Coposu, caci trebuia sa se ajunga si la el. De ce? Pentru ca la anuntarea nastrusnicei intentii a lui Goma de a candida la presedintie ar fi reactionat negativ: ,Prima reactie a unui om politic din tara a fost a lui C. Coposu. Prompta, iritata, categorica: Goma nu are nici o sansa". Dar cum sa fi reactionat altfel Corneliu Coposu? Avea Goma vreo sansa si, la urma urmei, merita sa aiba vreo sansa acela care azi ii reproseaza presedintelui ales ca nu i-a arestat, ca prima masura politica dupa luarea puterii, pe Iliescu, Roman si Magureanu? De ce nu a facut Emil Constantinescu acest pas? Simplu: ,...nu-l lasa sfaturile pe patul de moarte ale lui C. Coposu".
Sa ne imaginam o clipa inimaginabilul: jurnalul lui Goma tradus in strainatate intr-o limba de circulatie. Prin ce ar putea interesa pe cititorul strain aceasta voluminoasa depozitie, aceasta carte-testament a lui Soljenitin al nostru? Prin nimic, ar fi unii tentati sa raspunda: nici o idee mare in ea si, de fapt, nici o idee ci numai anecdotica rancuniera si platire de polite. Presupusul cititor strain ar ridica din umeri. Ce-l privesc pe el toate astea? Si totusi ma gindesc ca l-ar interesa prin ceva, pe cititorul strain, jurnalul lui Goma. L-ar interesa prin imaginea sinistra pe care o aduce asupra unei intelectualitati fara intelect, fosgaitoare, penibila viermuire a unei lumi acefale, fara spiritualitate si fara lege morala.
Citeam recent, intr-un ziar, o declaratie a ministrului polonez al securitatii peste care s-a trecut prea usor. El avertiza ca serviciile secrete rusesti, diplomatia rusa manevreaza in fel si chip pentru a inculca Occidentului ideea ca nu merita sa acorde atentie tarilor europene din est, ale caror ,elite sint fie corupte, fie loiale vechilor conducatori". In ce ne priveste, nu e nevoie de altii pentru a ne compromite elitele. O facem noi insine si o facem mai bine.
Gabriel Dimisianu

Locatie articol

 

 

Gaura din arhive
Arhiva Uniunii Scriitorilor

Stiu ca periodicele Uniunii Scriitorilor mai cu seama Romania literara, au publicat documente din arhive - relative la "evenimente din trecut(ul destul de) indepartat", din literatura romana, de asemenea legate de evenimente contemporane, insa petrecute la altii, de pilda, la rusi: imi amintesc, de procesele-verbale ale unor sedinte de excludere - printre cei dati afara fiind si Soljenitin.

Nu am stire sa se fi dat publicitatii in Romania literara, organ al Uniunii Scriitorilor din Romania a procesului-verbal al excluderii mele din aprilie 1977. Desigur, afirmatia aceasta este sub rezerva: eu, interesatul, nu am aflat ca un astfel de document sa fi fost reprodus, asa cum s-ar fi cuvenit.

Pentru ca tot am adus vorba de arhivele Uniunii Scriitorilor din Romania, ii propun lui Laurentiu Ulici ca, in loc sa ma tot invite la "congrese ale scriitorilor din diaspora" (si ce-ar fi daca scriitorii romani ar invata romaneste?) - sa inceapa prin a face ceea ce trebuia sa faca de cand a preluat sefia Uniunii Scriitorilor: lumina in Pivnita Scriitorilor.

In ceea ce ma priveste, cer sa fie facute publice documente legate de urmatoarele evenimente:

1. Sedinta de partid a U.S. din RSR consecutiva invadarii Cehoslovaciei (august 1968). Reamintesc: atunci au fost dezbatute cererile a cinci (numai?) scriitori de a fi primiti in PCR, astfel sa aiba dreptul de a intra in Brigazile Patriotice si de a primi arme impotriva rusilor. Postulantii erau (dupa cate imi amintesc): 1. Mariana Costescu,
2. Aurel Dragos Munteanu, 3. Paul Schuster, 4. Adrian Paunescu, 5. Alexandru Ivasiuc, 6. Paul Goma.
Este imperios necesar (necesitatea dateaza din ianuarie 1990, de sub presedintia lui Mircea Dinescu) sa se afle, potrivit documentelor, ce s-a petrecut atunci, cine a fost implicat si ce a facut-spus fiecare. Prea multe "variante" ale intamplarii au fost avansate, prea multe neadevaruri au fost afirmate cu tarie. Atat scriitorii, cat si cititorii au dreptul sa cunoasca adevarul. Nu este vorba, in aceasta tacere, doar de o "uitare" nevinovata din partea Uniunii Scriitorilor, ci de una intentionata. Astept sa fiu desmintit, prin publicarea integrala a documentelor legate de primirea in partid, in 24(?) august 1968 a celor sase (sa fi fost mai multi?) scriitori;
2. Cer sa se dea publicitatii dosarul interzicerii mele de a mai publica - incepand din martie-aprilie 1970 - de a se scrie despre mine, de a mi se pomeni numele, de a putea face traduceri (victime: si sotia si socrul meu, traducatori diplomati). Eu, "interesatul", nu cunosc - in afara efectelor (interzicerea care a facut din mine scriitorul cu cel mai indelungat stagiu de... tacere-fortata in propria-mi tara - pe timpul lui Ceausescu: sapte ani si opt luni) decat "impresiile" redactorilor Editurii Cartea Romaneasca: Al. Paleologu, Mircea Ciobanu, Geta Dimisianu, Magdalena Bedrosian-Popescu si Dumitru Tepeneag. Anume: romanul Usa noastra cea de toate zilele, predat spre publicare, ar fi "continut" aluzii - dusmanoase la adresa lui Ceausescu si a sotiei sale - acuzatie formulata de Al. Ivasiuc, desmintita doar de Al. Paleologu, insa luata in seama de Mihai Gafita si de Marin Preda. Acesta din urma, ca director, a hotarat respingerea manuscrisului. A trecut (din 1970, de la interzicere) aproape un sfert de secol, pana sa aflu, din volumul Confesiuni violente (1994, ed. Du Style - vezi pagina 199) de Nicolae Breban varianta Ivasiuc a "culpei" - anume: Elena Ceausescu, in campanie de colectivizare, a ajuns intr-un sat unde un taran, ca sa nu "adere", s-a prefacut mort, Ceauseasca i-a tras o palma, mortul a sarit in picioare... Aceasta intamplare - relateaza Breban (dupa relatarea lui Ivasiuc) - ar fi fost povestita de Tita Chiper, iar eu (Goma) o bagasem in carte! Fireste, ajungand aici, prietenul si colegul de puscarie Sasa Ivasiuc s-a pornit intr-o diatriba violenta impotriva lui Goma cel care introdusese intr-o carte o anecdota - astfel periclitand libertatea sotiei sale, Tita! Or, nu se afla in Usa... - nici in vreo alta carte a mea - o scena care sa aduca, macar pe departe, cu cea povestita de Tita Chiper (mortul palmuit de Ceauseasca).
Asadar: Ivasiuc - acuzatorul principal - nu citise cartea (altfel ar fi observat ca nu exista vreun mort trezit de palma Ceauseascai) -, dar a cerut respingerea manuscrisului (un eufemism, desigur); Gafita - a citit (cum sa nu citeasca, el?), insa a consimtit la "varianta Ivasiuc"; Marin Preda - a citit si el manuscrisul - mi-a comunicat: Reamintesc: toti redactorii erau in cunostinta de cauza (citisera textul, in urma dispozitiei lui Marin Preda, speriat de scandalul provocat de Ivasiuc, pe coridoarele editurii - atunci in localul de pe Ana Ipatescu); dintre acestia doar Al. Paleologu a contestat "ivasiuca varianta". In curand se vor implini 30 de ani de-atunci. Am dreptul sa aflu care a fost adevarul - cu ce alte "motivatii" fusesem interzis de a mai publica si cine dintre colegi (si prieteni) a dat o pustie de mana de ajutor in aceasta actiune de purificare a breslei...;
3. Am dreptul de a afla motivele pentru care, in aprilie-mai 1972, fara a fi facut cerere (decat pentru calatorie in URSS - respinsa categoric de Hobana), mi s-a cvasi-impus pasaport pentru Occident, cu tot cu nevasta si cu sfatul prietenesc de a ma face uitat pe-acolo.
Cer sa fie facute publice documentele referitoare la acest episod straniu;
4. Sa se dea publicitatii documentele referitoare la campania de presa organizata impotriva noastra, a scriitorilor implicati in miscarea pentru drepturile omului din februarie-mai 1977. Se stie ca "adunatorii de infierari" erau Ivascu si Virgil Teodorescu - si mai cine? Si cine dintre scriitorii solicitati sa condamne a refuzat sa o faca (Mircea Iorgulescu a fost unul dintre ei - cine a mai declinat "invitatia"?);
5. Cer sa se dea publicitatii toate documentele referitoare la excluderea mea din Uniunea Scriitorilor - in luna aprilie 1977, pe cand ma aflam in inchisoare. Atunci am fost dat afara nominal - nominal am asteptat sa fiu reprimit dupa decembrie 1989;
6. In sfarsit trebuie sa aflu - sa afle si cititorii scriitorilor in chestiune: dupa decembrie 1989, cine din conducerea Uniunii Scriitorilor si cu ce argumente s-a opus re-primirii nominale a scriitorilor exilati - ce fusesera exclusi pe timpul lui Ceausescu. Cer sa se comunice daca numai Uniunea Scriitorilor a fost implicata in acest refuz, numai anume persoane din conducerea ei - si care anume - ori si Ministerul Culturii, si alte ministere si comitii.
Eu, ca victima, am dreptul inalienabil sa aflu adevarul.
Uniunea Scriitorilor are obligatia sa-l faca public - doar n-o sa astepte sa mor, ca sa mi-l comunice... postum.

Paul Goma

Paris, 2 iulie 1998

Locatie articol