MONICA LOVINESCU

O PRECIZARE LA JURNALUL LUI PAUL GOMA

In legatura cu recenta aparitie a Jurnalului lui Paul Goma, tin sa precizez:

Cei care si-au inchipuit a asculta la Radio Europa Libera, de-a lungul timpului, marturiile si romanele interzise ale lui Paul Goma retransmise in seriale de Virgil Ierunca in emisiunea sa, "Povestea Vorbei", s-au inselat.

Cei care si-au inchipuit a-l auzi pe Paul Goma, el insusi cu discutii si comentarii de-a lungul saptaminilor, lunilor, anilor, la emisiunile Monicai Lovinescu, "Teze si Antiteze la Paris", s-au inselat.

De fapt, asa cum reiese din Jurnalul mai sus citat, aceasta prezenta obsesiva a lui Paul Goma in emisiunile celor doi nu reprezenta decit cel mai sigur mijloc de a-l indeparta de microfonul Europei Libere, sabotindu-l.

La prima lui conferinta de presa, la Paris, in noiembrie '77, Paul Goma a explicat agresiunea pe care o suferisem in ajun prin tenacitatea si vehementa cu care ii sustinusem, tot de la Europa Libera, miscarea sa pentru drepturile omului. A mai relatat si amenintarea unui general de securitate, in ajunul plecarii lui din Romania, ceva in genul "sa fii cuminte, ca bratul revolutiei e lung si vei avea o dovada imediat ce vei ajunge la Paris". "Dovada" a aflat-o venind direct de la aeroport la spitalul in care de-abia iesisem din coma. Cei care au crezut ca l-au auzit atunci pe Paul Goma, fie direct la Paris, fie in Romania, prin Europa Libera, s-au inselat si ei. Fusese doar o halucinatie colectiva, servind tot la denigrarea lui Paul Goma.

De adaugat nu mai am decit atit: imi pare rau ca l-am cunoscut pe Paul Goma.

Locatie articol

Inapoi la index PG


Si tot Monica Lovinescu despre acelasi Paul Goma…

 

Uitarea sta la temelia tuturor bolilor tranzitiei

Interviu realizat de GABRIELA ADAMESTEANU -

In Cartea neagra a comunismului, Romania patimeste de un contratimp istoric specific

Doamna Monica Lovinescu, va rugam sa ne spuneti cum este prezentata represiunea comunista in Romania in Cartea neagra a comunismului, aparuta in 1997 la editura Robert Laffont? Cit de exacta este informatia autorilor? Sesizeaza ei liniile esentiale ale comunismului in Romania? Daca nu, din ce motive? Ce ar trebui facut pentru a completa lacunele la o editie viitoare? Cit de mult apreciati ca s-au implicat istoricii si scriitorii romani, presa si societatea civila in aceste teme? Cit si ce s-a facut in tara? Cit s-a facut in strainatate?

Exista un "specific romanesc" care sa individualizeze crimele facute de comunisti in Romania, raportate la celelalte tari din jur? Exista perioade distincte in care acest specific s-a manifestat? Si cum?

Capitolele Cartii negre a comunismului sint scrise de autori diferiti. Se intimpla ca tocmai cel care s-a ocupat de Europa Centrala si de Sud-Est (adica si de Romania), istoricul ceh Karel Bartosek, sa fie si cel mai putin sistematic. Pare grabit, inlocuind de cele mai multe ori rigoarea istorica printr-un fel de improvizatie ziaristica. Nu-i pun in discutie competenta, cartea lui precedenta care a produs scandal in Franta (Les aveux des archives, 1996) arata ca studiind serios arhivele pe un subiect precis (cazul, demitizat, al lui Arthur London) istoricul ceh stie sa le interpreteze cu sirg si spirit inovator. Din pacate, nu asa a procedat si in Cartea neagra.

In plus, Romania patimeste in aceasta analiza si de un contratimp istoric specific. Romanii au rezistat spectacular intr-un moment cind n-aveau spectatori: imediat dupa ocupatia sovietica. In timpul rezistentei din munti, unica in Europa sovietizata, sau al proceselor prin care erau total eliminate partidele democratice, ca si elita societatii civile, Occidentul era atit de ocupat sa-si oblojeasca ranile si sa faca procesul sistemului totalitar nazist pe care-l invinsese, incit simpla idee a unui conflict la orizont spre a elibera tarile cedate Uniunii Sovietice parea aproape blasfematorie. Cind romanii se luptau in munti sau/si deveneau victime ale celor mai perfectionate metode de schingiuire si anulare psihica, ca la Pitesti, Occidentul continua sa preamareasca ajutorul fratesc al sovieticilor care - proclamau ei - salvasera Occidentul la Stalingrad. In acei ani, la Paris, oricare dintre noi, proaspeti refugiati, incerca sa alerteze mass-media se vedea tratat de fascist.

Restul Europei rasaritene si centrale isi incepea rezistenta cam in momentul in care, la noi, rezistenta era in lenta descompunere. Budapesta, Berlinul de Est, Poznanul fortau atentia Occidentului oricit de constanta i-ar fi fost inertia.

Dupa ce inchisorile au "tocat" rezistenta din Romania, ele nu si-au deschis portile decit spre a da drumul umbrelor a ceea ce fusese mai inainte esenta insasi a indirjirii. De-abia atunci s-a ivit in celelalte tari o noua forma de opozitie, slujindu-se (tactica sau sinceritate?) de ocaziile cele mai neprielnice (cum au fost acordurile de la Helsinki, din care in Est nu s-au retinut decit paragrafele consacrate drepturilor omului). Un nou termen, "disident", s-a raspindit intr-un Occident ce parea a fi invatat, in sfirsit, a privi mai putin oblic spre Est. Prin disidenta se reinventa, de bine, de rau, un embrion de societate civila, al carui protoptip ramine, fireste, Solidarnosc. Or, pe aceasta harta a disidentei e bine sa ne amintim ca noi n-am figurat decit prin Paul Goma. Singurul care a provocat, de bine, de rau, o miscare, un prim nucleu din care doar scriitorii au fost absenti. S-au manifestat apoi, fie izolat, fie tardiv. De fapt, scriitorii, cum o spun nu fara o oarecare mindrie, "rezistau prin cultura". Era, fireste, si aceasta o forma de a spune un "nu" murmurat, dar cu totul insuficient, dupa cum bine s-a vazut din 1990 incoace. Intre scriitor si publicul sau nu exista vreo solidaritate iscata din practicarea actelor interzise (a citi in samizdat era aproape tot atit de primejdios cit a scrie pentru samizdat). La noi, se crease doar o complicitate: "sopirla", facutul cu ochiul, mentalitatea impartasita a "capului ce se pleaca". Ca sabia sa "nu-l taie", nu se mai inregistrau cum s-ar fi cuvenit nici exceptiile. In Cehoslovacia, dupa ce Jan Pallach si-a dat foc, Praga a defilat cu flori spre statuia linga care isi savirsise sacrificiul. Si de atunci, in fiecare an, miini anonime infloresc locul si cinstesc amintirea. La noi, doar dupa zece ani a fost celebrat gestul fara de precedent al lui Liviu Cornel Babes, care si-a dat foc pe pirtia de ski, coborind muntele ca o torta vie. Iar Calin Nemes, imagine-cheie a revolutiei din decembrie, cu camasa lui alba ostentativ deschisa in fata pustilor represiunii, s-a sinucis cind a inteles ca revolutia pentru care fusese gata sa-si dea viata trebuia pusa intre ghilimelele dubiului. Merita sa fie paradigmatic, e numai... uitat.

De ce este rezistenta romaneasca slab reprezentata

Prezenti, deci, cind nu era nimeni sa ne observe, am devenit absenti cind ocheanele au inceput sa se indrepte asupra noastra. E o tentativa inevitabil schematica pentru a raspunde mai ales la partea a doua a intrebarii dumneavoastra.

Pentru cea de la inceput, e clar ca rezistenta romaneasca e slab reprezentata in Cartea Neagra: un paragraf despre Sighet, o pagina si jumatate despre Pitesti, citarea numelui lui Paul Goma, un alt paragraf mai scurt, si destul de nesemnificativ, cu citeva arestari mai putin semnificative a caror stire ajunsese la redactia revistei unde lucra in exil Karel Bartosek (La Nouvelle Alternative). E de vina, cum spuneam, privirea superficiala a lui Bartosek. Dar numai in parte. Polonezii, cehii, ungurii au consacrat studii dupa studii situatiei din tarile lor, trimitindu-le si publicindu-le in strainatate si in limbi de mare circulatie. Pina in 1990, noi, mai nimic. Cite un articol, cite o brosura, cind altii veneau cu sute de pagini de documente. Deci Bartosek a luat si el ce-a gasit mai la indemina: Sighetul, din pricina binemeritatei faime a "Memorialului", ce a trecut granitele tarii. Pitestiul, din pricina cartii lui Virgil Ierunca, aparuta in limba franceza, cu o prefata de Franµois Furet si imediat recenzata in cele mai de seama publicatii franceze, italiene si cehe.

Ce-ar trebui facut? Rugati istoricii nostri, daca ii avem si cit ii avem, sa umple aceasta mare lacuna (mare cit 50 de ani de istorie) nu numai printr-un articol de complement la actuala Carte Neagra.

Si, fireste, trebuie sa obtinem deschiderea arhivelor si accesul la dosare. Cita vreme raminem noi insine in uitare, nu vad de ce am reprosa altora ca... ne uita.

Dezbaterea din Franta pe tema comunismului

Cum apreciati ca a fost primita Cartea neagra a comunismului in presa franceza si de catre opinia publica din Franta? A convins sau nu ca cele doua flageluri ale secolului, fascismul si comunismul, sint echivalente prin crimele lor? Daca nu, de ce?

In ultima sa carte, Trecutul unei iluzii, Franµois Furet se oprea indelung asupra functiei campaniilor antifasciste din Occident, menite in foarte multe cazuri sa ascunda crimele comunismului, iar, in final, presimtea ca intelectualii, francezi indeosebi, nu vor putea vietui multa vreme avind ca tel doar democratia (gospodarirea prozaica a cetatii fara orizont utopic). Dezbaterea pasionata si de lunga durata din Franta, adapostita indeosebi de ziarul care mimeaza cel mai spectacular "obiectivitatea" (Le Monde), ii da in intregime dreptate. De ce in Franta comparatia dintre cele doua sisteme totalitare (nazism si comunism) stabilita dupa razboi de Hannah Arendt si de Raymond Aron - si acceptata atunci - este repusa in chestiune, crima impotriva umanitatii devenind doar apanajul nazismului, in timp ce comunismul n-ar fi savirsit decit crime -, pluralul in cazul de fata deculpabilizeaza esenta unui sistem? Tocmai acum dupa caderea zidului de la Berlin si implozia comunismului? De ce mortii, victime ale comunismului, intre 85 si 100 de milioane, nu pot valora cit cele vreo 20 de milioane ale nazismului?

Va propun citeva "ipoteze de lucru".

- Occidentul n-a suferit decit de pe urma nazismului; privita de departe, represiunea comunista poate parea si mai tolerabila si mai putin importanta.

- Colaboratorii cu ocupantul nazist au fost pedepsiti, unii, ca Robert Brasillach, platind chiar cu viata. Ca sa nu fie judecat, umilit si condamnat, Drieu la Rochelle s-a sinucis. Executiile la eliberarea Frantei s-au cifrat cu zecile de mii, ca si procesele. Cei care au preamarit Uniunea Sovietica si regimurile din Est, nu doar comunisti, dar si "tovarasi de drum", tin sa perpetueze conditia lor actuala cind se considera ca, daca s-au inselat, au facut-o doar din generozitate. Se tem ca vor fi dovediti colaboratori la o alta crima impotriva umanitatii. Se ascund deci in spatele Capitalului, spre a sterge din amintire violenta singeroasa a Manifestului comunist. Se opresc la genocidul etnic savirsit de nazisti, spre a-l putea mai lesne ignora pe cel de clasa al comunistilor. Au si semne ca o astfel de camuflare nu e imposibila. In timp ce CŽline, dupa ce a facut inchisoare in Danemarca, s-a stins din viata ca un paria, in oprobriul general, la Meudon, tot in Franta devine muzeu casa de unde Louis Aragon si Elsa Triolet trimiteau mesaje exaltate Moscovei, iar, la centenarul lui Aragon, nimeni nu recita faimoasele versuri prin care poetul implora infiintarea unui GPU in Franta. Pentru a te bucura de indulgenta generala, nici macar nu esti obligat sa ceri scuze. Dai toata vina pe Stalin si-ti clamezi generozitatea initiala. Ceea ce, de-a lungul a peste doua luni de dezbateri pe la radio, televiziune si in ziare, in jurul Cartii negre, au si facut multi dintre cei care, la un proces cu totul improbabil impotriva comunismului, ar fi riscat sa se vada implicati ca atitatori la crime.

- Intelighentia franceza are o traditie de stinga, mostenita de la Revolutia franceza. Daca nu chiar robespierriana (desi se cam intimpla), cel putin iacobina. E logic ca Franµois Furet, cel care a schimbat privirea istorica asupra Revolutiei franceze, sa dea si unul din studiile de referinta despre comunism. La un moment sau la altul, unii mai devreme, altii mai tirziu, acesti intelectuali au crezut - si sperat - ca revolutia bolsevica va intra in tiparele celei franceze, ducind-o mai departe (intelectualul francez, de mai bine de un secol, tot viseaza la baricadele de aiurea). Ceea ce se petrece la extrema stinga pare scuzabil celor care nu suporta excesele de la extrema dreapta. Intelectualii in chestiune se dezmeticisera pe rind. Acum, dupa ce esecul comunismului, a devenit palpabil, ei par a se reimpletici...

- Evident, ne-ar trebui spatiul mai multor carti pentru a enumera aberatiile si motivatiile unei atare mentalitati. Numai ca aceste carti exista. Si sint semnate - paradoxul e de data asta fericit - tocmai de intelectuali francezi, dintre care nu putini continua a-si spune de stinga: Revel, Finkielkraut, Edgar Morin, Glucksmann, Bernard-Henri LŽvy, Jacques Julliard etc. Iar dintre fostii comunisti care au devenit cei mai implacabili analisti ai acestui sistem, cine ar indrazni sa nu-i mentioneze pe Koestler, Edgar Morin, Annie Kriegel, Alain Besanµon, Franµois Furet? Interesant ca, atunci cind si-au epuizat toate instrumentele analizei "stiintifice", cei mai multi dintre ei se refera la mister, sau la patologie, "epidemie" si "virus" devenind termeni-cheie in descrierea enigmei comuniste.

Ideologia comunista nu a fost niciodata generoasa

In ce masura ideologia "generoasa" a comunismului contine in ea germenii terorii? Se poate sustine, in privinta crimelor comuniste, ca ele au fost frecvente doar in perioada de instalare, de inceput a regimului comunist si apoi acesta s-a relaxat, permitind o viata normala?

Ideologia comunista nu a fost niciodata generoasa. Inselatoare, da, generoasa, nu. Valurile de singe erau anuntate din chiar principiul de baza; e imposibil sa instalezi o dictatura absoluta (fie ea si cea dorita, a proletariatului) fara varsare de singe. Ceea ce un idealist comunist putea pretinde (cel putin pina la marile procese de la Moscova) era ca nu vor fi sacrificati "luptei de clasa" decit cei vinovati. Or, ca si in nazism, au fost loviti si suprimati, de-a valma, vinovati si nevinovati, dupa criteriile de grup etnic, de o parte, social si politic, de alta. Ipocrizia, inexistenta la nazisti (cei care citisera Mein Kampf n-aveau scuza ca nu stiau cu precizie care era programul lui Hitler), a functionat de-a lungul comunismului, dictatura n-a fost nici macar a proletariatului, ci asupra proletariatului, iar victimele n-au apartinut doar claselor dominante. De altminteri, una din trasaturile ce diferentiaza totalitarismul de orice alta forma de guvernamint (fie ea tiranie sau dictatura) este tocmai persecutarea inocentilor. Culpa precede nasterea (apartenenta la un grup etnic sau social). Ipocrizia aceasta nu se confunda cu nici o generozitate, e o trasatura agravanta si nu disculpa pe nimeni de nimic. Nici nu te dispenseaza de a-ti recunoaste greseala.

Din motivele de mai sus, si din altele, nenumarate si care ar necesita luxul nuantelor, Franta este poate singura tara din Europa apuseana care, dupa ce se demarxizase spectacular (in anii '70), pusa vreo doua decenii mai tirziu in fata evidentei esecului marxist, revine, mai atenuat, dar cu incapatinare, spre erorile trecute si le exalta. Sa mai existe oare un alt Parlament din Occident unde un prim-ministru (Jospin), interpelat tocmai asupra revelatiilor din Cartea neagra a comunismului, sa indrazneasca a sustine - si cu ce vehementa! - ca e mindru de a avea comunisti in guvern?

Pentru a raspunde la partea a doua a intrebarii dumneavoastra: evident ca, dupa valurile de teroare prin care societatea a fost decapitata de elite si de razvratiti, nu mai e nevoie de metode intensive spre a obtine supunerea neconditionata. Frica le-a ramas tuturor in epiderma. Ajungea o mica atingere (o teama de denunt, cutare nu e oare informator?, dosarul care-ti poate impiedica copiii sa faca studii, o urmarire pe strada, o punere in discutie la o sedinta de partid etc.) pentru ca teroarea sa se dezlantuie in tine. Ceea ce nu inseamna ca s-a renuntat definitiv la metodele capitale. Ele au supravietuit si in postcomunism, vezi mineriadele, de pilda.

Dupa 1990, sectorul memorialistic - singurul bogat in revelatii

Cum apreciati cartea lui Stelian Tanase Anatomia mistificarii si portretele personajelor sale? Ce alte carti-document pe aceasta tema considerati ca merita semnalate publicului romanesc?

Am scris despre cartea lui Stelian Tanase exprimindu-mi dorinta (irealista) de a o vedea integrata in programul scolar. De ce?

- Anatomia mistificarii reprezinta un model pentru prezentarea pieselor de arhiva care, spre a corespunde adevarului, se cer comentate - ceea ce Stelian Tanase a facut printr-un montaj exceptional de marturii, pagini de memorii, interviuri. Din istoria falsificata pe care am trait-o, doar comentariul se apropie de adevar, documentul brut vehiculind mai departe minciuna oficiala.

- Reconstituind un moment istoric prin punerea in context a dosarelor de ancheta, astfel de carti ar putea deschide calea spre un nou gen: romanul nefictional. Primul de acest tip, nu cu personalitati, ca in cazul procesului Noica/Pillat, ci cu personaje necunoscute marelui public, era semnat de Doina Jela si trata procesul Canalului (Cazul Nichita Dumitru). Fireste, nu e o cale obligatorie, s-ar putea insa ca impreuna cu volumele de marturii, documente, memorii, romanul nefictional sa deschida un orizont mai larg literaturii romane.

Daca pornim din 1990, am avea nevoie de o lista - din fericire lunga - spre a epuiza subiectul. Ne oprim deci numai la ultimul an: alaturi de Anatomia mistificarii, ar fi de citit ultimele memorii si jurnale, dintre care trei cel putin au fost scrise pentru clandestinitatea sertarului, cu tot ceea ce o astfel de activitate presupunea ca risc si, deci, curaj: Jurnalul Alicei Voinescu, Telejurnalul de noapte de Doina Jela si jurnalul lui Pericle Martinescu, 7 ani cit 70.

Cum, de-a lungul celei de a doua jumatati a secolului XX, realitatea a avut prostul-gust sa depaseasca fictiunea, revine literaturii si aceasta noua sarcina sau sansa sa faca verosimil neverosimilul sau, cum spunea Boileau, de atita ori reluat de Camus, "rendre le vrai vraisemblable". Fara a pretinde o clipa ca ar trebui scris numai asa si ca fictiunea a devenit inutila (ar fi o enormitate), marturisesc ca nu inteleg deloc suspiciunea pe care unii romancieri si critici o arata fata de sectorul memorialistic, singurul bogat in revelatii dupa 1990.

Nu putem ierta ceea ce am uitat

Exista interes fata de trecutul comunist in Romania sau vi se pare ca societatea tinde mai degraba sa-l ingroape in uitare si, odata cu el, si crimele lui?

|ntrebarea dumneavoastra se leaga de precedentul meu raspuns. Asa cum "memoriile" si "marturiile" incep sa fie privite cu ochi critici de literati, tot astfel evocarea trecutului e rau vazuta - cazul cel mai grav - sau privita cu indiferenta sau, in fine, cel mai curent, ignorata. Amnezia voluntara a ajuns sa ia forme aberante: nici de frig, nici de frica, nici de demolari, nici de turnatori, nici de urmariri, nici de securisti, nici de cozi la alimentara, nici de electricitatea acordata cu tiriita nu-si mai aduc aminte nu doar nostalgicii erei Ceausescu, ci si bietul om de rind, anonimul care suferea de toate acestea la un loc.

Uitarea sta la temelia tuturor bolilor tranzitiei. Uitam-iertam. De fapt nu putem ierta ceea ce am uitat. Nu sintem crestini, ci amnezici. De altminteri, tocmai pentru ca uitam fara conditii, nici nu ni se cere iertare. Am fost declarati cu totii vinovati tocmai pentru ca nimeni sa nu mai poata fi considerat vinovat. Pina si unii intelectuali exigenti au preluat sintagma, atit de gresit aplicata, cu "vinatoarea de vrajitoare". Vrajitoarele Evului Mediu erau inocente, pe cind culpabilii pe care ar trebui sa-i urmarim acum sint cu adevarat culpabili. De altminteri, nici nu-i urmarim, ceea ce simplifica lucrurile si le tine pe loc. Cind gidele primeste de nu stiu cite ori pensia victimei, cind e instalat in vile confortabile, iar victima locuieste tot in camarute de mizerie, cind gradati ai Securitatii dau interviuri si lectii de morala in presa (ultimul caz e al generalului Plesita) sau continua sa-si ameninte dusmanii refugiati pe alte meridiane, cu executii capitale, cind unii dintre cei care au reprimat revolta de la Timisoara s-au vazut reinstalati in posturi de raspundere, cind invatamintul pentru viitorii ofiteri de politie este conceput mai departe dupa calapodul ceausist, inseamna ca totul se poate repeta, piesele raminind neschimbate pe tabla de sah. Cu certitudine, societatea civila va continua sa fie sfidata, deoarece nici un "proces al comunismului" (cine mai indrazneste sa se slujeasca de o astfel de expresie?), fie el doar simbolic, n-a curatat atmosfera.

Amnezia colectiva isi poate naste monstrii ei proprii. Repetarea istoriei e doar unul dintre ei.

A cere sau a accepta reabilitarea individuala inseamna a recunoaste ca sistemul juridic comunist a fost legal

Ce opinie aveti despre procedeul "recursurilor in anulare" in cazul proceselor politice din timpul comunismului, care merg atit de lent si au provocat deja tensiuni in Romania? De ce ati refuzat recursul in anulare al procesului mamei dumneavoastra? Care credeti ca ar fi solutia normala pentru a restitui oamenilor (supravietuitori si urmasi) atit adevarul, cit si drepturile civile?

Am refuzat intr-adevar "reabilitarea" mamei, dobindita printr-un recurs in anulare care a avut loc in iunie trecut, fara ca eu sa fi fost avertizata. Refuzul meu nu provine numai din dorinta de a ramine fidela atitudinii demne a mamei mele. O priveste pe ea, dar nu numai. Principiul depaseste un caz sau altul, o persoana sau alta. A accepta acest tip de reabilitari revine la a ingadui vinovatului sa-l disculpe pe nevinovat. Or, regimul comunist trebuie invinovatit, nu victimele sale dezvinovatite. A cere sau a accepta reabilitarea individuala inseamna inevitabil a recunoaste ca sistemul juridic comunist a fost legal.

Solutia exista, au aplicat-o cehii de la bun inceput: a declara ilegala jurisprudenta comunista de la instaurarea acestui regim si pina la caderea lui, anulind astfel toate sentintele date in procesele politice. Dar absolut toate. In felul acesta, rolurile sint rasturnate, acuzatul devenind adevaratul acuzator. Reintra in drepturi nu numai fostii detinuti si familiile lor. E mai mult decit atit: se restabileste o oarecare dreptate istorica.

Sa nu ni se spuna ca "nu e momentul". Momentul a sosit de atitia ani in Cehia. E drept ca noi sintem mereu ultimii, de parca asta ar fi devenit tardiva noastra vocatie. In Cehia, lustratia a fost pusa in aplicare, in Romania punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara a fost atit de adinc inmormintat (in amintiri), incit nu mai este pomenit decit la parastasele sperantei. Pina si bulgarilor le va fi ingaduit sa-si consulte dosarele, la noi, nici majoritatea "cea buna" nu s-a grabit sa voteze aceasta lege elementara. N-avem acces la arhive pentru a ne numara cel putin mortii. Sau pentru a intelege ce s-a petrecut exact in decembrie '89.

Dar sa revenim la memoria absenta, la "imaginea" infantil reclamata (alb cind e negru, cintat cind e urlat), la toate aspectele tranzitiei noastre imobile si ale discordiei ce se da drept impacare si unire. Lista celor mai elementare doleante e prea lunga. Va propun sa incheiem cu un etc... Nu-i mai bine asa

Locatie articol

Inapoi la index PG