Pisicile lui Daneliuc

DAN C. MIHAILESCU

Definirea prin negatie

(se pomeneste de Paul Goma)

Nu mai stiu cum se numeste vechiul procedeu retoric al definirii prin negatie: nu se stie ce este un lucru, dar se stie precis ce nu este el. Ai zice ca, tot asa, exista oameni care se autodefinesc in chip esential nu atit prin ceea ce construiesc, cit prin ceea ce desfiinteaza. Prin negare, prin atac, prin lupta si dezintegrarea celuilalt. (Atentie: vorbesc despre oamenii de valoare si nu despre demolatorii de profesie, semidoctii invidiosi, sapatori, misologi si nihilisti numai atunci cind nu le pica lor ceva.) La acest fel de autodefinire si autoimpunere prin acizi asistam in cazul lui Paul Goma, de exemplu, in mod flagrant, dar si - mai subtil - la Alexandru George: asezarea (nu stiu cit de spontana si cit deliberata) impotriva curentului general de opinie. Impulsul cu pricina a fost in buna masura definitor pentru o psihologie retractila precum I.D. Sirbu, dar si pentru o natura complexata si compensata jandarmereste, precum Eugen Barbu. (Un caz aparte ar fi, aici, Arghezi, stralucind deopotriva in encomion si injurie, in lingusire, oda si blestem, in pamfletul crincen si imnica diafana.)

Evident, lucrurile abia de acum incolo se complica.

Nu am vrut decit sa schitez o rama pentru a incadra, fie si numai pentru o clipa, teribila energie colerica a lui Mircea Daneliuc, asa cum se defineste ea, prin virulenta negare, in Pisica rupta, o carte-scrisnet, o defulare, o suita de sarje compensatorii, locuirea ghimpoasa a unei memorii populate exclusiv cu taisuri. Nimic rotund, nimic impacat, nimic moale aici. Totul este inflamat (chiar si cinismul rece), urzicat sau sulfuros, intr-o neliniste cind apasatoare si plina de amenintari, cind direct exploziva. Cartea unei tristeti invariabil agresive, adeseori aplecata peste prapastia isteriei. Cartea unei ratari partiale, insa niciodata ridicata la rangul constiintei autodistructive. Cartea unui orgoliu razboinic, mereu in stare de lupta si pentru care toate micile si marile bucurii nu sint decit prilejuri de reincarcare cu venin a bateriilor. Un fel de jurnal de front (lupta cu cenzura), un lamento vehement si o pledoarie pro domo.

In orice caz, nu un roman

Nu-mi dau seama de ce autorul (sau editorul?) a optat pentru "roman". Daca ne gindim la vechea prejudecata comercial-editoriala, este cazul sa notam ca, astazi, la noi, mult mai vandabil este calificativul "memorii", sau "jurnal", decit "roman". Ma rog, s-o luam ca pe un detaliu.

Pisica rupta este o suita de amintiri agresive din trecutul imediat. O supapa pentru degajarea presiunii. Confesiunea unui eu rebel prin structura, insa "devenit huligan" prin forta draceasca a imprejurarilor.

Cititorul tinar (la care si Mircea Daneliuc se si gindeste numaidecit, de vreme ce chiar in a doua pagina a cartii se adreseaza celor "veniti dupa Marea Pacaleala din '89") se va intreba pe buna dreptate de ce oare unul dintre primii trei, patru mari regizori de film ai nostri, autorul atitor bombe (in toate acceptiile cuvintului) de la Proba de microfon la Iacob si Patul conjugal, de la Editie speciala, Cursa si Glissando la Senatorul melcilor, un regizor selectionat la festivalurile de la Cannes si Venetia etc., etc. (inclusiv in 1989) - de ce, deci, tocmai un artist cu un atare palmares isi citeste trecutul ca pe un manual de frustrari, ca pe o carte a ratarilor.

Mirarea tinarului cititor devine ricanare sticloasa in cazul celor mai in virsta, pentru care si Daneliuc a fost, nu-i asa, un beneficiar al ceausismului, cei care lanseaza cu perfidie de opt ani incoace sloganele omnimacularii ("toti am cersit", "cu totii am mincat rahat", "toti mint, toti fura" etc.) ca autodisculpare si perpetuu indemn la oportunism, uitind ca exista o foarte exacta - si documentabila - ierarhie a culpei si rusinii.

Adevarul e ca, in materie de film (milioane de spectatori), coercitia a fost infinit mai crunta decit la scriitori (public de citeva mii) si in teatru (public de zeci de mii, ca sa nu mai socotim teatrul TV), ceea ce a determinat din partea autorilor o tenace echilibristica pe sirma abilitatilor tactice, direct proportionala cu stringerea oficiala a surubului. De aici si caracterul absolut al relatiilor de tip mafiot in cinematografie, spre deosebire de literatura, unde valoarea (fatalmente subversiva, in regim dictatorial) se putea strecura, ici, colo, in functie de oras, de editura, de nivelul tirajului si, deci, al cenzurii, de conflictele existente pe diferitele paliere ale puterii s.a.m.d.

In urma cu doua saptamini, comparam aici Jurnalul lui Alice Voinescu cu Jurnalul lui Mihail Sebastian. Sper sa nu mi se ia in nume de rau si sa fiu acuzat de "similarita" daca acum voi asocia Pisica rupta cu Jurnalul lui Mircea Zaciu. In ciuda multelor deosebiri, asupra carora e de prisos a insista, finalitatea celor doua demersuri este aceeasi: lupta de gherila psihologica a artistului cu forta si perfidia malaxorului ideologic. Cineastul, aici, omul de litere, acolo, dar cu Dumitru Popescu stapinind deasupra, alaturi de Suzana Gadea, Dulea si ceilalti. La Zaciu - sedintele Consiliului Uniunii Scriitorilor sau intilnirile reprezentantilor breslei cu Ceausescu. La Daneliuc - trist-celebrele vizionari, unde fiecare oftat, incruntat, cascat sau soptire din partea "comisiei ideologice" se transforma in mustrare, taietura, refilmare, adaugire sau poprire, adica "oprirea difuzarii in retea". In sfirsit, ceea ce insemna Dictionarul Scriitorilor Romani in Jurnalul lui Mircea Zaciu (adica oprelistea finala, umilirea, absurdul, dar si sfirsitul fricii) va sa zica Glissando in Pisica rupta. Este de ajuns sa citim in paralel scena vizionarii lui Glissando (pp. 178-181, 190- 200) si intilnirile scriitorilor cu aparatul de partid din Jurnalul lui Zaciu, ca sa intelegem numaidecit complementaritatea celor doua perspective.

Pisica din casa si cea de pe acoperis

Nu pe autoscopie cade accentul aici, de vreme ce nu exista nici un graunte de indoiala privind propria valoare, optiunile in plan uman si artistic, sau atitudinile sociale. Este suficient sa-i afli circumstantele intrarii la Regie (p. 172 s.u.), esecul dintii ("soseam de la Iasi. Am fost un celebru actor amator, renumit in tot cartierul, veneam sa ma consacru la Institut. Ticalosii m-au picat din prima"), al doilea, al treilea esec, ca sa-i percepi natura de luptator invariabil la pinda ("asa cum ai jurat - Rastignac, sa posezi Bucurestii, cind ai iesit lunecind prin scuipatii Garii de Nord") si cu cutitul in dinti: "Cinci examene de admitere ca sa pot exista, ca sa pot intra in sfirsit in scoala aceea unde se impart diplome si doctorate de artisti, pentru ca tata, saracul, nu cunostea pe nimeni. Saisprezece scenarii ca sa fiu inghitit!

Saisprezece, ca sa incuviintati, adica sa-mi indesati in gura batista aia stacojie cit steagul Partidului, calusul rosu plin de muci, iar eu sa urlu de fericire ca mai pot respira pe-o singura nara! Sa se intimple minunea si sa desfaceti picioarele ca sa ma strecor si eu, neobservat, fara zgomot, sa gust cu recunostinta secretiile si scursurile idealului permis, prostia, turnatoriile, temenelele si gloriile de trei zile. Anii mei pe care mi i-ati furat...".

Anii furati. De aici incepe totul, de la cele pierdute si nu de la cele cistigate. Pentru ca nimeni nu va putea raspunde vreodata ce ar fi devenit talentul in conditii normale, nu doar talentul lui Daneliuc, dar al tuturor valorilor noastre intelectuale din ultimii cincizeci de ani. Sigur, politrucul Gudurau vine si susura serpeste: "dar nu v-ati realizat, draga? Nu va laudati voi ca sinteti egali in doxa cu occidentalii, n-ati scos carti, n-ati facut filme? Adevarat, v-am mai ras la plecari in Occident, v-am taiat pagini, v-am aminat cartile, v-am impus una, alta, dar per ansamblu v-ati format si afirmat, nu-i asa?".

In plus, adauga mieros politrucul Gudurau, "ce dracu'ati produs dupa 1989, odata ce, nu-i asa, v-ati dobindit libertatea? Trei lulele, trei surcele". Cum, oare, sa-i explici Guduraului ca, odata castrat, nu prea mai ai ce face? Si ca, odata deturnat la 24 de ani, pierzind startul si competitia reala, tot restul e butaforie?

Din acest unghi este de analizat clocotul furios din cartea lui Daneliuc, altfel spus: salbatica pinda a celor doua pisici, daca pot sa spun asa: pisica interna si cea externa. Adica sfidarea puterii si, respectiv, infruntarea Occidentului.

"A venit ceasul sa rup pisica" (p. 20) isi spune cind i se cenzureaza Croaziera. "Cind a ajuns Proba de microfon la viza, Secretar era Ilie Radulescu. Stiam ce urmeaza, pindeam sa rup pisica. Dar, spre uluiala tuturor, omul a avut fantezia sa-l lase sa treaca" (p. 104). Si inainte de Glissando: "Acuma muschii partinici vroiau altceva. Vroiau capul lui Enache. Nu banuiam la ce-or sa ma impinga toate astea. Ca venise in sfirsit clipa sa rup pisica, simteam" (p. 190). Si, in fine, dupa Glissando: "Pe masura ce vorbeai, ai inceput sa te simti din ce in ce mai confortabil. Era ca o bucurie ce gilgiia in singe. Ai atacat politrucii si cenzura, ai pomenit de Tudoran. Ai spus ca-ti depui carnetul de partid in semn de protest. Asta era de fapt toata pisica" (v. mai ales p. 214).

De cealalta parte: "cineva acolo, sus, te iubeste; asta-i Marele Timp al Ruperii Marii Pisici", exclama Daneliuc cind este selectat la Cannes, pentru ca, odata umilit de saracia mijloacelor si ciocnit de lobbysmul occidental ("Dorm in masina, ma spal in closet, ma maninca tintarii, AM RUPT PISICA, incerc sa rezist, astia vin cu neveste de presedinti si patria ma trimite in lume izmana pe calator"), naucit de precaritatea vietii in exil ("romani fugiti. Ma uitam la ei cum se trotileaza cu Premiat, pentru ca tot vin romanesc cumparau, mai ieftin") si de cinismul ipocritei suficiente occidentale ("domnul asta bine imbracat, cu Figaro-ul in fata, care-si soarbe cappucino-ul, daca i-ai cere parerea despre tiganiada romaneasca te-ar umple de sfaturi despre toleranta si concordie, te-ar trage de urechi cu drepturile minoritare", v.p. 167) - ajunge sa conchida acid: "sint doua feluri de a face film: aici si acolo! Treizeci de ani au sporovait despre cenzura comunista si tot n-au habar cu ce se maninca. Ce contezi tu cu gifiiala ta? Mizeria e ca poftiri la masa se mai fac, dar multi maninca la bucatarie".

Ar fi, prin urmare, o nepermisa greseala fata de carte daca ne-am lasa orbiti de puhoiul invectivelor la adresa lui X sau Y, facindu-ne ca nu observam, indaratul imprecatiilor, marea tristete si frustrare a unui legitim orgoliu artistic: "Abia in momentele astea simti ca esti de-aici si cari in spate, ca un melc blestemat, toti turcii, rusii, ceausestii, tiganii, toti minerii si hotii. Exista, la maluri de fluvii, copaci cu radacinile spalate de ape, gheare albicioase dramatizind sictirul cu care-ti plimbi privirea peste inutilitatea lor decorativa. E locul unde o vointa indiferenta la noroc le-a aruncat saminta".

Jocul cu andreaua

Nu am de gind sa intru in picanteria autorului si sa "arbitrez" conflictele sale cu "mafia cinematografica romaneasca". Codificarea onomastica e minima, de altfel, si nu-ti trebuie decit o minima familiarizare cu domeniul ca sa-i vezi pe Sergiu Nicolaescu (Colonnescu, "misiune, grad, pasaport special pentru toate tarile si toate imprejurarile"), D. Fernoaga (Mitica Zanoaga), Ion Bucheru (Puberu), Pita si Veroiu (Piturca si Coroiu, unul "prost ca un lemn, unde simte puterea se aseaza in patru labe", celalalt "face un cinema de acum cincizeci de ani"), Andrei Blaier (Flaiser, cu "pornirea naturala spre supusenie"), Vasile Nicolescu (Maiorescu, "de o viclenie veninoasa si o rautate rara"), Octavian Paler (Maler), P. Salcudeanu (Fermoaru), Tora (Cora) Vasilescu, dar mai ales obsedantul Tudor Caranfil (Carafilio di Puta, lugubru descris la p. 160). Mai apar Ecaterina Oproiu (p. 131), Malvina Ursianu (p. 150), S. Brucan (p. 188)... Ca in descintece, Pisica rupta functioneaza pe post de scaloian buchisit cu andreaua, un fel de exorcizare a memoriei ultragiate.

Insa realmente incitante sint scenele cu ierarhia de partid: vizionarea lui Glissando, de care am pomenit, apoi Suzana Gadea cu strugurii in birou (p. 208), vizita de lucru a lui Dulea la ACIN (p. 65 s.u.): absolut surprinzatoare absenta lui Dulea in carte!, intilnirea cu Iliescu la o sindrofie cu autografe, la Cotroceni (p. 134), relatarea indirecta a deciziei Elenei Ceausescu de a "da drumul" lui Glissando (p. 244). Memorabile sint si vizita la Ilie Alexandru, Ewing-ul ialomitean (p. 49 s.u.), figura lui Dumitru Popescu ("avea sadismul panicii, placerea maladiva de-a o stirni" (v. pp. 13, 115, 181), intilnirea conspirativa cu Dorin Tudoran (p. 219), dar mai ales jocul cu puterea, asa cum este ipostaziata aceasta in persoana lui Ion Traian Stefanescu, Petru Enache si Dinu Sararu. Este un capitol aparte, ocultat in mai toata lumea artistica si totusi esential pentru cine vrea sa inteleaga mizeria complicitatilor necesare, perfidia adaptarii in climatul totalitar. Cu un Petru Enache pledind, dupa scandalul cu Glissando, pentru Iacob ("nu-mi credeam urechilor. Mineri? Abia fusese greva aia in Valea Jiului. Nici azi nu stiu de ce a facut asta, ce l-a impins"), un Dinu Sararu care-l cheama pe Daneliuc, dupa trei ani de popreala, sa monteze o piesa la Teatrul Mic (p. 87), care "ma ia si ma duce la Miu Dobrescu" (p. 104) si care-i tine spatele pentru Vinatoare de vulpi ("nu era o fericire sa lucrezi cu el, oscilind intre furtuni magnetice si caderi in care se declara muribund. Taran impulsiv, reusea imediat sa fie si mirlan") si cu un Ion Traian Stefanescu scos din birourile microfonate si mergind "unul linga altul cu gulerele ridicate. Ca doi spioni dintr-un film rusesc" (aranjase o vizionare a lui Glissando cu Nicu Ceausescu, v. p. 206) - se poate incepe o istorie piezisa a artistului in ceausism.

Daneliuc ne ofera si un foarte posibil motto al acesteia: "la urma urmei pina unde poti impinge compromisul cu ei? Apleci spinarea, ii scirbesti repede. Doi genunchi indoiti nu stirnesc mila. N-o faci, or sa te deteste fara iertare, pentru ca se simt sfidati".

Locatie articol

 

Inapoi la PG